Prima pagină Natura

Cei mai "şmecheri" prădători din lume

Nicu Parlog 02.25.2011 | ● Vizualizări: 4571
Cei mai "şmecheri" prădători din lume     pradatori, Crotalul mexican, Ţestoasa aligator, Rechinul Wobbegong, Peştii-undiţar, Stârcul verde, Ploşniţa-asasină, Coati, Licuricii Photuris, Pisica margay + zoom
Galerie foto (11)

Antropomorfizarea (adică proiectarea de calităţi sau defecte specifice caracterului uman asupra animalelor şi plantelor) este o trăsătură tipic omenească, avându-şi rădăcinile în începuturile istoriei, când primii oameni încercau să se familiarizeze cu animalele şi să-şi explice misterele lumii înconjurătoare. Prin urmare, este cumva de înţeles pornirea care face să judecăm comportamentul unui animal „etichetându-l” cu epitete şi însuşiri omeneşti, cu toate că, la urma urmei, antropomorfizarea este un procedeu greşit în esenţa sa.

Astfel, am început să împărţim animalele în rele şi bune, periculoase sau blânde, respingătoare sau adorabile, folositoare sau dăunătoare. Evident, tot prin prisma noastră umană, considerăm în mod greşit că unele ar fi mai "şmechere" decât celelalte.
Din acest motiv şi în aceeaşi notă, vă prezint cele mai dibace, ingenioase şi abile animale de pradă.
Nu le-a fost deloc uşor să ajungă la aceste performanţe. Viaţa de animal de pradă este dificilă prin simpla definiţie. Mulţi trebuie să consume cantităţi considerabile de energie, şi nu au întotdeauna garanţia unei mese. Mulţi riscă să fie răniţi, ba chiar ucişi de riposta periculoasă a animalelor-pradă, care, uneori, nu se dau bătute fără luptă. Alţi vânători ai lumii animale au dezvoltat tehnici şi adaptări speciale, uneori de-a dreptul incredibile, care le permit să-şi păcălească victimele.


Crotalul mexican (Agkistrodon bilineatus)



Mocasinul mexican, cum mai este denumit, este un periculos şarpe veninos din subfamilia crotalilor, fiind rudă buna cu temutul crotal cu "gură de bumbac", sau cu viperele cu cap arămiu din sudul Statelor Unite. "Prietenul" nostru solzos trăieşte, de felul său, în Mexic şi America Centrală şi este mândrul posesor al unei muşcături extrem de veninoase care cauzează hemoragii intense, necrozarea ţesuturilor şi, în final, moartea datorată insuficienţei renale. Victimele umane care nu primesc îngrijire medicală imediată în urma "sărutului" dat de crotalul mexican, mor în câteva ore.
Spre deosebire de şerpii iuţi ca fulgerul precum mamba neagră sau cobra, "grăsanul" mocasin mexican are un corp scurt, îndesat şi greoi, care nu-i permite atacuri cu viteze impresionante. Atunci, şmecherul crotal se foloseşte de un truc ingenios, cu care, deseori, îşi păcăleşte victimele.
Coada sa are vârful de culoare gălbuie, extrem de mobil, iar mocasinul mexican îl mişcă necontenit, făcându-l astfel să semene cu un vierme care se răsuceşte pe frunze. Odată ce multe din prăzile sale favorite se hrănesc cu viermi, râme şi omizi, şarpele nu are decât să stea bine ascuns, dar cu vârful cozii la vedere, pentru a se alege cu o masă îndestulătoare.
Mocasinul mexican nu este singura specie de şarpe care se foloseşte de acest truc eficient, dar, pe baza cercetărilor recente, se pare că este şarpele care a dus cel mai aproape de perfecţiune acestă tehnică de vînătoare. Alţi şerpi specializaţi în folosirea "momelii caudale", cum denumesc specialiştii acest tertip de vânătoare, sunt vipera cu cap arămiu, vipera morţii din Australia şi şarpele boa Dumeril din Madagascar.


Ţestoasa aligator (Macrochelys temminckii)


Acest prădător venit parcă din alte lumi, demult apuse, este, totodată, cea mai mare ţestoasă de apă dulce din întreaga lume, precum şi posesoarea unora dintre cele mai înfricoşătoare fălci din întregul regn animal. Ţestoasa cu înfăşişare de coşmar poate depăşi 100 kilograme greutate (recordul speciei aparţine unui exemplar de 113 kilograme, deţinut de Acvariul statului Tennessee) şi trăieşte în lacurile, râurile şi îndeosebi mlaştinile din statele americane sudice Alabama, Arkansas, Florida, Georgia, Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Kentucky, Louisiana, Tennessee, Texas, Missouri, Oklahoma şi Mississippi. Cu toate că are fălci capabile să reteze pe loc o mână omeneasca, iar primii colonişti americani au numit-o ţestoasă-aligator datorită taliei impresionate, stăpîna iazurilor statute din sudul protestant şi confederat rămâne, totuşi, o ţestoasă. Prin urmare nu-şi urmăreşte prada, ci foloseşte aceeaşi tactică de vânatoare ca a amicului de mai sus, mocasinul mexican.
Ei, şi daca şarpele îşi păcăleşte prada cu porţiunea - adaptată în acest sens - din vârful cozii, ţestoasa aligator îşi ţine, la propriu, trucul în gură...
Zace absolut nemişcată pe fundul apei, ca un inofesiv bolovan, dar îşi ţine aproape permanent cumplitul cioc deschis. În vârful limbii are un apendice cărnos şi mobil, lung de câţiva centimetri şi de culoare deschisă, contrastând puternic cu interiorul gurii. Pentru animalele-pradă, apendicele-capcană pare a fi o "trufanda" de forma şi culoarea unui îmbietor vierme. Peştii, broaştele, ba chiar şi ţestoasele mai mici, mânaţi cu toţii de atotputernica foame, muşcă momeala fatală. Odată ce au atins apendicele, semnalul nervos se declanşează în sutimi de secundă, iar voracele monstru din lac îşi închide fălcile cu o viteză incredibilă şi cu forţa unei prese hidraulice. Acest truc funcţionează perfect, în fiecare zi, atât de bine încât, timp de milioane de ani, ţestoasa nu a avut nevoie să evolueze spre alte forme de asigurare a mesei zilnice. Zic zilnice, deoarece ţestoasa-aligator vânează preponderent ziua, când micul ei vierme fals este vizibil în apele tulburi unde îşi duce viaţa această fosilă vie creatoare de coşmaruri.


Rechinul Wobbegong (Orectolobus sp.)


Rechinii Wobbegong (sunt 11 specii) sunt printre cele mai ciudate şi interesante specii din acest grup de peşti străvechi. Marea lor majoritate trăiesc în apele care scaldă ţărmurile Australiei.
De fapt, de pe aceste meleaguri şi-au luat şi denumirea: Wobbegong înseamnă " barbă lânoasă" în limba aborigenilor australieni.
La fel ca eroii anteriori, nici aceşti rechini nu sunt nişte prădători activi şi violenţi, care să-şi urmărească prada cu frenezie. Din contră, stau nemişcaţi pe nisip, bazându-se pe camuflajul natural oferit de culoarea pielii pentru a se ascunde eficient, atât de propriile prăzi, cât şi de duşmanii naturali. Ciudatele apendice cărnoase din jurul gurii rechinilor Wobbengong au rol dublu: de a ascunde silueta rechinilor, sporind astfel efectul de camuflaj, şi de momeală pentru peşti şi crustacei.
Una dintre speciile de rechin Wobbengong are o tehnică de vânătoare cumva mai activă, foarte asemănătoare cu tertipurile şarpelui mocasin mexican. Find rechini extrem de flexibili, sunt capabili de mişcări fulgerătoare, prin care pot prinde inclusiv peştii care înoată în apropierea cozilor.
Bucuraţi-vă, cea mai mare specie de Wobbegong atinge 3,5 metri lungime, dar oamenii nu se numără printre prăzile sale; îi muşcă doar dacă eventualii turişti sau scafandri îl agasează. Ghinionul lor...



Peştii-undiţar


Sunt zeci de specii, grupate în 18 familii. Absolut toţi sunt peşti abisali, adică trăiesc exclusiv la adâncimi mari, unde lumina este inexistentă, iar presiunea apei - imensă. Populează aproape toate mările şi oceanele Terrei, şi sunt celebri pentru înfăţişarea lor, care multor oameni li se pare de-a dreptul înfricoşătoare şi monstruoasă. Însă domeniul unde sunt cu adevărat campioni, fără rivali, este acela al momirii şi păcălirii prăzii. După cum sugerează şi denumirea, peştii-undiţari au pe corp nişte formaţiuni alungite - "undiţele" - cu care... pescuiesc.
Foarte interesant este faptul ca doar femelele prezintă aceste organe specializate, care sunt forme modificate ale înotătoarei dorsale; ele atârnă, de cele mai multe ori, deasupra gurii, ca o undiţă din carne şi piele. La capătul acestui apendice există un organ specializat, care conţine bacterii bioluminiscente ceproduc o lumină difuză, albăstrui-verzuie. Deoarece solzii peştilor-undiţari absorb lumina albăstruie, momeala bioluminiscentă este singurul lucru vizibil în abisurile de apă. Prădătorul rămâne ascuns în întunericul etern. Când un peşte nenorocos sau vreun nevertebrat se apropie, atras de ciudăţenia luminoasă, undiţarul deschide gura imensă şi înghite prada pe loc. Evident, există şi un revers al medaliei - peştele-undiţar poate fi, la randul lui, reperat, datorită luminii pe care o emite, de către un duşman natural.


Şarpele cu tentacule (Erpeton tentaculatum)


Evident, nu are tentacule precum o caracatiţă, dar rămâne unul dintre cei mai interesanţi şerpi. Trăieşte în sud-estul Asiei şi este o specie perfect adaptată mediului marin.
Cea mai izbitoare trăsătura a sa o reprezintă două formaţiuni cărnoase ciudate, situate pe botul reptilei. Cele două tentacule sunt, de fapt, organe de simţ căptuşite cu celule mecanosenzitive, care-i permit şarpelui să detecteze orice mişcări din apă. O altă trăsătură interesantă a reptilei acvatice este viteza incredibilă a atacului său: şarpele are nevoie doar de 15 milisecunde pentru a-şi injecta prada cu venin.
Cu toate acestea, peştii cu care se hrăneşte au, la rândul lor, reflexe extrem de iuţi. Pentru a compensa, şarpele se foloseşte de tentaculele sale ca de nişte momeli pentru a atrage peştele în zona de atac, de unde acesta nu mai are nicio şansă de scăpare.


Stârcul verde (Butorides virescens)


Mocasinul mexican, ţestoasa aligator şi toate animalele enumerate până în prezent sunt "împodobite" cu formaţiuni ale corpului, care au evoluat în timp, cu rol de momeli false. Stârcul verde se pricepe, însă, să momească peştii fără aceste avantaje. Cum face asta? Ei bine, se foloseşte de momeli pe care le cară după el!
Tehnica lui de vânătoare este deosebit de elaborată pentru o pasăre: stârcul aruncă mici obiecte la suprafaţa apei.
Pasărea, care trăieşte în America Centrală şi de Nord, prinde apoi, fără probleme, peştii care se apropie, mânaţi de curiozitate, pentru a cerceta micile bucăţi de lemn sau frunze aruncate de ingeniosul pescar.
Nu toate exemplarele de stârc folosesc această tehnică eficienta, dar cele care s-au specializat în ea ajung la niveluri incredibile de măiestrie.
Unii stârci pândesc oamenii care aruncă pâine lebedelor şi raţelor, după care ţâşnesc şi fură pâinea, pe care o folosesc ca să atragă peştii. Alţii au ajuns la stadiul în care prind şi ucid peşti mici, pe care nu-i mănâncă, ci se folosesc de ei pentru a atrage peşti mai mari care să le ofere o masă mai consistentă.
Nimeni nu a înţeles încă modul în care stârcii verzi au învăţat să prindă peşti cu momeală. Unii experţi cred că au învăţat de la oameni, alţii cred că au învăţat singuri, prin observarea peştilor care sunt atraşi de micile obiecte care cad în apă. Oricum ar fi, acest comportament nu este unul instinctiv, ci însuşit, fapt care-l aşează pe stârc între cei mai "şmecheri" prădători.


Ploşniţa-asasină (Stenolemus bituberus)


După cum spune şi numele, ploşniţele-asasine (11 specii în total) sunt printre cele mai vorace insecte prădătoare. Nu sunt foarte iuţi, dar de folosesc de multe tertipuri şi adaptări pentru a-şi înşfăca prada. Unii seamănă foarte mult cu furnicile, prăzile lor preferate, iar alte specii se folosesc de camuflaj pentru a-şi asigura mesele zilnice.
Unul dintre cele mai interesanţi gândaci-asasini sunt cei specializaţi în vânătoarea de păianjeni. Când un gândac-asasin descoperă pânza unui păianjen, se foloseşte de picioare pentru a bate repetat în pânză, producând vibraţii asemănătoare cu cele ale unei ghinioniste insecte prinse în plasă. Numai că singurul ghinionist din această poveste este chiar păianjenul care dă fuga, curios, cu gândul la masă, doar pentru a servi el însuşi drept masă pentru gândacul ucigaş.


Coati (Nasua narica)


Cunoscut şi sub numele de coatimundi, acest carnivor înrudit cu ratonii trăieşte în Mexic, America Centrală şi de Sud, precum şi în sudul Statelor Unite. Femelele, puii şi masculii tineri trăiesc în grupuri, pe când masculii adulţi duc o existenţă singuratică.
Sunt animale recunoscute pentru inteligenţa de care dau dovadă. Cu toate că se hrănesc predominant cu viermi, ouă, fructe, reptile, amfibieni, peşti, cadavre şi insecte, sunt înarmaţi cu colţi lungi si gheare puternice, fiind capabili să ucidă şi animale mai mari decât ei. Conform studiilor de teren, iguanele verzi sunt prăzile lor favorite. Aceste şopârle de talie mare trăiesc predominant în copaci, iar coati apelează la lucrul în echipă când se decid să le vâneze. Unii coati se caţără în arbori cu misiunea de a speria iguanele până când acestea sar pe sol. Acolo, din nefericire, le aşteaptă cealaltă echipă de coati, care are misiunea de a le prinde şi ucide. Din nefericire pentru iguane, instinctul lor le dictează de fiecare dată să sară pe sol, atunci când se simt în pericol. Ceea ce face ca tactica adoptată de coati să fie imbatabilă de fiecare dată.


Licuricii Photuris


Aparţin ordinului Coleoptera - adică al gândacilor - şi sunt cunoscuţi în întreaga lume pentru abilitatea de a produce lumină în întunericul nopţii (fenomenul de bioluminiscenţă).
Majoritatea speciilor de licurici se folosesc de bioluminiscenţă pentru a-şi căuta perechea.
În cazul licuriciului Photuris, lucrurile sunt mai complexe. Femelele acestei specii au aripi rudimentare şi nu pot zbura. Se folosesc de lumină pentru a atrage masculii din propria specie, cu o intenţie evidentă - împerecherea.
Dar asta doar în primă instanţă, deoarece femela continuă să emită semnale luminoase şi pentru masculii altor specii. Însă aceştia, evident, nu sunt primiţi pentru o partidă de sex licuricesc...
Masculul de altă specie, care spera la o partidă de sex, este păcălit în cel mai urât fel posibil. Femela de Photuris, care l-a atras cu lumina sa, îl aştepta, de fapt, ca să îl mănânce. Aşa se hrănesc, de milioane de ani, aceste doamne fatale ale lumii insectelor!


Pisica margay (Leopardus wiedii)


Vechii romani credeau în existenţa unui monstru oribil denumit Crocotta. Se credea că este o fiară asemănătoare unui lup, care trăia în India şi Etiopia, având abilitatea de a imita vorba omenească. Când era flămînd, Crocotta se ascundea lângă sate şi oraşe, ascultând cu atenţie vorbele oamenilor. Reţinea numele unora dintre aceştia şi-i chema afară, atrăgându-i în deşert pentru a-i devora. Evident, nu erau decât nişte exagerări, iar monştrii Crocotta erau, se pare, hienele, animale capabile să scoată nişte sunete asemănătoare cu râsetele isterice ale unei fiinţe omeneşti.
În natură există însă un animal de pradă capabil să reproducă fidel sunetele victimelor sale, cu scopul de a le atrage spre el şi a le prinde.
Este o frumoasă specie de felină sălbatică din Amazonia şi America Centrală: margay Este o mică pisică adaptată perfect traiului arboricol. În plus, are abilitatea unică de a imita sunetele de alarmă scoase de puii de maimuţă, atunci când aceştia se pierd de grup.
Adulţii sar imediat să-şi caute progeniturile pierdute şi dau direct peste Moartea cu chip de margay, ascunsă în frunziş.
Cercetătorii care au studiat recent comportamentul de vânatoare al pisicii margay nu şi-au crezut ochilor când au văzut abilităţile şi trucurile felinei. Dar băştinaşii, care cunoşteau bine acest "mare şmecher" al lumii animale, nu erau deloc surprinşi. Mai mult, triburile de amerindieni amazonieni i-au informat pe oamenii de ştiinţă că pisicile margay sunt capabile să imite bine şi sunetele altor animale precum găinuşele nezburătoare tinamou sau rozătoarele agouti, alte prăzi favorite ale frumoasei, dar mortalei margay...
Bien că nu este mare cât un leu şi nu se pricepe să imite vocea omenească, precum legendara Crocotta...

Sursa foto: Wikipedia

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI