Vânătoarea de balene: crime în numele ignoranţei şi lăcomiei
Prima pagină Natura


Vânătoarea de balene: crime în numele ignoranţei şi lăcomiei

Nicu Pârlog | 03.11.2013 | ● Vizualizări: 4666
Înotătoarea caudală a unei belene     no tags + zoom
Galerie foto (7)

Timp de mii de ani oamenii au vânat în egală măsură balene şi delfini. Parcă un val de ură a întunecat conştiinţa multor semeni de-ai noştri cu privire la vieţile acestor giganţi blânzi ai mărilor şi oceanelor. Tonul genocidului a fost dat încă din timpuri imemoriale, dar apogeul măcelurilor a avut loc în ultimele două secole. Nici astăzi situaţia nu a fost remediată în totalitate. Invocând diverse motive, cei care câştigă mulţi bani din uciderea marilor cetacee continuă să le vâneze nemilos, ba chiar caută neîncetat noi metode de a eluda legile internaţionale menite să protejeze cele mai mari vieţuitoare ale Terrei. În aceste condiţii, supravieţuirea cetaceelor se tranformă într-o responsabilitate pentru specia umană. La urma urmei, nu tot oamenii sunt cei care le-au dus aproape de extincţie?

Vânătorii nevinovaţi

"Singurele făpturi de pe Terra care au creiere mai mari - şi poate mai complexe decât ale omului  - sunt cetaceele: balenele şi delfinii. Ar fi posibil ca, într-o zi, ele să ne spună ceva important, dar este puţin probabil că vom ajunge să le auzim. Pentru că, până atunci le vom fi ucis pe toate, eficient, economic şi cu sânge rece." - Jaques Yves Cousteau în prefaţa cărţii sale "Prietenele noastre, balenele".

Marele naturalist şi pionier al explorării şi protejării naturii avea mare dreptate la momentul în care scria aceste rânduri. Cele mai mari vieţuitoare care au trăit vreodată pe Terra sunt doar aparent cunoscute, întrebările legate de originea, fiziologia şi, mai ales, gradul lor de inteligenţă nefiind nici pe departe clarificate. Fapt care nu-i împiedică pe unii oameni să le vâneze în continuare cu zecile de mii pe an, indiferent de măsurile de protecţie luate sau de faptul că multe specii de cetacee mari sunt deja în prag de dispariţie.

Istoria vânătorii de balene are o vechime de milenii, fiind de fapt o ocupaţie care datează din Epoca Pietrei. Primele comunităţi umane care s-au specializat în acest tip de vânătoare au fost cele ale eschimoşilor şi indienilor nord-americani de pe coasta nord-pacifică. Comunităţile şi triburile respective vânau în mod tradiţional cetacee, dar într-un număr atât de mic încât nu au pus niciodată în pericol aceste vieţuitoare. Triburile trăiau aproape exclusiv de pe urma balenelor cenuşii, balenelor de Atlantic şi balenelor de Groenlanda. Vânători la fel de vechi de balene au fost şi triburile Ainu din Insula Hokkaido, alături de băştinaşii din Sahalin şi Insulele Aleutine , care vânau balena neagră de Pacific.

Mărturiile lor străvechi atestă diferite tehnici de identificare şi vânare, îndeosebi a speciilor greoaie, lente, în consecinţă foarte vulnerabile la atacurile întreprinse din zeci de bărci şi caiace, din care băştinaşii aruncau asupra cetaceelor numeroase harpoane. Când întâlneau cetacee mai mici, precum balene pilot, narvali sau delfini beluga, aceşti vânători le mânau pur şi simplu cu strigăte şi zgomote înspre apele joase de la ţărm.

Alteori, când se axau pe o balenă mare, aruncau în calea sa o frânghie care avea legată mai multe bucăţi de lemn sau burdufuri de piele umplute cu aer; balena se încurca în ea, înotul său era astfel obstrucţionat, iar harponierii din caiace ajungeau uşor la ea, ucigând-o fără dificultate. Vânătoarea balenelor a atins o nouă treaptă în Europa, unde bascii au fost lideri necontestabili în acest domeniu, până în perioada modernă.

Aceştia au adoptat aceleaşi stiluri şi tactici de vânătoare precum eschimoşii şi amerindienii, specializându-se în vânătoarea balenelor negre de Atlantic, denumite sarda în  limba bască. Prima menţionare istorică a vânătorilor basci de balene datează din anul 1059, dar această îndeletnicire era practicată încă din Antichitate în Golful Biscaya.

Până spre începutul secolului al XVI-lea, vânătoarea de balene s-a desfăşurat în mod tradiţional, activitatea neconstituind un pericol pentru nicio specie de cetacee.

Goana după ulei de balenă

Adevăratul Armagheddon la adresa coloşilor nevinovaţi ai mărilor a fost declanşat de goana după aşa-numitul ulei de balenă, grăsimea topită a marilor cetacee, folosit pe scară largă în trecut la iluminat sau ca ingredient necesar la fabricarea săpunului sau a margarinei.

Se poate considera de fapt, că amploarea şi dezvoltarea vânătorii de balene a fost dată de cererea crescută de ulei de balenă din secolul XIX-lea, folosit atunci la iluminat. Vânătoarea de balene şi-a atins apogeul o dată cu începutul secolului XIX, când flotile de vânătoare, compuse din sute de corăbii sub pavilioane americane, engleze, franceze, norvegiene, olandeze, daneze şi ruse, au început să cutreiere avid mările şi oceanele lumii în căutarea, în principal, a balenelor netede, a celor cenuşii, a celor de Groenlanda, şi mai puţin a balenopterelor (grupa celor mai mari specii), făpturi marine mult prea mari şi rezistente pentru harpoanele lansate cu mâna şi prea iuţi pentru bărcile cu vâsle ale echipajelor de harponieri.

În acele vremuri cetaceele erau vânate fără nicio oprelişte. În anul 1842 existau, spre exemplu, un număr de 824 vase baleniere, dintre care 594 navigau sub pavilion american.

Cu toate că marile cetacee păreau să fi scăpat de la măceluri în urma apariţiei lămpilor cu petrol, apoi a iluminatului cu gaz, urmat de cel electric, sorţii nu le-au surâs deloc.

Avântul suprem al industriei baleniere s-a înregistrat în secolul XX, după descoperirea metodei de solidificare a grăsimii, care permite folosirea ei la fabricarea margarinei, untului şi a unor sortimente de brânzeturi. În prezent, sub spectrul foametei mondiale, din trupul uriaş al balenei nu se aruncă nimic.

Carnea este sterilizată şi conservată pentru consum, din grăsime şi oase se fabrică diverse sortimente de uleiuri, care după hidrogenare îşi pierd mirosul neplăcut putând fi folosite în industria alimentară şi cosmetică, din oase şi cartilaje se fabrică îngrăşăminte sau hrană pentru animalele de companie, până şi laptele de balenă este foarte preţuit, fiind considerat un aliment de lux.

Harponul care le-a schimbat soarta

Situaţia populaţiilor de cetacee mari s-a deteriorat aproape iremediabil odată cu construirea navelor propulsate prin forţa aburilor şi prevăzute cu chile metalice. Industria constructoare de nave începuse să producă baleniere cu tonaj şi viteză crescută.

În plus, în anul 1863 norvegianul Sven Foyn a inventat un nou tip de harpon, cu un potenţial letal mult peste cel al harpoanelor clasice, de forma unor lănci. Însă arma capabilă să ucidă până şi cele mai masive balen albastre a fost inventată în anul 1925, când au început să fie produse primele tunuri harpon.

Tunul respectiv era capabil să lanseze harpoane lungi de câţiva metri, garnisite în vârf cu un mic obuz care exploda după penetrarea în corpul cetaceului, provocând deschiderea unor vergele metalice care sfâşiau ţesuturile provocând hemoragii masive. Instrumentul s-a dovedit a fi fatal pentru orice specie de balenă reperată.

S-a ajuns astfel ca între anii 1930-1935 să funcţioneze în întreaga lume un număr record de 6 staţii de coastă pentru prelucrarea balenelor ucise, 41 uzine plutitoare şi 232 vase baleniere.

După cel de-al Doilea Război Mondial, rămăseseră 8 state cu flote de baleniere şi vase-uzină care să prelucreze balenele pe loc, în largul oceanelor. În ordinea mărimii flotelor şi a importanţei industriei balenierelor în cadrul economiilor respective, aceste state erau Norvegia, S.U.A., Marea Britanei, U.R.S.S., Canada, Africa de Sud, Argentina şi Japonia.

În anii 70, clasamentul se modificase deja, Japonia urcând rapid pe locul trei. Astăzi, pe primele locuri în rândul statelor cu industrie  balenieră se situează Norvegia, Islanda şi Japonia.

 

Viitor fără balene?

Se pare că această sumbră întrebare îşi va găsi fatidicul răspuns destul de curând, dacă ţările incriminate nu vor lua decizia de a renunţa la această ramură a industriei.

Paradoxal, de-a lungul timpului au fost propuse mai multe măsuri de protejare ale populaţiilor de balene, măsuri cerute chiar de statele cu industrie balenieră, dar au fost impuse ca legi prea târziu. Astfel, în anul 1871s-a convenit asupra interzicerii vânării oricărei balene în apele Oceanului Arctic, iar în anul 1905 s-au adoptat restricţii parţiale pentru apele teritoriale ale Norvegiei, Islandei şi Insulelor Svalbard.

Legea care a dus la salvarea multor specii de cetacee a fost cea iniţiată în anul 1931, în urma intervenţiei Ligii Naţiunilor, fiind finalizată prin Convenţia Internaţională semnată la Londra în anul 1937.

Cu toate acestea, invocând diverse motive, de la necesitatea de hrană la păstrarea unor tradiţii, unele state continuă să vâneze cetacee. Se detaşează, evident Japonia, Islanda şi Norvegia, urmate de Insulele Faroe, Danemarca, Canada, Rusia, Coreea de Sud, Statele Unite şi chiar Indonezia.

În aceste condiţii, situaţia din prezent a ajuns cu adevărat tragică, conform cercetătorilor şi ecologiştilor care monitorizează şi studiază aceste minunate animale şi care au demonstrat că numărul lor continuă să scadă de la an la an.

În ciuda moratoriului internaţional semnat în anul 1986, pescuitul comercial continuă sub diferite forme, cea mai incredibilă motivaţie fiind invocată de flotilele nipone, care susţin că ucid balene în "interes ştiinţific".

În prezent, conform datelor verificabile remise publicităţii de organizaţii precum Greenpeace sau Sea Sheperd, populaţia de balene albastre din apele Antarcticii a ajuns la doar 1% din efectivul acestei specii la începutul secolului XX. Balenele gri din vestul Pacificului sunt cele mai periclitate specii de balene din lume, deoarece astăzi mai supravieţuiesc aproximativ 100 exemplare.

Pe lângă impactul negativ al vânătorii, cetaceele mai au de înfruntat şi poluarea marină, încălzirea globală, coliziunile fatale cu diverse vapoare, supra-pescuitul care le lasă fără surse de hrană şi riscul încurcării accidentale în uriaşele năvoade de pescuit.

În prezent, flotila de pescuit a Japoniei este responsabilă de cele mai multe victime în rândul balenelor. Doar în sezonul acesta, Japonia a anunţat că are în plan vânarea a 1035 de balene în Pacificul de Sud, după cum au menţionat şi specialiştii din Greenpeace.

Cu toate acestea, în ciuda motivaţiei guvernelor nipon, norvegian şi islandez în privinţa cererii de carne de balenă, se pare că cifrele spun altă poveste. Activiştii Greenpeace din Islanda au descoperit cu stupoare cum o cantitate mare de carne provenită din sezonul trecut de vânătoare nu s-a vândut pe piaţă, iar autorităţile s-au văzut nevoite să o arunce la o groapă de gunoi publică din apropiere de capitala Reykjavik. În anul 2006, sezonul de vânătoare norvegian a fost sistat de autorităţi la mijlocul acestuia, deoarece piaţa locală de carne de balenă era deja saturată.

În Japonia, circa 5.000 tone de carne de balenă stau în containere frigorifice, nevândute şi nedorite de nimeni.

Evident, stoparea sau interzicerea totală a vânătorii de balene nu se va petrece peste noapte. Este vorba totuşi de o afacere care rulează anual sume de ordinul sutelor de milioane de dolari, menţine încă mii de locuri de muncă, iar în unele situaţii este vorba şi de interes economic sau chiar mândrie naţională. Iar în faţa unor astfel de argumente, principiile salvării unor specii de animale sau motivaţiile ecologice pur şi simplu pălesc.

Acutizarea crizei mondiale nu face decât să întârzie implementarea unor măsuri alternative de sustenabilitate economică care să ducă la dispariţia de la sine a unei îndeletniciri omeneşti care va duce în mod sigur la dispariţa totală a balenelor.

Să nu uităm totuşi că aceste mamifere au o rată de reproducere foarte lentă, o femelă dând naştere unui singur pui odată la câţiva 

 

ani...