Prima pagină Natura

Fotoreportaj în Munţii Carpaţi: Alături de urşi – episodul 1

Silviu Matei | 07.27.2011 | ● Vizualizări: 1070
Fotoreportaj în Munţii Carpaţi: Alături de urşi – episodul 1     fotoreportaj, muntii carpati, fotografie, ursi, urs, românia, wildlife + zoom
Galerie foto (13)

V-aţi întrebat vreodată cum decurge o expediţie de fotografiere a animalelor sălbatice? Silviu Matei, fotograf colaborator al revistei National Geographic România, vă prezintă aventura sa prin munţii României, în căutarea urşilor carpatini.

De când m-am apucat de fotografia wildlife mi-am dorit săfotografiez animalele sălbatice care sunt mai greu de văzut dar şide fotografiat, însă anumite lucruri m-au determinat să mai aman obucată de vreme această expediţie.

La vremea respectivă, lipsa unui echipament mai bun a fost unelement hotărâtor, dar, cu timpul, echipamentul de care aveamnevoie s-a concretizat într-un teleobiectiv foarte bun şi o camerăde fotografiat excelentă.

Întotdeauna mi-am dorit să fotografiez urşi în adânculpădurilor din România, aşa că anul acesta, după ceva documentări amplecat eu şi cu un prieten foarte bun (deocamdată învăţăcel în alefotografiei wildlife) la pozat de urşi prin pădurile patriei, maiexact în zona Vatra Dornei apoi în Munţii Tărcau, zonă cătunuluiArdeluţa.



Şi iată-ne pe noi împreună cu două biciclete în seara zilei de26 aprilie pe peronul Gării de Nord în aşteptarea trenului care neducea tocmai până la Vatra Dornei.

Bicicletele le-am luat cu noi pentru a ne uşura puţin deplasareape drumurile forestiere dar această decizie s-a dovedit până laurmă o una cam proastă, deoarece având rucsacurile foarte grele, înspecial datorită echipamentului foto, bicicleta s-a dovedit a ficam incomodă şi ne-a cam încurcat planurile. Până la urmă ne-amdescurcat, dar data viitoare nu le vom mai lua. Asta este, omul dingreşeli învaţă.

Nici bine nu ne-am urcat în tren şi hop domnul controlor îşiface apariţia întrebându-ne pe un ton cam ciudat: "Ale cui suntbicicletele astea? Ştiţi că nu aveţi voie cu bicicletele în tren!"."Păi unde să le punem, că vagon de marfă nu aveţi şi nici locspecial pentru biciclete nu am văzut?", îl întrebăm noi. În fine,după ceva lămuriri ne-a lăsat în pace, trenul a plecat din Gara deNord spre Vatra Dornei.

Noaptea a fost cam obositoare deoarece nu am putut dormi aşa debine şi am cam făcut de pază pe la bicicletele noastre, care deşierau legate, totuşi atrăgeau unele priviri insistente ale unorpersoane foarte "curioase". În jurul orei 3 dimineaţa am reuşit şieu să adorm, dormind cam până pe la 6. Şi ce bine a fost că amreuşit să mă odihnesc oleacă. Şi iată-ne ajunşi în Vatra Dornei disde dimineaţă în jurul orei 7.

Coborâm din tren şi hmmmm.....cam frig...da' frig bine...

Ne echipăm cu ceva haine mai groase din rucsac şi îi dăm drumulspre destinaţia noastră, oraşul Broşteni. Până acolo o parte dindrum este foarte prost, fiind nevoiţi să facem slalom printregropile din carosabil (şi tot mai luai o groapă, două într-o sutăde metri). Nu aveai practic cum să le ocoleşti pe toate.

Încet, încet am ajuns şi în Broşteni, unde ne-am întâlnit cu ceidin zonă şi am stabilit planul de bătaie pentru următoarele 3-5zile. Până la urmă ne-am hotărât să lăsăm bicicletele în deplinăsiguranţă la cineva din oraş. Când ai bagaj foarte greu (25 kg) îţieste cam incomod să mergi pe bicicletă, mai ales când şi drumuleste prost. Am constatat asta pe pielea noastră şi a fost o micălecţie, aşa că data viitoare vom veni fără biciclete. Mai bine pejos sau cu ceva transport local. După stabilirea unor lucruri amplecat încet, încet spre locurile unde timp de câteva zile urma săstăm noi la pândă.

Cale de 23 km drumul şerpuieşte pe vale şi ne afundă tot maimult în inima pădurii.

Pădurea este foarte frumoasă, foarte bogată, deasă în acelaşitimp şi cu greu vezi pe ici colo, sus în munte câte o mică poieniţăunde poţi vedea animalele sălbatice. Sus pe vârfuri în zonele maiumbrite încă mai putem vedea mici pâlcuri de zăpadă. Din când încând pe drum mai observam urmele unor cerbi şi ciute care traversauvalea pentru a bea apă din râul care străbate această vale.Şi ceaţa ne însoţeşte în călătoria noastră încă de laintrarea pe vale.

Ajungem într-un final la cantonul silvic, unde cu bunăvoinţamaistrului pădurar ne putem lăsa o parte din bagajele care nu neerau imediat necesare (o parte din haine) pe timpul şederii noastreîn pădure. Aici ne aşteaptă domnul maistru pădurar cu ceva de-alegurii făcute în casă, sută la sută naturale.

După acest mic popas, luăm cele necesare şi plecăm în primazonă, unde eu urma să stau 2 zile. Până aici erau cam 8 km de merspe un drum forestier care îţi purta paşii foarte adânc în inimapădurii. O zonă sălbatică, unde ursul e la el acasă, iar eu doar unmic oaspete temporar.

În iarna anului 2011 am mai ajuns încă odată în acest loc, aşacă locul îmi era oarecum cunoscut. Atunci am stat o singură noapte,dar fără succes. Singurii vizitatori pe care i-am avut au fostcâţiva corbi care se zbenguiau pe zăpada proaspăt aşternută, iar întoiul nopţii am avut prilejul să mă trezesca din somn un jder depădure. Şi ce bine dormeam eu atunci în mijlocul pădurii în aceacăbănuţă mică de numai câţiva metri pătraţi...

Căbănuţa în care am stat este folosită tot timpul anului capunct de observare pentru animale sălbatice. Sincer, prima datăcând am auzit zgomotul mă gândeam "gata, a venit ursul în poiană!",şi eram tare bucuros, dar şi extrem de atent, pentru că voiam săaud încotro se duce sau ce face. Trezindu-mă din somn mai bine, amauzit ce şi cum şi mi-am dat seama că nu este urs, pentru că ursulnu chiţăie. Erau de fapt doi jderi de copac. Probabil formau opereche şi căutau ceva de mâncare. Timp de câteva minute am statliniştit şi i-am ascultat cum "vorbeau" pe limba lor sus peacoperişul căbănuţei, tot foindu-se de colo colo. Apoi, liniştepână dimineaţa.

Dar să revenim... Ajuns din nou în căbănuţa "mea", m-am instalatcă la hotel, am pregătit patul pentru seară (am întins sacul dedormit şi o pătură peste pat) şi mi-am pregătit tacticosustensilele de lucru, adică am aşezat trepiedul, am montatteleobiectivele şi camera foto şi mi-am aşezat lucrurile în ordine.Poate va întrebaţi de ce mi-am aşezat toate lucrurile în ordine? Şiasta este un mic secret în arta fotografiei wildlife şi am să vaspun şi de ce.

Noaptea sau la lăsarea întunericului nu este bine şi nicirecomandat sub nici o formă să aprinzi lumina (lanterna) când vreisă fotografiezi animalele sălbatice. De ce? Deoarece la vederealuminii animalele sălbatice îşi dau seama că acolo este ceva, oprezenţă, şi devin foarte precaute.

Mai sunt multe alte mici "secrete" pe care cine va dori să leînveţe este binevenit la un curs de wildlife sau, şi mai bine, launul dintre phototour-urile organizate de mine. Tu că şi "vânător"sau observator nu trebuie să-ţi faci simţită prezenţa acolo în niciun fel.

Mai multe detalii veţi găsi pe www.outdoorphotography.ro lasecţunea Nature and Wildlife Phototour.

Apoi a început aşteptarea. Am avut parte din nou de niştemusafiri, câţiva corbi care tot umblau şi croncăneau prin poieniţarespectivă. A fost într-un fel distractiv şi în alt fel folositor,pentru că am avut parte să fiu martor la câteva aspecte dincomportamentul corbului pe care altfel nu le poţi observa. Deşicunoşteam multe aspecte ale comportamentului acestei păsări, estebine să le revezi şi să le mai poţi vedea şi la alţi indivizi dinaceeaşi specie. Niciodată doi indivizi nu vor avea un comportamentidentic. De această dată, am avut ocazia să-i observ jucându-se sau"giugiulindu-se". Dacă ai norocul să vezi corbii când se joacă, punpariu că mai nimeni nu se poate abţine să nu râdă. Pe mine unul m-aapucat la un moment dat puţin râsul. Sunt rare aceste ocazii,deoarece doar în anumite condiţii ajung corbii să fie foarterelaxaţi. La un moment dat m-au simţit şi şi-au luat zborul,revenind înapoi destul de precauţi după jumătate de oră. Se lăsaseară peste pădure şi nici picior de urs la orizont.

Încet, încet se aşterne noaptea, iar mie mi se face foame. Măaşez la masă într-un semi-întuneric uşor şi termin să mănânc înjumătate de oră. Nu mă grăbea nimeni să mănânc mai repede. Din cândîn când mai tregeam cu ochiul prin micul gemuleţ să văd dacă avenit ceva în poiană. Şi aşa s-a încheiat prima noapte, pândindu-lpe "domnul urs", care nu a vrut să-şi facă apariţia.

Peste noapte am avut din nou aceeaşi supriză cu cei doi jdericare tot "conversau" şi mergeau de colo-colo pe acoperişulcăbănuţei mele. De data asta, la un moment-dat, unul dintre ei acoborât mai jos, pe sol şi tot foşnea încet-încet căutând probabilmâncare. În cele din urmă nu i-am mai auzit şi am adormit la loc încamera mea de "hotel de 4 stele".

Nici nu am băgat de seamă când a trecut noaptea şi m-am trezitîn jurul orei 6, cu ochii fix pe geam. Nimic...

Am mai zăbovit eu în pat vreo două ceasuri, apoi am observat căîn zonă nu prea este nici o mişcare şi am zis să ies încet-încetdin căbănuţă ca să îmi mai dezmorţesc oasele şi să mănânc cevalângă pârâiaşul care curgea în faţa căbănuţei. Apa pârâiaşului eranumai bună de băut, dar şi foarte rece. M-am trezit instant cândm-am spălat pe faţă.

După masa copioasă pe care am avut-o (ce a constat dintr-oconservă de pateu de ficat de gâsculiţă, o slană bine afumată şi oceapă bună), am plecat prin pădure în speranţa că ceva-ceva orvedea şi ochi mei. Urme pe drumul forestier erau la greu,urme proaspete de cerb şi ciute, semn că trecuseră prin zonă înacea dimineaţă, urme mai vechi de lup şi apoi, mai pe o mică vale,am găsit urme de urs proaspete. E, asta este, o veni el şiprin poiană după mâncare sau la păscut.

Mai toată ziulica am petrecut-o hoinărind prin pădure mergândîncet şi uitându-mă după animale prin locurile pe care mi learătase domnul maistru pădurar cu un an în urmă. Se apropia ora 17şi atunci am coborât din nou la hotelul meu de "4 stele".

Când m-am apropiat am văzut că au zburat din poiană nişte corbi,dar şi nişte porumbei de scorbură. În mintea mea spun "hopa, suntşi din ăştia pe aici". Buuun, până acum îi auzisem prin păduri darniciodată nu i-am văzut la faţă, deşi ştiam cum arată din altefotografii văzute pe internet.

Am intrat repejor în căbănuţă, mi-am pregătit teleobiectivul de500 şi m-am pus pe aşteptat. În 15 minute a aterizat un exemplar,apoi după nici un minut, încă doi, cu un colorit foarte frumos.Cine nu ar cunoste cum arată un astfel de porumbel ar crede că eidentic cu un porumbel de oraş, însă atât penajul cât şi statura îidiferenţiază, porumbeii de scorbură fiind mai mari decât cei deoraş.

După ce le-am făcut câteva cadre frumoase i-am şi filmat cuaparatul foto full HD (rezultatul o să-l vedeţi pe website-ul meuîn scurt timp).

În prima seară am pus în poiana respectivă din loc în loc nişteboabe de porumb. Astfel, în cazul în care venea prin zonă ursul saualt animal, acesta urma să găsească ceva de mâncare. Intenţionam caacest lucru să-l determine să rămână mai mult în zonă, ca să-i potface mai multe poze şi să-l pot şi filma. În imagine se poateobserva mica grămadă de porumb.

Porumbeii găsiseră mica grămăjoară de porumb şi trecuseră "latreabă", dar tot erau foarte precauţi şi se apropiau cu greu demâncare. Părea că ştiu că acea mâncare nu mai fusese acolo, ci aapărut dintr-o dată, din senin, iar acest lucru era oarecum ciudatpentru ei. Acelaşi lucru l-am putut observa şi la alte specii depăsări, cât şi la alte animale.

Spectacolul lor a durat o oră şi ceva, timp în care tot luaucâteva boabe de porumb şi zburau în brazii din apropiere, apoi seîntorceau şi tot aşa. Apoi, din nou linişte. Următoarele două zileşi nopţi s-au desfăşurat la fel ca şi prima, fără nici un rezultat.Dacă tot am văzut eu că nu umblă nimic prin zonă ziua, m-am apucatsă pozez râul din apropiere şi ale sale mici cascade, peisajul dinzonă şi pădurea sălbatică.

În acelaşi timp mă gândeam şi la colegul meu. Acesta era într-oaltă zonă, aflată la 8 km de mine, şi mă întrebăm dacă şi el a avutacelaşi "noroc" ca şi mine. Pentru că nu aveam semnal la telefonulmobil, nu aveam cum să comunicăm între noi. A treia zi a venit învizită maistrul pădurar, iar cu el se găsea şi colegul meu. Cumaistrul vorbisem înainte ca să vină după 3 zile pe la noi.

I-am povestit că nu a ieşit niciun urs şi mi-a povestit ca semai întâmplă: "Asta este, se mai întâmplă şi cazuri din astea cândpoţi să stai câteva zile şi să nu vezi nimic. Aşa este când vrei săfaci fotografii la animale sălbatice, nu întotdeauna ai succes,pentru că animalul nu vine când vrei tu - vine când vrea el şi cândare chef". Lucruri care erau perfect valabile şi pe care le ştiamşi eu foarte bine.

Colegul meu, Eros, mi-a povestit că la el au ieşit urşii dinprima seară. Şi mi-a arătat şi ce imagini făcuse. Să mor de ciudă,nu alta. Am hotărât atunci că este mai bine să merg şi eu acolo, săstăm amândoi într-o altă cabană de "4 stele" din adâncul pădurii înaşteptarea ursului. Şi uite aşa am plecat spre "locul norocos" undeam putut observa, vedea, fotografia şi filma urşi.

Am avut norocul de vizite de la urs mic până la ursoaică mare.În fiecare zi ne vizita un "drac" mic de urs, pui - dar cu un tupeufantastic. Venea până la 5 metri de cabană, timp în care noi îlfotografiam şi îl filmam.

Nu avea nici o treabă, la început a părut uşor deranjat şi atentla zgomotul produs de clicurile aparatelor noastre de fotografiat,apoi nici măcar nu ne mai băga în seamă. Pleca doar când simţeaprezenţa altui urs în zonă.

Am avut surpriza să vedem o ursoaică mare în toată splendoareaei, dar care întotdeauna venea după ora 20:30, când în pădure eramai puţină lumină. De aceea eram nevoiţi să folosim o valoare ISOdestul de ridicată, adică 3200 sau 6400. Ca timp de expunere,acesta nu depăşea 1/60 la o diafragmă de 4 sau 4,5 pe aparatul meuCanon 1D mark IV ce era echipat cu un teleobiectiv Canon 500/4 LIS.

Cu puiul acesta de urs ne-am amuzat încă 3 zile, timp în care nevizita şi de 5 ori pe zi, iar în fiecare seară aşteptam cu inimă lagură să vedem ce urs mai vine - "poate vine unul mai mare, unmascul sau o ursoaică cu pui".

Cu toate că sunt obişnuit cu prezenţa animalelor sălbatice şi cuapariţiile lor, tot aveam unele emoţii. Şi nu de frică. Este acelsentiment, ce nu se poate descrie în cuvinte, pe care îl ai atuncicând poţi să stai într-un loc fără ca animalul să te observe şisă-l vezi, să-i faci fotografii şi să-i studiezi comportamentul.Este ceva unic.

Cel mai important lucru este ca, după ce ai plecat de acolo, sănu laşi nici o urmă a prezenţei tale în acel loc, iar animalul sănu ştie că tu, fiinţă umană, ai fost pe acolo. De ce este importantacest lucru voi povesti în cadrul phototour-urilor amintite maisus.

Între timp ziua mergeam la colindat pădurea, uitându-ne dupăanimale şi fotografiam natura sălbatică din jurul cabanei. Apoi amînceput să fotografiem un mic râu care curgea încet prinpădure.

Cele cinci zile petrecute în această parte a Munţilor Bistriţeise apropiau de sfârşit. Urma apoi să ne deplasăm în zona MunţilorTarcău, anume în zona cătunului Ardeluţa.

Mai multe detalii, însă, în episodulurmător!

Fotografii şi text de SilviuMatei.