Oameni şi balauri – o întâlnire improbabilă?

Astfel, dragonii mitologici ar fi un amalgam de
caracteristici provenite de la animale precum păsările de pradă,
elefanţii, caii, marile feline şi şerpii uriaşi, precum
pitonii.

Jones consideră că oamenii ar fi evoluat cu o teamă instinctivă de
asemenea animale şi sugerează moduri în care aceste imagini
înfricoşătoare ar fi dat naştere diferitelor reprezentări ale
dragonilor, întâlnite în culturile lumii.

• Ce beneficii aduc prieteniile la distanță?
• Un nou prădător oceanic pândește în Fosa Atacama

Teoria sa a fost criticată de alţi antropologi, care au considerat
că nu există dovezi suficiente pentru a susţine că teama de anumite
animale a omului ancestral ar fi fost încifrată în creierul
acestuia şi ar fi evoluat odată cu el, după cum nu e clar de ce
n-ar fi putut fi transmise miturile despre dragoni de la o cultură
la alta.

Ceea ce rămâne clar e că oamenii au, într-adevăr, o
fascinaţie faţă de aceste creaturi, că ele sunt prezente
la multe civilizaţii, foarte distanţate în timp şi spaţiu, că multe
dintre aceste fiinţe fabuloase au într-adevăr trăsături reptiliene
şi că întrebarea „ce-i cu fascinaţia asta faţă de reptilele
colosale?” nu e lipsită de interes.

Pentru că oamenii par, într-adevăr, fascinaţi de creaturile
reptiliene colosale, parcă în măsură mult mai mare decât
de mamiferele uriaşe cu care totuşi au împărţit cândva Pământul.
Pasiunea pentru reptilele gigantice se manifestă, printre altele,
în interesul publicului de toate vârstele faţă de dinozauri,
reprezentaţi multă vreme ca nişte creaturi enorme cu caracteristici
reptiliene foarte evidente, de unde şi numele de dinozauri,
provenit din două cuvinte greceşti care, puse împreună, ar însemna
şopârlă înfricoşătoare. (Dar ei nu erau şopârle – în ciuda
numelui-, ci altfel de reptile, cu o morfologie diferită. În
ultimii ani, de când cu descoperirea dinozaurilor cu pene,
sus-numitele animale au început să semene tot mai puţin a reptile
şi tot mai mult a păsări, chestie care ne-a cam stricat povestea de
dragoste cu ele, aburind imaginea giganţilor reptilieni pe care,
decenii în şir, ni i-am imaginat străbătând lumea, cutremurând
pământul sub paşii lor, înainte de a dispărea, într-un cataclism la
scară planetară, acum 65 de milioane de ani.)

Am rămas, se pare, cu nostalgia unor şopârle mari de tot, aşa
cam ca dragonii pe care i-am inventat, pesemne, ca să ne
mulţumească dorul de reptile uriaşe.
Chiar aşa, ce reptile mari de tot ar fi putut cunoaşte oamenii? Cei
mai mari şerpi actuali au cam 8 metri lungime; cei mai mari
crocodili – 5-6 metri; cele mai mari şopârle din ziua de azi –
varanii de Komodo – până la 3 metri. Ca infatisare, varanii ăştia
parcă se apropie mai mult de imaginea balaurilor noştri din
poveşti; numai niţel mai mari să fi fi fost…

Întâlnire cu un
balaur

Şi totuşi, vreo şopârlă terestră mare, da’ mare de tot, chiar
n-au întâlnit oamenii niciodată? Aşa, un monstru de vreo 6-7 metri
lungime, cu care să dai nas în nas în pădure şi să simţi cum ţi se
zbârleşte părul în cap de groază?
Ei bine, s-ar putea să fi fost una. S-ar putea, zic. Nu e
absolut sigur că sincronizarea a fost perfectă, că adică şopârla cu
pricina să fi hălăduit prin exact aceleaşi locuri şi în acelaşi
timp cu oamenii, astfel încât să se fi putut întâlni, dar
există o probabilitate destul de mare.

Să aducem, aşadar, un omagiu mitologiei, basmelor cu balauri şi
imaginaţiei creatoare a omului, evocând aici una dintre cele mai
înfricoşătoare creaturi reale care au locuit Pământul, cea mai mare
şopârlă terestră care a trăit vreodată pe Terra şi care a plecat
dintre noi abia acum 40.000 de ani, ceea ce înseamnă că e
posibil ca oamenii s-o fi văzut pe viu: Megalania
prisca.

Megalania aparţinea familiei Varanidae, aceeaşi
căreia îi aparţin cele aproximativ 70 de specii de varani actuali,
printre care se remarcă varanul de Komodo (care, datorită taliei
sale, aspectului înspăimântător al exemplarelor mari şi
obiceiurilor sale prădătoare, a devenit cunoscut sub numele de
dragonul de Komodo.)

Mai nou, mulţi cercetători preferă, în locul numelui ştiinţific
de Megalania prisca (dat în secolul al XIX-lea de
renumitul paleontolog Sir Richard Owen, cel care a lansat şi
termenul „dinozaur”) pe acela de Varanus priscus, care
subliniază înrudirea strânsă dintre acest monstru preistoric şi
actualii membrii ai familiei, incluşi în genul
Varanus.

Imaginaţi-vă un ditamai dragon de Komodo, a cărui lungime poate
ajunge la 3 metri; dublaţi-i mărimea şi veţi avea reprezentarea
uriaşei Megalania, imagine emblematică a megafaunei
preistorice australiene.

Şi acum, ajungem la posibila întâlnire dintre om şi marea
reptilă.

Perioada în care au sosit în Australia primii oameni este
subiect de controversă în rândul comunităţii ştiinţifice. Cei mai
mulţi dintre specialişti consideră că fenomenul s-a petrecut într-o
perioadă cuprinsă între 40.000 şi 60.000 de ani în urmă. Estimări
mai îndrăzneţe împing acest moment mai adânc în trecut, până în
urmă cu 125.000 de ani.

Indigenii australieni provin din aceşti primi colonişti,
care ar fi venit pe ocean, traversând, rând pe rând, braţe înguste
de mare, din insulele situate în sud-estul Asiei.

Se aflau, aşadar, aici, când specia Megalania prisca
îşi trăia ultimele zile. Pe ultima sută de metri, cum s-ar spune, e
posibil ca între vreunul dintre locuitorii timpurii ai Australiei
şi uriaşa reptilă (unul dintre ultimii reprezentanţi ai megafaunei
australiene) să fi avut loc o întâlnire de gradul trei. (Prima
asemenea întâlnire va fi fost, cu siguranţă, extrem de
surprinzătoare pentru reprezentanţii ambelor specii, de vreme ce
nici unul dintre cei implicaţi nu mai văzuse vreodată aşa
ceva.)

E posibil. Nedemonstrat (poate chiar nedemonstrabil), dar
posibil.

Tot nedemonstrat, dar prea puţin probabil, este ca
Megalania să mai existe, ca specia să fi supravieţuit prin
câteva exemplare, pierdute prin întinderile pustii ale
continentului australian, aşa cum susţin câţiva pasionaţi
de criptozoologie.

Portretul unui prădător

De la descoperirea primelor fosile şi până în prezent, adică
timp de vreun veac şi jumătate, paleontologii s-au tot contrazis în
jurul întrebării „cât de mare era Megalania?”

Trebuie spus că problema e complicată, deoarece nu există
schelete complete (acela din poză, expus pe treptele Muzeului din
Melbourne, e o reconstituire) care să fi putut fi măsurate, pur şi
simplu, de la cap la coadă. Estimările se bazează pe calcule
complexe care iau în considerare raportul dintre diferitele părţi
ale scheletului (acelea care au fost găsite sub formă de fosile,
cum e craniul din poză, care are 74 cm lungime)) şi lungimea totală
a corpului.

Dar acest raport depinde de multe, de pildă de „alura”
reptilei respective – era o şopârlă zveltă, aşa ca specia
australiană Varanus varius (din fotografia de mai jos)
sau una masivă, mătăhăloasă, ca dragonul de Komodo?

După o serie de prime estimări care avansau cifre impunătoare (7
metri lungime şi cca. 600 kg greutate), s-a revenit asupra
chestiunii, propunându-se mai recent (în 2002) nişte valori mult
mai modeste, deşi încă destul de impresionante (3,5 metri şi 330
kg), pentru ca, în 2004, paleontologul Ralph Molnar să readucă în
prim-plan imaginea şopârlei enorme care captivase imaginaţia
paleontologilor din secolul al XIX-lea.

El a realizat o serie de măsurători ale vertebrelor dorsale de
Megalania (fosile, evident), după ce stabilise o relaţie
matematică între lungimea acestor vertebre şi lungimea totală a
corpului, şi a determinat nişte limite între care ar fi putut varia
talia exemplarelor de Megalania, în funcţie de siluetă:
între 7 şi 7,9 metri! Greutatea unui astfel de individ ar fi putut
depăşi cu uşurinţă o tonă, apropiindu-se de 2 tone în cazurile cele
mai fericite (?!)

Carnivoră, ca şi varanii actuali, Megalania era unul
dintre prădătorii de top ai megafaunei Australiei, în Pleistocen;
una dintre victimele sale ar fi fost vombatul uriaş, un enorm
mamifer marsupial erbivor, cel mai mare marsupial care a trăit
vreodată pe Pământ: avea mărimea unui hipopotam şi cântărea peste
2,5 tone. La aşa pradă, aşa prădător.

Cercetări recente arată că unii varani (printre care si cel de
Komodo) au, ca arme, nu numai dinţi ascuţiţi şi tăioşi, ci şi
venin. Unii cercetători cred că şi Megalania, ca un varan
ce se afla, era înzestrată cu glande cu venin. 7
metri lungime, o gură plină de dinţi cumpliţi şi mai era şi
veninoasă?!!! Doamne sfinte!

Eh, din păcate (totusi), a dispărut. A căzut victimă
extincţiilor pleistocene ale megafaunei, dimpreună cu uriaşele ei
prăzi. Marile marsupiale erbivore, precum Diprotodon, au
dispărut la scurt timp după sosirea oamenilor în Australia. Există,
în prezent, trei ipoteze explicative: schimbările
climatice din acea perioada, care au dus la aridizare treptată şi
deşertificare, lipsindu-le pe marile erbivore de hrana lor; vânarea
de către oameni; modificarea, de către aceiaşi oameni, a
habitatelor, printr-un sistem specific de gospodărire a
teritoriilor lor de vânătoare (incendierea desişurilor de vegetaţie
pentru a sili animalele să se îndrepte într-o anumită direcţie şi a
stimula creşterea de vegetaţie proaspătă, atât pentru hrana
oamenilor vânători-culegători, cât şi a animalelor pe care le
vânau).

Iar când uriaşii mâncători de iarbă şi frunze au pierit, uriaşii
mâncători de carne i-au urmat curând.

E greu de spus daca dispariţia prădătorilor ca
Megalania şi marsupialele carnivore s-a datorat in vreun
fel oamenilor care le invadaseră teritoriul; cert este numai că
gigantica şopârlă a dispărut, iar noi am rămas doar cu câteva
fosile, cu bruma de cunoştinţe ştiinţifice pe care le-am adunat
până acum despre ea, cu controversele asupra marimii şi… cu
poveştile despre balauri.