Balenele albastre pot avea un minim de două bătăi de inimă pe minut

Cercetătorii de la Universitatea Stanford din California, Statele Unite ale Americii, au reuşit, în premieră, să înregistreze ritmul cardiac al unei balene albastre. Aceştia au plasat un monitor cardiac portabil pe spatele unei balene şi i-au urmărit activitatea timp de nouă ore. Cercetătorii au aflat că, atunci când se află în adâncuri, ritmul balenelor poate scădea la două bătăi pe minut; în timp ce atunci când revine la suprafaţă, inima poate să bată de 25-37 ori pe minut, aceasta fiind considerată limita superioară, notează Live Science.

Balenele albastre sunt unele dintre cele mai mari animale care au trăit pe Pământ, reuşind să atingă dimensiuni gigantice în comparaţie cu alte animale, aproximativ 30 de metri în lungime. Un corp atât de masiv are nevoie şi de o inimă foarte mare care să pompeze sângele cu oxigen şi nutrienţi către toate ţesuturile. O autopsie a unei balene eşuate, care a avut loc în 2015, a relevat faptul că inima acesteia poate să cântărească în jur de 180 de kilograme.

• Căprioarele creează semnale ultraviolete în păduri, au descoperit cercetătorii
• Cercetătorii au descoperit că cintezele au culori preferate

Observaţiile realizate asupra balenelor albastre au relevat faptul că, atunci când aceste mamifere se scufundă, îşi redistribuie oxigenul inspirat la suprafaţă către inimă şi creier, muşchii sau pielea beneficiind de o cantitate redusă de oxigen. În aceste condiţii, cercetătorii au tras concluzia că trebuie să existe o diferenţă între ritmul cardiac pe care o balenă îl are atunci când se află la suprafaţă şi cel de la adâncimi care pot ajunge şi la 300 de metri.

Cercetătorii de la Stanford au ales pentru acest studiu un mascul de 15 ani de spatele căruia au ataşat o cutie în care se aflau electrozii necesari monitorizării ritmului cardiac. Urmărirea balenei a avut loc timp de 8,5 ore, timp în care cercetătorii au surprins variaţiile ritmului cardiac între perioadele de scufundare, care putea să dureze până la 16,5 minute şi perioadele petrecute la suprafaţă care nu au depăşit 4 minute.

Senzorii ataşaţi au relevat că în timpul celui mai adânc punct al unei scufundări ritmul cardiac era, în medie, de patru bătăi pe minut, cu un minim absolut de doar două bătăi. În timpul acestei perioade de activitate cardiacă limitată, artera aoritică a balenei s-a contractat pentru a asigura un flux constant de sânge oxigenat prin corp. Odată ajunsă la suprafaţă, ritmul creştea până la 25-30 de bătai pe minut, pentru a asigura refacerea cantităţii de oxigen necesară pentru următoarea scufundare.

Cercetătorii sunt de părere că ritmul cardiac pe care această balenă studiată l-a prezentat la suprafaţa oceanului este maximul pe care balenele albastre îl pot atinge, reprezentând limita fizică superioară. De asemenea, oamenii de ştiinţă teoretizează faptul că acest ritm cardiac care se încadrează între limitele prezentate mai sus este cel care condiţionează şi limita de mărime pe care balenele o pot atinge. Un organism mai mare ar avea nevoie de un ritm cardiac mult mai rapid pentru a putea supravieţui în timpul scufundărilor la mare adâncime.

Studiul a fost publicat în  Proceedings of the National Academy of Sciences.

Citeşte şi: