Perlele – un miracol al lumii apelor

Geneza unui mărgăritar începe cu un fapt banal – şi neplăcut. Într-o zi, un fragment de materie organică străină, ori un parazit ajunge în corpul moluştei; sau o rănire accidentală face ca un fragment de ţesut din manta să ajungă într-o altă parte din organism. Sâcâită de acest intrus, de care nu poate scăpa uşor (nu-l poate scoate cum scoatem noi, cu mâna, o pietricică intrată în pantof), molusca a învăţat, cu vremea (sute de milioane de ani) o metodă proprie de a atenua senzaţia deranjantă: acoperă corpul străin cu straturi-straturi dintr-o materie netedă, calcaroasă, izolându-l astfel şi făcându-l nevătămător, transformându-l într-o formaţiune inertă, rotunjită, mai puţin iritantă pentru ţesuturile moi şi care, dacă nu poate fi eliminată, cel puţin e mai uşor de suportat.

• Un nou studiu arată că peștii-zebră și șopârlele își pot regenera auzul
• Ce beneficii aduc prieteniile la distanță?

Marea majoritate a moluştelor posedă acest mecanism de apărare, astfel că mai toate pot produce formaţiuni calcaroase, de diferite forme, ce pot fi considerate perle într-un sens foarte larg al termenului. Cele mai multe nu au însă valoare comercială – sunt nişte mici concreţiuni calcaroase fără o înfăţişare prea atrăgătoare, fără luciu, şi prezintă interes doar pentru oamenii de ştiinţă ori pentru colecţionari, ca nişte curiozităţi ale naturii.
Ceea ce numesc bijutierii „perle” – formaţiunile cu luciu sidefat, mătăsos – sunt produse de un mic număr de moluşte bivalve („scoici”, cum sunt numite popular) care au particularitatea de a secreta un material cu o structură specială, care formează şi interiorul cochiliei: sideful. Acelaşi material e utilizat de scoică şi pentru a izola corpul străin iritant, astfel apărând perla.

Perle adevărate, perle false

O perlă naturală e formată din straturi concentrice de aragonit, o formă de carbonat de calciu cristalizată sub forma unor plăcuţe hexagonale, cu grosimea de 0,5 microni, consolidate prin straturi subţiri dintr-o proteină numită conchiolină.

Perlele formate în mod natural, în urma pătrunderii întâmplătoare a unui corp străin în mantaua scoicii, sunt foarte rar găsite, de unde şi preţurile exorbitante cu care se tranzacţionează.

În secolul XX, când au fost puse bazele producţiei de tip industrial, piaţa perlelor a fost inundată de perle de cultură, mult mai ieftine decât cele „sălbatice”. Cultura perlelor se bazează pe o combinaţie între intervenţia umană şi procesul natural de depunere a straturilor de sidef în jurul unui corp străin, intervenţia umană constând în introducerea în ţesuturile moi ale scoicii (manta) a acelui corp străin.

Perlele de cultură, chiar dacă sunt produse în cantităţi mari, nu sunt, totuşi, uşor de obţinut. Scoica are nevoie de ani pentru a fabrica o perlă – cu atât mai mulţi ani, cu cât perla e mai mare. Doar vreo 5% dintre perlele de cultură sunt de înaltă calitate, având sfericitatea aproape perfectă şi luciul iridescent care le fac apte de a fi utilizate în industria bijuteriilor de lux.
Perlele naturale pot fi deosebite de cele de cultură prin examinarea cu raze X.

Pe piaţă circulă şi cantităţi mari de imitaţii de perle, realizate prin procese tehnologice, nu crescute în scoici. Unele sunt confecţionate din alte materiale naturale (precum bucăţele de sidef provenit din cochilii şi şlefuit sub formă de mărgele sferice); altele, cum sunt aşa-numitele perle de Mallorca, sunt sfere din sticlă acoperite cu mai multe straturi de esenţă de Orient – un amestec ce conţine, printre altele, solzi de peşte care dau aspectul sidefat, în încercarea de a imita aspectul perlelor adevărate.

„Crescătoriile” de mărgăritare

Un număr mic de specii de scoici produc perle cu valoare comercială şi sunt, de aceea, crescute în fermele de perle:

• Specii marine din genul Pinctada – cca. 6 specii exploatate în mod obişnuit; trăiesc în Mediterana, Marea Roşie, în regiunile calde ale Oceanelor Indian, Pacific şi Atlantic.
• Specii din genul Pteria, de asemenea marine. O scoică marină perliferă produce, în general, câte o singură perlă odată.
• Specii de scoici de apă dulce, din genurile Hyriopsis (în Asia) şi Amblema (în America de Nord); la aceste specii, o singură scoică poate produce mai multe perle odată – chiar peste 20.

O altă specie cunoscută istoric pentru perlele frumoase pe care le produce (şi de la care şi-a primit şi numele ştiinţific) este Margaritifera margaritifera, tot o scoică de apă dulce, din Europa şi America de Nord, din păcate ameninţată cu dispariţia şi devenită azi obiectul unor programe de protecţie.

Diferitele specii produc perle de diferite nuanţe – de la cele albe la cele galben-aurii (în Flipine), de la cele roz la cele de culoare cenuşiu-închis, foarte scumpe, cunoscute sub denumirea comercială de „perle negre de Tahiti”.

La ora actuală, perlele de cultură se obţin, în linii mari, prin două procedee: unul care foloseşte doar fragmente de ţesut inserate în scoică, obţinându-se adesea perle de formă neregulată; altul în care, alături de fragmentul de ţesut, se inserează şi o mică mărgea rotundă, în jurul căreia scoica va depune sideful, rezultatul fiind o perlă mai aproape de forma sferică – cea mai preţuită în industria bijuteriilor.
Ocazional, se folosec şi mărgele de altă formă, pe care scoica le îmbracă în sidef, rezultând perle de cultură cu modele mai neobişnuite.

Ferme de perle există mai ales în ţările Asiei, atât pentru perle de apă dulce, cât şi pentru cele „de mare”.

Scoicile însămânţate sunt crescute în apă, fixate în plase. După 2-5 ani de la însămânţare – în funcţie de specie şi de tipul de perle urmărit – sunt scoase şi duse în sala de recoltare. Aici sunt „operate” cu grijă, extrăgându-se perlele, iar apoi scoicile care supravieţuiesc pot fi din nou însămânţate şi puse la loc în apă, pentru un nou ciclu de producţie.

Metoda are un randament foarte bun, spre deosebire de metoda primitivă utilizată timp de secole pentru recoltarea perlelor naturale. Milioane de scoici adunate din mare erau deschise brutal, cu cuţitele (şi, astfel, omorâte), în încercarea de a găsi o perlă – ceea ce se întâmpla rar.

Perlele obţinute în fermele de scoici marine, crescute în lagune sau golfuri, sunt mai scumpe decât cele de apă dulce, dintr-un motiv obiectiv: o scoică perliferă marină poate fi însămânţată doar cu câte un singur fragment de ţesut (care declanşează procesul de formare a sacului perlier, locul unde se va forma perla) ataşat unei mici sfere lustruite, făcută din cochilie de scoică; va produce, aşadar, o singură perlă.
În schimb, scoicile perlifere de apă dulce sunt mult mai productive: o însămânţare multiplă va duce la formarea mai multor perle în aceeaşi scoică.

99% dintre perlele comercializate azi sunt perle de cultură, piaţa fiind dominată de perlele de apă dulce obţinute în China.

Nu numai scoicile fac perle

Deşi perlele cele mai cunoscute, apreciate şi comercializate sunt cele produse de scoicile menţionate mai sus, mai există câteva specii de moluşte – de data aceasta melci – care dau naştere unor perle mai puţin obişnuite, rareori utilizate, dar care au valoare estetică şi chiar comercială, pentru cei ce ştiu să le preţuiască.
Perlele acestor melci nu sunt, în general, sidefii, ci au o înfăţişare cu totul aparte – par făcute din porţelan, cu un luciu fin şi în culori delicate – nuanţe pastelate de galben, roz sau portocaliu.
Marii melci marini Melo melo (din Oceanul Indian – foto) şi Strombus gigas (din Atlantic) produc astfel de perle-rarităţi.

Iar cum trăim într-o lume pasionată de recorduri, poate vreţi să ştiţi care e cea mai mare perlă găsită până în prezent. E cea din poza de mai jos: o enormă perlă albă (dar fără luciu sidefiu, ci porţelanoasă) „născută” de o scoică uriaşă (din specia Tridacna gigas) şi care cântăreşte 6,4 kilograme.

Se află în SUA, fiind proprietatea particulară a mai multor persoane, urmaşii celor care au cumpărat-o de la moştenitorii primului ei proprietar american – un anume Wilburn Cobb, care a adus-o din Filipine în 1939 şi a decedat în 1979.

Perla – cunoscută sub numele de „perla lui Lao Tzu” – are „ataşată” şi o legendă captivantă, conform căreia ar fi fost crescută în China şi ar fi ajuns la această mărime datorită faptului că, de-a lungul a 2.500 de ani, a fost transferată succesiv în mai multe scoici, din ce în ce mai mari.

N-are niciun fel de valoare pentru un bijutier – cine ar putea purta aşa ceva? – dar este, totuşi, extrem de preţioasă şi e o mărturie impresionantă a ceea ce poate face natura, în materie de scoici şi perle.