„Bine ati venit in Satul Global!“

A fost o vreme in istoria rasei umane cand ritmul de dezvoltare tehnologica era atat de lent, incat un om putea sa se nasca, sa traiasca si sa moara fara sa percea­pa vreun progres apreciabil. In acele vremuri, triburile cresteau si dispareau, regii veneau si plecau, imperiile se extindeau si decadeau dupa o schema parca imuabila.

A fost nevoie de trei secole pentru ca omenirea sa ajunga de la descoperirea electricitatii la becul lui Edison. Au tre­cut insa de-abia cateva decenii de la descoperirea fizicii cuantice pana la crearea bombei atomice si la inven­ta­rea primelor computere. Intervalele dintre diferitele stadii ale unui mega­ciclu s-au redus asadar in mod drastic, cu rezul­tatul ca societatea a ajuns sa se „imbi­be“ de inovatii intr-un ritm su­perior celui necesar pentru a le putea asimila. 

„Timpul s-a sfarsit, spatiul a disparut, bine ati venit in Satul Global!“ In 1967, Marshall McLuhan a decretat aparitia unei noi paradigme revolutio­nare: Global Village, un happening simultan, in care timpul si spatiul se dizolva. „Ideea ca omul nu a fost conceput sa traiasca la viteza luminii este una dintre cele mai importante intuitii ale secolului XXI“, spunea McLuhan, convins ca noile medii asociate video-ului vor produce o „implozie“ a omului. „Omul are o disponibilitate biolo­gica limitata catre schimbare. Atunci cand aceasta disponibilitate este su­prasolicitata, rezultatul este un soc al viitorului“, scria cativa mai tarziu fu­tu­rologul Alvin Toffler in Future Shock (1970), un bestseller vandut in cinci milioane de exemplare. Socul viito­rului descrie o societate hiperin­dus­triala in care gradul de accelerare a schimbarilor tehnologice si sociale striveste si deconecteaza vietile oame­nilor, iar acestia sfarsesc prin a suferi de o dezorientare si un stres devastatoare. 

Toffler avertiza ca majoritatea problemelor sociale vor deriva tocmai din acest soc al viitorului. El afirma ca in ultimii 50.000 de ani s-au succedat circa 800 de generatii, dintre care 650 si-au dus zilele in caverne. „Doar in timpul ultimelor 70 a fost posibil sa se comunice in mod eficient intre o generatie si alta, prin intermediul scrisului. Doar in timpul ultimelor 6, masele au fost capabile sa lectureze carti tiparite. Doar pe parcursul ultimelor 4 timpul a putut fi masurat cu precizie. Doar pe parcursul ultimelor 2 au fost folosite motoare electrice. Iar majoritatea coplesitoare a tuturor bunurilor de consum de care ne folosim la ora actuala a fost dezvoltata de generatia de astazi.“ 

Asadar, analizand istoria evolutiei tehnico-stiintifice, se poate observa ca tehnologia se alimenteaza pe sine intr-un soi de spirala in care distanta dintre idei si aplicatii, dintre descoperiri si inventii, dintre teorie si practica, se micsoreaza intr-un ritm ametitor.  Potrivit lui Martin Rees, astrofizician de faima internationala, autorul cartii Our Final Hour, probabilitatea ca specia umana sa se distruga pe sine si lumea care o inconjoara in urmatorii 100 de ani este de circa 50%. Rees considera ca pericolele corelate neotehnologiilor se profileaza a fi mai grave si mai putin controlabile decat pericolul, cu care ne-am confruntat timp de decenii, al unor catastrofe nucleare: atacurile asu­pra mediului provocate de activitatile umane au cauzat deja daune mult mai mari decat au reusit s-o faca vreodata calamitati naturale precum cutremurele, eruptiile vulcanice si impactul astreroizilor; virusurile puternice pe care omul le creeaza cu ajutorul ingineriei genetice pot anihila milioane de persoane, iar experimentele atomice ar putea declansa o reactie in lant in masura sa determine distrugerea fiecarei particule a Cosmosului.  Rees da lumii doar 50% sanse sa nu sfarseasca pana in 2100, in mod deo­sebit din cauza celor pe care-i numeste „idiotii satului global“, care ar putea cauza catastrofe biologice din greseala. Pe site-ul american longbets.org – care accepta cele mai stranii pariuri asupra viitorului si care se autodefineste drept „o arena pentru previziuni competitive si responsabile“ –, Rees a pariat ca, pana in 2020, „bioTeroarea sau bioEroarea“ va provoca un milion de morti in cadrul unui singur eveniment. „Nu ma preocupa numai organizatiile teroriste, ci si idiotii individuali care au o mentalitate similara cu a celor care proiecteaza virusii pentru computere.“   Ascensorul spatial
Ideea de a ajunge in spatiu cu ascensorul, inspirata dintr-un celebru roman SF al lui Arthur C. Clarke, a evoluat intr-un proiect concret, dezvol­tat de NASA: un ascensor ca­pabil sa atinga orbita geostationara prin inter­mediul unor fibre subtiri de carbon. Conceptul, propus pentru prima data de rusul Iuri Artsutanov in 1960, este simplu: un cablu care pleaca de pe Pamant catre spatiu va ramane intins daca este suficient de lung, pentru ca forta centrifuga o depaseste pe cea gravitationala.  Nu peste mult timp, unul sau mai multe ascensoare ar putea urca pe cabluri de 100.000 km lungime, pentru a duce in spatiu oameni si materiale. Si totul datorita descoperirii nanotuburilor de carbon, ale caror proprietati mecanice sunt extraordinare. Este vorba despre un material de 100 de ori mai rezistent decat otelul si cu o greu­tate mult mai redusa decat a acestuia: doar o cincime. Sunt caracteristici care fac „funia“ capabila sa reziste nu numai solicitarii simultane a vanturilor de la diferite inaltimi, ci si impactului cu micrometeoriti, al caror numar creste pe masura ce atmosfera se rarefiaza.  Intre 4 si 6 piste pentru ascensor, cu platforme la niveluri diferite, vor fi plasate de-a lungul cablului. Pistele vor permite cabinei ascensorului sa se miste prin intermediul unui sistem de propulsie magnetica, la viteze de tran­sport de circa 3.000 km/h. (Odata depa­sita o anumita distan­ta fata de Pa­mant, viteza acestor lifturi ar fi in mod automat acce­lerata de campul gravi­ta­tio­nal; cu alte cuvin­te la cost ener­getic zero si fara poluare.) Franghia va fi agatata de un turn inalt de 50 km, situat la Ecua­tor, unde probabilitatea declansarii de uragane si cicloane este practic nula. Pentru ca respecti­vul cablu va trebui sa stea mereu intins si sa ramana ferm fata de sol, de extremitatea din spatiu va fi legat un satelit sau un asteroid in orbita circu­lara pe deasupra Ecuatorului la 100.000 km departare.

Foto: Red Dot, Photoland

FACTS

---

METAVERSURI
Vernor Vinge, profesor de matematica si scriitor de SF, este primul care, in romanul sau din 1986, Marooned in Realtime, a vorbit despre singularitatea tehnologica, dar este posibil ca termenul sa fi fost folosit anterior si de John Von Neumann, unul dintre parintii informaticii, in anii ’50.  In 2006, Vernor Vinge a publicat Rainbows End. „Acele instrumente cognitive bazate pe Internet – precum Wikipedia, Google, eBay – si cele care li se vor adauga in scurt timp ne transforma deja viata“, a declarat Vinge. Iar povestea din Rainbows End imagineaza o posibila dezvoltare a acestor tehnologii. Va reusi noua opera „fantarealista“ a lui Vinge sa influenteze evolutia tehnologica actuala asa cum s-a intamplat in trecut?

In 1984, ciberspatiul imaginat de William Gibson in Neuromancer a inspirat o intreaga generatie de tineri, iar „halucinatia consimtita“ prefigurata de el a devenit World Wide Web. In mod analog, „metaversul“ (spatiu virtual 3D) imaginat de Neal Stephenson in romanul sau din 1992, Snow Crash, a inspirat crearea unor lumi virtuale de tipul Second Life.  Anterior, in 1981, romanul True Names al lui Vinge evocase deja o astfel de lume virtuala „immersive“ numita „The Other Plane“.  Cu privire la singularitate s-a exprimat si Arthur C. Clarke, celebrul creator al supercalculatorului rebel din 2001 – Odissea spatiala, convins ca ale noastre capacitati intelectuale vor fi depasite de cele ale computerelor, dupa care „nu ne mai ramane decat sa speram ca ordinatoarele ne vor trata cu bunavointa.“  „Accelerarea progresului tehnologic a reprezentat aspectul central al acestui secol. Ne confruntam cu posibilitatea unor schimbari comparabile cu nasterea vietii umane pe Pamant.“ (Vernor Vinge, Technological Singularity)