„Bine ati venit in Satul Global!“

Ascensorul spatial
Ideea de a ajunge in spatiu cu ascensorul, inspirata dintr-un celebru roman SF al lui Arthur C. Clarke, a evoluat intr-un proiect concret, dezvol­tat de NASA: un ascensor ca­pabil sa atinga orbita geostationara prin inter­mediul unor fibre subtiri de carbon. Conceptul, propus pentru prima data de rusul Iuri Artsutanov in 1960, este simplu: un cablu care pleaca de pe Pamant catre spatiu va ramane intins daca este suficient de lung, pentru ca forta centrifuga o depaseste pe cea gravitationala.  Nu peste mult timp, unul sau mai multe ascensoare ar putea urca pe cabluri de 100.000 km lungime, pentru a duce in spatiu oameni si materiale. Si totul datorita descoperirii nanotuburilor de carbon, ale caror proprietati mecanice sunt extraordinare. Este vorba despre un material de 100 de ori mai rezistent decat otelul si cu o greu­tate mult mai redusa decat a acestuia: doar o cincime. Sunt caracteristici care fac „funia“ capabila sa reziste nu numai solicitarii simultane a vanturilor de la diferite inaltimi, ci si impactului cu micrometeoriti, al caror numar creste pe masura ce atmosfera se rarefiaza.  Intre 4 si 6 piste pentru ascensor, cu platforme la niveluri diferite, vor fi plasate de-a lungul cablului. Pistele vor permite cabinei ascensorului sa se miste prin intermediul unui sistem de propulsie magnetica, la viteze de tran­sport de circa 3.000 km/h. (Odata depa­sita o anumita distan­ta fata de Pa­mant, viteza acestor lifturi ar fi in mod automat acce­lerata de campul gravi­ta­tio­nal; cu alte cuvin­te la cost ener­getic zero si fara poluare.) Franghia va fi agatata de un turn inalt de 50 km, situat la Ecua­tor, unde probabilitatea declansarii de uragane si cicloane este practic nula. Pentru ca respecti­vul cablu va trebui sa stea mereu intins si sa ramana ferm fata de sol, de extremitatea din spatiu va fi legat un satelit sau un asteroid in orbita circu­lara pe deasupra Ecuatorului la 100.000 km departare.

Foto: Red Dot, Photoland

FACTS

• Ce ne apără cu adevărat de trădare, pierdere și umilință? Una dintre cele mai puternice forme…
• Karma: ce înseamnă cu adevărat, de unde vine și dacă „totul se întoarce” cu adevărat

In 1984, ciberspatiul imaginat de William Gibson in Neuromancer a inspirat o intreaga generatie de tineri, iar „halucinatia consimtita“ prefigurata de el a devenit World Wide Web. In mod analog, „metaversul“ (spatiu virtual 3D) imaginat de Neal Stephenson in romanul sau din 1992, Snow Crash, a inspirat crearea unor lumi virtuale de tipul Second Life.  Anterior, in 1981, romanul True Names al lui Vinge evocase deja o astfel de lume virtuala „immersive“ numita „The Other Plane“.  Cu privire la singularitate s-a exprimat si Arthur C. Clarke, celebrul creator al supercalculatorului rebel din 2001 – Odissea spatiala, convins ca ale noastre capacitati intelectuale vor fi depasite de cele ale computerelor, dupa care „nu ne mai ramane decat sa speram ca ordinatoarele ne vor trata cu bunavointa.“  „Accelerarea progresului tehnologic a reprezentat aspectul central al acestui secol. Ne confruntam cu posibilitatea unor schimbari comparabile cu nasterea vietii umane pe Pamant.“ (Vernor Vinge, Technological Singularity)