Prima pagină Natura

Cazul Aral: o mare în moarte clinică

Nicu Pârlog | 01.09.2013 | ● Vizualizări: 4039
Cazul Aral :o Mare aflată pe moarte     no tags + zoom
Galerie foto (6)

Marea Aral a fost timp de multe milenii cea mai mică mare din lume. Mai curând decât credem, va dispărea în totalitate, iar vina o poartă în exclusivitate civilizaţia actuală şi dezechilibrele complexe provocate Naturii de activităţile industriale şi economice. Privită din alte pucte de vedere, criza Mării Aral este cel mai bun exemplu al unei probleme ecologice cu serioase consecinţe economice şi sociale pentru toate statele din Asia centrală, inclusiv Rusia. Evoluţia şi viitorul acestei interesante mări interioare cu destin trist, va fi nimic altceva decât un exemplu la scală redusă a crizei ecologice planetare.


Cum te duci tu Aral Tenizi...

Aşa au denumit-o kazahii, vecinii lor uzbecii, cu care împart apele acestei mări deosebite, o numesc (încă..) Orol Dengizi. Oricum ar suna sub rezonanţa acestor limbi turcice, Marea Aral trăieşte o criză unică între toate mările lumii. Pur şi simplu dispare. Şi nu oricum, ci fără să forţăm termenii, Aralul dispare văzând cu ochii. Înainte să îşi arunce sovieticii ochii asupra apelor sale, Marea Aral era de fapt a patra mare interioară ca mărime din întreaga lume.

Este şi în prezent (ce a mai rămas din ea) situată în inima Asiei Centrale, între statele Kazahstan şi Uzbekistan. Fiind o mare de interior, a influenţat considerabil timp de multe milenii climatul zonal. Evaporările ei sezoniere au reglat regimul pluviometric şi au menţinut ecosistemul local în zonele deşertice din Asia Centrală. În vremurile sale bune, apele-i erau străbătute de peste o sută de specii de peşti, multe dintre ele întâlnindu-se doar aici.



Faptul a dus la dezvoltarea (în urmă cu peste cincizeci de ani) a unei prospere industrii locale de pescuit, alături de mici oraşe precum Moynaq din Uzbekistan, unde aproape toată lumea lucra în industria piscicolă.

Din punct de vedere geologic, Marea Aral a cunoscut fenomenul natural de expansiune şi contracţie de-a lungul istoriei sale. Acest ciclu a afectat clima regiunii şi a dus în cele din urmă la mari migraţii umane.

Astăzi, chiar dacă nivelul celorlate mări creşte încet dar sigur datorită topirii gheţarilor de la poli, apele Mării Aral seacă văzând cu ochii.

Iar experţii prognozează că dacă nu se vor lua măsuri extreme, într-un interval de circa zece ani Aralul va dispare cu totul, aproape ca şi cum nu ar fi existat niciodată...

Tovarăşi, vă ordon să nu vă pese de Ecologie!

Calvarul Aralului s-a acutizat odată cu începutul secolului trecut. Volumul său a fost dintotdeauna alimentat de apele fluviilor Amu Daria şi Sîr Daria. Doar că în anul 1918, nimeni altul decât Lenin în persoană, a decis ca cele două fluvii să fie deviate de la cursul lor natural, iar apa acestora să fie folosită în totalitate pentru irigaţii în deşert în scopul unei ipotetici agriculturi de succes.

Planul "Tătucului Comunismului" a fost pus în aplicare pe scară largă de abia în decada anilor 60 a secolului trecut. Sovieticii sperau ca astfel să transforme una dintre cele mai nepotrivite zone pentru agricultură din întregul URSS, într-un miracol concretizat în producţii record de orez, pepeni, grâu şi mai ales bumbac. Astfel, într-un efort titanic, dar care se va dovedi în cele din urmă falimentar, RSS Uzbecă de atunci, a devenit cel mai mare exportator mondial de bumbac, denumit deja cu emfază de conducătorii de la Kremlin - Aurul Alb.

Terenurile adiacente Mării Aral au început să fie tot mai mult irigate cu apele celor două fluvii, astfel încât dacă în jurul anilor 1920 circa 3 milioane de hectare erau irigate, în prezent numărul lor se ridică la cifra de 8 milioane. Totul părea minunat, agricultura înflorea, numărul locurilor de muncă în domeniu creştea exploziv, iar populaţia a susţinut trendul dezvoltării regionale, astfel încât dacă la începutul exploatării agricole zona era locuită de aproximativ 7 milioane oameni, numărul lor a depăşit cifra de 50 milioane la nivelul anului 2000.

Planul strategilor de la Kremlin mergea aparent perfect, cu toate acestea lipsa oricăror estimări sau preocupări serioase pentru implicaţiile ecologice ale uriaşului experiment agricol, s-a transformat subit într-un preţ prea mare.

Modificarea cursului celor două fluvii a tăiat alimentarea cu apă a Mării Aral, care sub influenţa evaporării accelerate de climatul deşertic, a început să scadă dramatic.

Primele canale de irigaţii au fost construite în anul 1930, cu toate acestea lucrările au fost în grabă şi de mântuială, astfel încât canalele respective erau extrem de ineficiente deoarece se pierdea peste 50 % din volumul de apă folosit. Şi din aceste cauze, nivelul Aralului a început să scadă vertiginos.

Între anii 1960-1970, apele Aralului au scăzut în medie cu 20 centimetri pe an. Scăderea avea să devină încă mai accentuată, astfel încât între anii 1970-1990 nivelul apelor a scăzut cu 50-60 centimetri pe an, pentru ca în prezent să scadă anual cu 80-90 centimetri...

Aici a fost nu demult, o mare...

O mare fără perfuzii

Pierderea unei cantităţi atât de mai de apă (între anii 1960-1998 suprafaţa Aralului a scăzut cu circa 60% iar volumul său cu 89%) a dus şi la o modificare importantă a salinităţii mării, astfel încât dacă în anul 1960 existau 10 grame de sare per litru, în anul 1998 un litru de apă din Aral conţinea 45 grame de sare.

Dar dezastrul ecologic era de-abia la început. Furtunile de nisip, foarte frecvente în regiune, au erodat solul sărat şi l-au împrăştiat direct pe terenurile agricole irigate. În primă instanţă, agricultorii au încercat să contracareze situaţia pompând în sol mai multă apă dulce, dar soluţia s-a dovedit a fi ineficientă. Mai mult, autorităţile au decis folosirea unor cantităţi sporite de fertilizatori chimici şi pesticide pentru creşterea productivităţii. Evident că în urma pompării excesive de apă dulce în speranţa desalinizării solului, atât sărurile cât şi substantele chimice împrăştiate de om au ajuns înapoi în Aral, poluând şi mai mult apele sale.

Sub factorul micşorării sale accelerate, mare parte din populaţiile de peşti din Aral au dispărut, urmate de falimentul industriei pisciole. La fel şi transporturile maritime.

Apoi, milioane de oameni şi-au pierdut locurile de muncă şi s-au văzut în faţa situaţiei de a învăţa o nouă meserie sau de a părăsi regiunea. Totuşi, mediul înconjurător a avut cel mai rău de suferit. Se poate vorbi chiar de o catastrofă ecologică de mari proporţii.

Aşa arăta Aralul în anul 1989 (stânga), respectiv în anul 2008 (dreapta)

Rezervele de apă potabilă din regiune au fost puternic contaminate de substanţele poluante. Dacă înainte de amestecul lacom şi inconştient al omului, apele Aralului adăposteau 120 de specii unice de peşti, în prezent mai supravieţuiesc cu greu doar 38. Aralul influenţa şi regla clima locală. Acum, cu micşorarea sa, verile au devenit insuportabil de toride, iar iernile sunt mult mai aspre.

Praful otrăvitor care conţine poluanţi afectează şi speranţa de viaţă a oamenilor din împrejurimi. Frecvenţa mortalităţii infantile, a tuberculozei, a cancerului pulmonar este în prezent de treizeci de ori mai mare decât cea de dinainte de periculoasa aventură economică a sovieticilor.

O mare parte din fundul marin este în prezent expusă vânturilor şi furtunilor de nisip, fapt care duce la creşterea temperaturii inclusiv în munţii din care izvorăsc fluviile Amu-Daria şi Sîr-Daria. Fapt care duce la scăderea debitului celor două fluvii alimentare de gheţarii din munţi. Cantităţile de sare şi poluanţi transportate de curenţii aerieni din Aral sunt atât de mari încât urme de pesticide din aceste locuri au fost găsite chiar şi în sângele pinguinilor care trăiesc în Antarctica, în gheţarii din Groenlanda sau pădurile din Norvegia.

Aşa arăta Marea Aral în anul 2011, luna septembrie

Viitor pentru o mare muribundă?

Alarmat de acutizarea crizei Aralului, Kazahstanul a întreprins unele eforturi în vederea salvării a ce mai poate fi salvat. Bunăoară în anul 2005, autorităţile kazahe au terminat de construit barajul Kokaral Dike, construcţie care divide Aralul între nord şi sud. Eforturile de refacerea a ecosistemului vizează porţiunea de nord a mării, care este mai mică şi mai puţin poluată. Sîr-Daria, care se varsă în nordul Aralului a fost şi el depoluat, iar cursul său a fost restabilit astfel încât apele fluviale să alimenteze din nou marea.

Cu toate că situaţia nu va fi remediată în totalitate, experţii estimează că pescuitul va putea fi reluat în scurt timp, iar nordul Mării Aral va stabiliza normele climaterice locale şi va creşte regimul pluviometric. Rezultatele au fost surprinzător de încurajante, apele Aralului din drepul litoralului kazah au crescut în anul 2008 cu circa 24 metri peste cele mai mici niveluri istorice, înregistrate cu un an în urmă, în vara anului 2007.

Fotografie din satelit a unei furtuni de nisip peste Marea Aral

Povestea adevărată a Aralului este una clasică pentru situaţiile în care ignoranţa şi lăcomia omului duce la dezastre ecologice. Este încă o dovadă clară că Natura nu este infinită şi nici indestructibilă. Pentru refacerea totală a regiunii experţii estimează că va trebuie să treacă câteva sute de ani.

Dezastrul nu ar fi avut loc dacă cursurile fluviilor nu ar fi fost deviate, sau dacă sovieticii hotărau cultivarea unor plante care să nu aibă nevoie de cantităţi atât de mari de apă. Pe de altă parte, Uzbekistanul nu intenţionează să redirecţioneze apele Amu-Dariei, folosindu-le în continuare pentru irigarea culturilor sale de bumbac. Mai mult decât atât, autorităţile de la Samarkand intenţionează să facă prospecţiuni petroliere sub portţiunea secată a mării.

În aceste condiţii se pare că Aralul va reînvia doar în partea sa nordică, unde interesele economice nu sunt la fel de mari precum cele ecologice.

O altă posibilă lecţie despre modul în care omenirea va trata Natura pe viitor.