Prima pagină Sporturi

William Trubridge şi victoria asupra imposibilului

Nicu Pârlog | 06.13.2012 | ● Vizualizări: 5862
William Trubrige şi victoria asupra imposibilului     william trubridge, free diving, jaques mayol, scufundari, tenerife, betia adancurilor, record + zoom
Galerie foto (7)

Pornind de la suprafaţa apei, frânghia realizată dintr-un material cu proprietăţi speciale străpunge hăul albastru până când dispare din vedere. Cei de pe vas privesc adâncurile cu o strângere de inimă. Ansamblul de imagini care se succed pe retină dezvăluie spaimele ancestrale cuibărite în unghere nebănuite ale sufletelor. În fond, pentru majoritatea oamenilor, frica de adâncul necunoscut al mărilor este soră bună cu teama de a privi în jos de pe acoperişul unui zgârie-nori sau de pe creasta unui munte abrupt. dar nu şi pentru o nouă categorie de oameni care s-au dedicat adâncurilor de ape. Pentru scufundătorii liberi la mare adâncime, aceasta este lumea lor. Frânghia care dispare în abis este calea spre desăvârşire, spre cel mai important deziderat din vaiţa lor. Iar regele free-diverilor din întreaga lume este William Trubridge, un tânăr neozeenlandez care sfidează limitele organismului uman

Abisul vertical

Adâncul mărilor şi oceanelor a devenit în prezent una dintre ultimele frontiere al aventurii spiritului uman. Mii de temerari încearcă în fiecare an să ajungă pe vârful pururi îngheţat al Everestului, alte zeci de mii de dependenţi de adrenalină îşi trăiesc viaţa la parametri maximi dedicându-se trup şi suflet sporturilor extreme; se pare că nu mai există limite sau dimensiuni de manifestare pentru aceşti atleţi ai timpurilor moderne, care încearcă să împingă tot mai mult limitele fiinţei omeneşti.

Cu toate acestea, universul scufundărilor extreme, fără echipament de susţinere, a rămas o lume cu adevărat aparte, inaccesibilă celor care nu au simţit cu adevărat chemarea adâncurilor albastre.
Fenomen situat în egală măsură la graniţa dintre sport extrem, curaj fără limite şi sfidare deseori prostească a morţii, scufundrea fără echipament de protecţie nu este la îndemâna oricui, în niciun caz a amatorilor.



Free diving-ul, după cum i se spune cel mai adesea, este un sport cu adevărat al extremelor.
Dezvoltat şi popularizat de către celebrul, carismaticul şi regretatul Jaques Mayol, free diving-ul a devenit astăzi un curent fascinant şi exclusivist, în care puţini sunt cei care îndrăznesc să se aventureze.

Şi nu fără motive întemeiate. În primul rând, nu este deloc un sport ieftin şi la îndemâna oricui, cum s-ar putea crede la prima vedere. Apoi, iubitorii scufundărilor fără echipament special trebuie să beneficieze de o stare de sănătate excelentă, fără niciun fel de afecţiuni ale sistemului circulator sau nervos. Şi, nu în ultimul rând, este nevoie de o voinţă de oţel şi de o pasiune pe măsură, căci altfel este imposibil să parcurgi etapele dificile şi epuizante ale sesiunilor de antrenamente specifice sau să posezi acel sânge rece care să te susţină în plonjonul care oricând se poate dovedi fatal.

Toţi scufundătorii de mare performanţă, angajaţi în doborârea recordurilor, au o viaţă extrem de ordonată. Odihna este foarte importantă, alimentaţia la fel.
Fiecare beneficiază de un psiholog, un instructor de yoga şi un preparator fizic pentru exerciţiile speciale pe care trebuie să le repete zilnic. Altfel, organismul lor nu ar putea rezista presiunii uriaşe a apei sau tuturor complicaţiilor care pot apărea oricând.

Omul care a sfidat adâncurile

În lumea free diver-ilor, probabil nu există un nume mai des pomenit decât cel al lui William Trubridge; poate doar Jaques Mayol, maestrul fondator, să se bucure de aceeaşi popularitate. Tânărul Trubridge îşi merită cu prisosinţă celebritatea, fiind considerat un adevărat fenomen nu doar de către cei din lumea sa, ci şi de către oamenii de ştiinţă.

Născut pe data de 24 mai 1980, acest neozeenlandez este cel mai bun scufundător din lume la ora actuală. Deţine atât recordul mondial pentru scufundare liberă, fără echipament de susţinere, cât şi pe cel al categoriei Constant Weight, fără înotătoare pentru picioare. Tot el este prima fiinţă umană care a coborât sub bariera celor 100 metri adâncime fără niciun fel de asistenţă. Neozeenlandezul cu trăiri de peşte nu se mulţumeşte cu atât şi caută în permanenţă să-şi doboare propriul record.

Trubridge a învăţat să înoate de la 18 luni iar la vârsta de 8 ani deja se scufunda singur până la adâncimea de 15 metri. Dar adevăratele competiţii le-a început când împlinise 22 ani. În prezent este instructor autorizat în cadrul Apnea Academy, conduce o şcoală de free diving şi organizează competiţia anuală Vertical Blue. Pe timpul verii predă în Europa, la Tenerife Top Training Center.

Saga sa a început pe data de 9 aprilie 2007, când a coborât până la adâncimea de 81 metri. Patru zile mai târziu, omul-peşte atinge 82 metri. Un an mai târziu trecea de 84 metri, iar în anul 2009 a depăşit 90 metri. Şi a ţinut-o tot aşa până pe data de 10 aprilie 2011, când a coborât singur-singurel până la adâncimea periculoasă de 121 metri! Era un record absolut, şi nimeni nu credea că vreo fiinţă omenească îl va depăşi vreodată.

Dar Trubridge avea deja un nou ţel, atingerea celor 125 metri. Şi cei 125 metri au fost atinşi. William Trubridge a demonstrat încă o dată că este mai mult decât un om şi întruchipează probabil omul-delfin la care visa eroul său, Jaques Mayol.

Pe baza realizărilor sale supraomeneşti, Trubridge a primit premiul absolut în domeniu, forul internaţional suprem numindu-l cel mai bun free diver din lume în nu mai puţin de şase discipline asociate acestui sport extrem: scufundare în apnee statică, apnee dinamică cu înotătoare, apnee dinamică fără înotătoare (disciplină de bazin), scufundare cu apnee şi înotătoare, scufundare cu apnee fără înotătoare, precum şi scufundare liberă.

În prezent, recordul său este de 125 metri, iar realizarea a avut loc în apele din jurul Insulelor Bahamas, locul obişnuit unde se antrenează William. Acolo, în Dean's Blue Hole, o formaţiune carstică subacvatică adâncă de 202 metri, există cele mai limpezi şi albastre ape din întreg Oceanul Planetar. Trubridge plonjează în adâncuri cu o viteză de un metru pe secundă. După ce a trecut de 20 metri adâncime, alunecă precum un paraşuţist nebun, fără paraşută, al adâncurilor.
"Este cea mai frumoasă şi mai relaxantă parte a scufundării. Te simţi ca şi cum oceanul te-ar fi primit din toată inima lui", comentează entuzias Trubridge.
După 2 minute şi 10 secunde, omul-peşte atinge plăcuţa fixată la adâncimea de 125 metri, desface închizătoarea velcro a acesteia şi se ridică victorios la suprafaţă, înarmat cu trofeul celor 125 metri doborâţi. După fix 3 minute şi 45 secunde, ţâşneşte din apă în căutarea unei binemeritate guri de aer.

Cu toate că adâncimea de 125 metri este confirmată şi de ceasul special marca Suunto D-Series, Trubridge nu poate să-şi afirme recordul. Pentru ca acesta să fie oficial, scufundătorul extrem trebuie să se supună unor protocoale riguroase înainte de a se arunca în ape. În plus, are nevoie de doi arbitri independenţi.
"Am atins cei 125 metri şi m-am întors în siguranţă la suprafaţă, dar nu am avut o rezervă suficientă de oxigen în plămâni şi am suferit o samba (pierderea controlului muscular cauzată de lipsa oxigenului); cu toate acestea am reuşit să scot plăcuţa. Dar ştiţi de ce nu mi-au omologat recordul? Pentru că nu am respectat protocolul de suprafaţă şi am uitat să-mi scot ochelarii. În fine, am reuşit să ajung unde nu a ajuns nimeni şi ştiu că mă pot scufunda oricând", încheie râzând Trubridge.

Pentru a-şi pregăti trupul şi spiritul în vederea încercărilor pe care trebuie să le depăşească, Trubridge beneficiază de un antrenament unic, personalizat. Sesiunile sale de pregătire constau într-un regim disciplinat şi dur, compus din exerciţii de respiraţie derivate din pranayama (tehnicile de respiraţie din yoga tradiţională hindusă), tehnici de scufundare, posturi de relaxare din yoga şi meditaţia Zen. De fapt, scufundătorul fără pereche poate fi considerat oricând un yoghin avansat, pe baza performanţelor sale.

"Mă antrenez de 15 ori în decursul unei săptămâni şi sesiunile de antrenament sunt foarte intense. Vedeţi, o scufundare de mare adâncime durează în medie 4 minute, dar în acea scurtă perioadă de timp îţi duci corpul spre limita sa fiziologică. Şi îţi forţezi organismul în mai multe direcţii. Pentru a-ţi ţine respiraţia sub efort fizic, trebuie să-ţi dezvolţi o capacitate crescândă de a depozita oxigenul în sânge şi în ţesuturi. Dar încă mai important este să îţi dezvolţi o toleranţă cât mai bună la nivelul ridicat de dioxid de carbon, astfel încât să rămâi calm şi relaxat în ciuda nevoii crescânde de a respira.
Folosesc o gamă largă de exerciţii pentru a-mi dezvolta flexibilitatea plămânilor, a cutiei toracice şi a diafragmei. Unele dintre aceste exerciţii le-am preluat din yoga, pe altele le-am inventat chiar eu. Practic constant yoga pentru a-mi menţine trupul şi mai ales plămânii tineri şi flexibili", îşi dezvăluie Trubrige o parte din secrete.

Deoarece un puls scăzut şi o minte calmă sunt deziderate vitale pentru marea performanţă în free diving, Trubridge evită toţi stimulanţii, incluzând aici cafeau, ceaiul, muzica agitată. De asemenea, nu consumă carne sub nicio formă.

"Trebuie să-mi normalizez aciditatea organismului şi să-mi asigur în acelaşi cantitatea optimă de energie sub forma glicogenului din muşchi. De asemenea, am nevoie de un aport sporit de antioxidanţi, pentru a combate efectele fiziologice ale apneei prelungite. Din aceste motive, trebuie să consum foarte multe fructe, legume şi paste integrale", declară Trubridge.

Din tainele şi pericolele free diving-ului

Una dintre cele mai mari încercări pentru scufundătorii de mare adâncime constă în egalizarea presiunii din urechi, presiune care creşte constant odată cu coborârea la adâncimi tot mai mari. Presiunea unor gaze din sânge are, de asemenea, un efect asemănător cu cel resimţit în urma consumului de narcotice, fenomen cunoscut sub numele de beţia adâncurilor. În cazuri extreme, presiunea crescută poate provoca halucinaţii majore.

În momentul în care Trubridge a atins adâncimea de 125 metri, plămânii săi şi-au redus capacitatea de la 8-9 litri la doar 600-700 mililitri. Ritmul bătăilor de inimă s-a redus la doar 25 pe minut, fenomen provocat parţial de "reflexul mamiferelor", un răspuns automat pe care oamenii îl împart cu mamiferele semi-acvatice care, de asemenea, îşi încetinesc pulsul atunci când intră în imersiune.

În final, cel mai mare pericol este reprezentat de un fenomen care apare pe parcursul ultimilor metri străbătuţi de scufundător. Atunci, plămânii însetaţi de oxigen ajung să preia literalmente oxigenul din sânge, provocând astfel pierderea cunoştinţei. Dina acest motiv, scufundătorii de mare adâncime sunt întotdeauna însoţiţi de scafandri de siguranţă în timpul ascensiunii spre suprafaţă. Dar nici la suprafaţă nu au scăpat cu totul de pericole. Aici sunt pândiţi de samba, aceeaşi problemă care l-a împiedicat pe Trubridge să-şi omologheze recordul conform rigidului protocol specific.

Situaţie care, însă, nu poate decât să-l motiveze pe eroul nostru să coboare sub 125 metri.
Mult succes, William!

Surse: zooom.at / agustinmunoz.com