Home » Natura » Fotoreportaj în Munţii Carpaţi: Alături de urşi – episodul 1

Fotoreportaj în Munţii Carpaţi: Alături de urşi – episodul 1

Autor: Silviu Matei 07.27.2011
V-aţi întrebat vreodată cum decurge o expediţie de fotografiere a animalelor sălbatice? Silviu Matei, fotograf colaborator al revistei National Geographic România, vă prezintă aventura sa prin munţii României, în căutarea urşilor carpatini.

De când m-am apucat de fotografia wildlife mi-am dorit să
fotografiez animalele sălbatice care sunt mai greu de văzut dar şi
de fotografiat, însă anumite lucruri m-au determinat să mai aman o
bucată de vreme această expediţie.

La vremea respectivă, lipsa unui echipament mai bun a fost un
element hotărâtor, dar, cu timpul, echipamentul de care aveam
nevoie s-a concretizat într-un teleobiectiv foarte bun şi o cameră
de fotografiat excelentă.

Întotdeauna mi-am dorit să fotografiez urşi în adâncul
pădurilor din România, aşa că anul acesta, după ceva documentări am
plecat eu şi cu un prieten foarte bun (deocamdată învăţăcel în ale
fotografiei wildlife) la pozat de urşi prin pădurile patriei, mai
exact în zona Vatra Dornei apoi în Munţii Tărcau, zonă cătunului
Ardeluţa.

Şi iată-ne pe noi împreună cu două biciclete în seara zilei de
26 aprilie pe peronul Gării de Nord în aşteptarea trenului care ne
ducea tocmai până la Vatra Dornei.

Bicicletele le-am luat cu noi pentru a ne uşura puţin deplasarea
pe drumurile forestiere dar această decizie s-a dovedit până la
urmă o una cam proastă, deoarece având rucsacurile foarte grele, în
special datorită echipamentului foto, bicicleta s-a dovedit a fi
cam incomodă şi ne-a cam încurcat planurile. Până la urmă ne-am
descurcat, dar data viitoare nu le vom mai lua. Asta este, omul din
greşeli învaţă.

Nici bine nu ne-am urcat în tren şi hop domnul controlor îşi
face apariţia întrebându-ne pe un ton cam ciudat: „Ale cui sunt
bicicletele astea? Ştiţi că nu aveţi voie cu bicicletele în tren!”.
„Păi unde să le punem, că vagon de marfă nu aveţi şi nici loc
special pentru biciclete nu am văzut?”, îl întrebăm noi. În fine,
după ceva lămuriri ne-a lăsat în pace, trenul a plecat din Gara de
Nord spre Vatra Dornei.

Noaptea a fost cam obositoare deoarece nu am putut dormi aşa de
bine şi am cam făcut de pază pe la bicicletele noastre, care deşi
erau legate, totuşi atrăgeau unele priviri insistente ale unor
persoane foarte „curioase”. În jurul orei 3 dimineaţa am reuşit şi
eu să adorm, dormind cam până pe la 6. Şi ce bine a fost că am
reuşit să mă odihnesc oleacă. Şi iată-ne ajunşi în Vatra Dornei dis
de dimineaţă în jurul orei 7.

Coborâm din tren şi hmmmm…..cam frig…da’ frig bine…

Ne echipăm cu ceva haine mai groase din rucsac şi îi dăm drumul
spre destinaţia noastră, oraşul Broşteni. Până acolo o parte din
drum este foarte prost, fiind nevoiţi să facem slalom printre
gropile din carosabil (şi tot mai luai o groapă, două într-o sută
de metri). Nu aveai practic cum să le ocoleşti pe toate.

Încet, încet am ajuns şi în Broşteni, unde ne-am întâlnit cu cei
din zonă şi am stabilit planul de bătaie pentru următoarele 3-5
zile. Până la urmă ne-am hotărât să lăsăm bicicletele în deplină
siguranţă la cineva din oraş. Când ai bagaj foarte greu (25 kg) îţi
este cam incomod să mergi pe bicicletă, mai ales când şi drumul
este prost. Am constatat asta pe pielea noastră şi a fost o mică
lecţie, aşa că data viitoare vom veni fără biciclete. Mai bine pe
jos sau cu ceva transport local. După stabilirea unor lucruri am
plecat încet, încet spre locurile unde timp de câteva zile urma să
stăm noi la pândă.

Cale de 23 km drumul şerpuieşte pe vale şi ne afundă tot mai
mult în inima pădurii.

Pădurea este foarte frumoasă, foarte bogată, deasă în acelaşi
timp şi cu greu vezi pe ici colo, sus în munte câte o mică poieniţă
unde poţi vedea animalele sălbatice. Sus pe vârfuri în zonele mai
umbrite încă mai putem vedea mici pâlcuri de zăpadă. Din când în
când pe drum mai observam urmele unor cerbi şi ciute care traversau
valea pentru a bea apă din râul care străbate această vale.
Şi ceaţa ne însoţeşte în călătoria noastră încă de la
intrarea pe vale.

Ajungem într-un final la cantonul silvic, unde cu bunăvoinţa
maistrului pădurar ne putem lăsa o parte din bagajele care nu ne
erau imediat necesare (o parte din haine) pe timpul şederii noastre
în pădure. Aici ne aşteaptă domnul maistru pădurar cu ceva de-ale
gurii făcute în casă, sută la sută naturale.

După acest mic popas, luăm cele necesare şi plecăm în prima
zonă, unde eu urma să stau 2 zile. Până aici erau cam 8 km de mers
pe un drum forestier care îţi purta paşii foarte adânc în inima
pădurii. O zonă sălbatică, unde ursul e la el acasă, iar eu doar un
mic oaspete temporar.

În iarna anului 2011 am mai ajuns încă odată în acest loc, aşa
că locul îmi era oarecum cunoscut. Atunci am stat o singură noapte,
dar fără succes. Singurii vizitatori pe care i-am avut au fost
câţiva corbi care se zbenguiau pe zăpada proaspăt aşternută, iar în
toiul nopţii am avut prilejul să mă trezesca din somn un jder de
pădure. Şi ce bine dormeam eu atunci în mijlocul pădurii în acea
căbănuţă mică de numai câţiva metri pătraţi…

Căbănuţa în care am stat este folosită tot timpul anului ca
punct de observare pentru animale sălbatice. Sincer, prima dată
când am auzit zgomotul mă gândeam „gata, a venit ursul în poiană!”,
şi eram tare bucuros, dar şi extrem de atent, pentru că voiam să
aud încotro se duce sau ce face. Trezindu-mă din somn mai bine, am
auzit ce şi cum şi mi-am dat seama că nu este urs, pentru că ursul
nu chiţăie. Erau de fapt doi jderi de copac. Probabil formau o
pereche şi căutau ceva de mâncare. Timp de câteva minute am stat
liniştit şi i-am ascultat cum „vorbeau” pe limba lor sus pe
acoperişul căbănuţei, tot foindu-se de colo colo. Apoi, linişte
până dimineaţa.

Dar să revenim… Ajuns din nou în căbănuţa „mea”, m-am instalat
că la hotel, am pregătit patul pentru seară (am întins sacul de
dormit şi o pătură peste pat) şi mi-am pregătit tacticos
ustensilele de lucru, adică am aşezat trepiedul, am montat
teleobiectivele şi camera foto şi mi-am aşezat lucrurile în ordine.
Poate va întrebaţi de ce mi-am aşezat toate lucrurile în ordine? Şi
asta este un mic secret în arta fotografiei wildlife şi am să va
spun şi de ce.

Noaptea sau la lăsarea întunericului nu este bine şi nici
recomandat sub nici o formă să aprinzi lumina (lanterna) când vrei
să fotografiezi animalele sălbatice. De ce? Deoarece la vederea
luminii animalele sălbatice îşi dau seama că acolo este ceva, o
prezenţă, şi devin foarte precaute.

Mai sunt multe alte mici „secrete” pe care cine va dori să le
înveţe este binevenit la un curs de wildlife sau, şi mai bine, la
unul dintre phototour-urile organizate de mine. Tu că şi „vânător”
sau observator nu trebuie să-ţi faci simţită prezenţa acolo în nici
un fel.

Mai multe detalii veţi găsi pe www.outdoorphotography.ro la
secţunea Nature and Wildlife Phototour.

Apoi a început aşteptarea. Am avut parte din nou de nişte
musafiri, câţiva corbi care tot umblau şi croncăneau prin poieniţa
respectivă. A fost într-un fel distractiv şi în alt fel folositor,
pentru că am avut parte să fiu martor la câteva aspecte din
comportamentul corbului pe care altfel nu le poţi observa. Deşi
cunoşteam multe aspecte ale comportamentului acestei păsări, este
bine să le revezi şi să le mai poţi vedea şi la alţi indivizi din
aceeaşi specie. Niciodată doi indivizi nu vor avea un comportament
identic. De această dată, am avut ocazia să-i observ jucându-se sau
„giugiulindu-se”. Dacă ai norocul să vezi corbii când se joacă, pun
pariu că mai nimeni nu se poate abţine să nu râdă. Pe mine unul m-a
apucat la un moment dat puţin râsul. Sunt rare aceste ocazii,
deoarece doar în anumite condiţii ajung corbii să fie foarte
relaxaţi. La un moment dat m-au simţit şi şi-au luat zborul,
revenind înapoi destul de precauţi după jumătate de oră. Se lăsa
seară peste pădure şi nici picior de urs la orizont.

Încet, încet se aşterne noaptea, iar mie mi se face foame. Mă
aşez la masă într-un semi-întuneric uşor şi termin să mănânc în
jumătate de oră. Nu mă grăbea nimeni să mănânc mai repede. Din când
în când mai tregeam cu ochiul prin micul gemuleţ să văd dacă a
venit ceva în poiană. Şi aşa s-a încheiat prima noapte, pândindu-l
pe „domnul urs”, care nu a vrut să-şi facă apariţia.

Peste noapte am avut din nou aceeaşi supriză cu cei doi jderi
care tot „conversau” şi mergeau de colo-colo pe acoperişul
căbănuţei mele. De data asta, la un moment-dat, unul dintre ei a
coborât mai jos, pe sol şi tot foşnea încet-încet căutând probabil
mâncare. În cele din urmă nu i-am mai auzit şi am adormit la loc în
camera mea de „hotel de 4 stele”.

Nici nu am băgat de seamă când a trecut noaptea şi m-am trezit
în jurul orei 6, cu ochii fix pe geam. Nimic…

Am mai zăbovit eu în pat vreo două ceasuri, apoi am observat că
în zonă nu prea este nici o mişcare şi am zis să ies încet-încet
din căbănuţă ca să îmi mai dezmorţesc oasele şi să mănânc ceva
lângă pârâiaşul care curgea în faţa căbănuţei. Apa pârâiaşului era
numai bună de băut, dar şi foarte rece. M-am trezit instant când
m-am spălat pe faţă.

După masa copioasă pe care am avut-o (ce a constat dintr-o
conservă de pateu de ficat de gâsculiţă, o slană bine afumată şi o
ceapă bună), am plecat prin pădure în speranţa că ceva-ceva or
vedea şi ochi mei. Urme pe drumul forestier erau la greu,
urme proaspete de cerb şi ciute, semn că trecuseră prin zonă în
acea dimineaţă, urme mai vechi de lup şi apoi, mai pe o mică vale,
am găsit urme de urs proaspete
. E, asta este, o veni el şi
prin poiană după mâncare sau la păscut.

Mai toată ziulica am petrecut-o hoinărind prin pădure mergând
încet şi uitându-mă după animale prin locurile pe care mi le
arătase domnul maistru pădurar cu un an în urmă. Se apropia ora 17
şi atunci am coborât din nou la hotelul meu de „4 stele”.

Când m-am apropiat am văzut că au zburat din poiană nişte corbi,
dar şi nişte porumbei de scorbură. În mintea mea spun „hopa, sunt
şi din ăştia pe aici”. Buuun, până acum îi auzisem prin păduri dar
niciodată nu i-am văzut la faţă, deşi ştiam cum arată din alte
fotografii văzute pe internet.

Am intrat repejor în căbănuţă, mi-am pregătit teleobiectivul de
500 şi m-am pus pe aşteptat. În 15 minute a aterizat un exemplar,
apoi după nici un minut, încă doi, cu un colorit foarte frumos.
Cine nu ar cunoste cum arată un astfel de porumbel ar crede că e
identic cu un porumbel de oraş, însă atât penajul cât şi statura îi
diferenţiază, porumbeii de scorbură fiind mai mari decât cei de
oraş.

După ce le-am făcut câteva cadre frumoase i-am şi filmat cu
aparatul foto full HD (rezultatul o să-l vedeţi pe website-ul meu
în scurt timp).

În prima seară am pus în poiana respectivă din loc în loc nişte
boabe de porumb. Astfel, în cazul în care venea prin zonă ursul sau
alt animal, acesta urma să găsească ceva de mâncare. Intenţionam ca
acest lucru să-l determine să rămână mai mult în zonă, ca să-i pot
face mai multe poze şi să-l pot şi filma. În imagine se poate
observa mica grămadă de porumb.

Porumbeii găsiseră mica grămăjoară de porumb şi trecuseră „la
treabă”, dar tot erau foarte precauţi şi se apropiau cu greu de
mâncare. Părea că ştiu că acea mâncare nu mai fusese acolo, ci a
apărut dintr-o dată, din senin, iar acest lucru era oarecum ciudat
pentru ei. Acelaşi lucru l-am putut observa şi la alte specii de
păsări, cât şi la alte animale.

Spectacolul lor a durat o oră şi ceva, timp în care tot luau
câteva boabe de porumb şi zburau în brazii din apropiere, apoi se
întorceau şi tot aşa. Apoi, din nou linişte. Următoarele două zile
şi nopţi s-au desfăşurat la fel ca şi prima, fără nici un rezultat.
Dacă tot am văzut eu că nu umblă nimic prin zonă ziua, m-am apucat
să pozez râul din apropiere şi ale sale mici cascade, peisajul din
zonă şi pădurea sălbatică.

În acelaşi timp mă gândeam şi la colegul meu. Acesta era într-o
altă zonă, aflată la 8 km de mine, şi mă întrebăm dacă şi el a avut
acelaşi „noroc” ca şi mine. Pentru că nu aveam semnal la telefonul
mobil, nu aveam cum să comunicăm între noi. A treia zi a venit în
vizită maistrul pădurar, iar cu el se găsea şi colegul meu. Cu
maistrul vorbisem înainte ca să vină după 3 zile pe la noi.

I-am povestit că nu a ieşit niciun urs şi mi-a povestit ca se
mai întâmplă: „Asta este, se mai întâmplă şi cazuri din astea când
poţi să stai câteva zile şi să nu vezi nimic. Aşa este când vrei să
faci fotografii la animale sălbatice, nu întotdeauna ai succes,
pentru că animalul nu vine când vrei tu – vine când vrea el şi când
are chef”. Lucruri care erau perfect valabile şi pe care le ştiam
şi eu foarte bine.

Colegul meu, Eros, mi-a povestit că la el au ieşit urşii din
prima seară. Şi mi-a arătat şi ce imagini făcuse. Să mor de ciudă,
nu alta. Am hotărât atunci că este mai bine să merg şi eu acolo, să
stăm amândoi într-o altă cabană de „4 stele” din adâncul pădurii în
aşteptarea ursului. Şi uite aşa am plecat spre „locul norocos” unde
am putut observa, vedea, fotografia şi filma urşi.

Am avut norocul de vizite de la urs mic până la ursoaică mare.
În fiecare zi ne vizita un „drac” mic de urs, pui – dar cu un tupeu
fantastic. Venea până la 5 metri de cabană, timp în care noi îl
fotografiam şi îl filmam.

Nu avea nici o treabă, la început a părut uşor deranjat şi atent
la zgomotul produs de clicurile aparatelor noastre de fotografiat,
apoi nici măcar nu ne mai băga în seamă. Pleca doar când simţea
prezenţa altui urs în zonă.

Am avut surpriza să vedem o ursoaică mare în toată splendoarea
ei, dar care întotdeauna venea după ora 20:30, când în pădure era
mai puţină lumină. De aceea eram nevoiţi să folosim o valoare ISO
destul de ridicată, adică 3200 sau 6400. Ca timp de expunere,
acesta nu depăşea 1/60 la o diafragmă de 4 sau 4,5 pe aparatul meu
Canon 1D mark IV ce era echipat cu un teleobiectiv Canon 500/4 L
IS.

Cu puiul acesta de urs ne-am amuzat încă 3 zile, timp în care ne
vizita şi de 5 ori pe zi, iar în fiecare seară aşteptam cu inimă la
gură să vedem ce urs mai vine – „poate vine unul mai mare, un
mascul sau o ursoaică cu pui”.

Cu toate că sunt obişnuit cu prezenţa animalelor sălbatice şi cu
apariţiile lor, tot aveam unele emoţii. Şi nu de frică. Este acel
sentiment, ce nu se poate descrie în cuvinte, pe care îl ai atunci
când poţi să stai într-un loc fără ca animalul să te observe şi
să-l vezi, să-i faci fotografii şi să-i studiezi comportamentul.
Este ceva unic.

Cel mai important lucru este ca, după ce ai plecat de acolo, să
nu laşi nici o urmă a prezenţei tale în acel loc, iar animalul să
nu ştie că tu, fiinţă umană, ai fost pe acolo. De ce este important
acest lucru voi povesti în cadrul phototour-urilor amintite mai
sus.

Între timp ziua mergeam la colindat pădurea, uitându-ne după
animale şi fotografiam natura sălbatică din jurul cabanei. Apoi am
început să fotografiem un mic râu care curgea încet prin
pădure.

Cele cinci zile petrecute în această parte a Munţilor Bistriţei
se apropiau de sfârşit. Urma apoi să ne deplasăm în zona Munţilor
Tarcău, anume în zona cătunului Ardeluţa.

Mai multe detalii, însă, în episodul
următor!

Fotografii şi text de Silviu
Matei
.