Prima pagină Stiinta

Vârcolacii: în mintea oamenilor care simt că se prefac în lupi

Mihaela Stănescu 04.25.2014 | ● Vizualizări: 9010
Oamenii care cred că se transformă în animale şi se comportă ca atare constituie cazuri rare în gama tulburărilor psihiatrice.     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (6)

Dincolo de credinţele populare, de poveştile fantastice despre oamenii ce se prefac în lupi, de înfăţişările moderne ale acestor mituri în filmele cu vârcolaci dezlănţuiţi, se găseşte o realitate: există oameni care spun, cred, simt că se prefac în lupi. În mintea lor, adevărul propriului corp se schimbă în chip ciudat; ei chiar sunt încredinţaţi că au gheare, colţi, păr pe tot trupul, că se preschimbă în fiare sălbatice şi încep să manifeste unele comportamente corespunzătoare acestei stări. Ce spun psihiatrii despre aceste manifestări, ce anomalii se găsesc în spatele acestei bizare transformări a perceperii realităţii?

Din timpuri vechi circulă relatări despre oameni-lupi, despre fiinţe umane care, în anumite circumstanţe, se pot preface în fiare sângeroase, numite la noi vârcolaci. În alte culturi, aceste creaturi au diverse nume şi sunt imaginate cu diverse înfăţişări, dar în Europa este vorba, cel mai adesea, despre lup: conform relatărilor, unele dintre creaturile astfel transformate se comportă asemenea unor lupi însetaţi de sânge. 

Vârcolacul - fiinţa mitică rezultată din transformarea malefică a omului într-o fiară - este tema multor mituri, dar şi a numeroase filme „horror” contemporane.    (Foto: Shutterstock.com)

Teama de lupi - o frică ancestrală a oamenilor din multe ţări - se regăseşte în miturile despre transformarea fiinţelor umane în animale.    (Foto: Shutterstock.com)



Totuşi, lupul nu e singura specie implicată în asemenea poveşti; există mituri despre metamorfozarea oamenilor şi în alte animale, iar acest aspect mitologic şi credinţa spirituală în posibilitatatea unei asemenea transformări poartă numele de theriantropie sau zoantropie, cazul mai specific al „prefacerii” în lup fiind numit licantropie

Dacă ştiinţa respinge categoric ideea că un individ dintr-o anumită specie se poate transforma subit într-o fiinţă dintr-o altă specie, rămâne însă adevărat faptul tulburător că unii oameni cred realmente că ei înşişi trec printr-o astfel de transformare. Aşa simt ei, asta le spune creierul lor. Stranie şi înfricoşătoare, această stare a minţii, în care un om se simte animal, i-a preocupat pe mulţi oameni de ştiinţă, neurologi, psihologi şi psihiatri, interesaţi să afle ce anume îi poate face pe unii dintre semenii noştri să se simtă lupi ori alte creaturi animale.

Numele dat de psihiatri acestei ciudate afecţiuni – starea în care un om este convins că se poate transforma într-un animal - este zoantropie clinică, iar cazul mai specific al iluziei transformării într-un lup este numit licantropie clinică. Termenul de „clinică” este menit să arate că e vorba despre o afecţiune, o tulburare mentală, despre o halucinaţie care îi face pe oameni să creadă că se pot metamorfoza în animale. 

Numeroase basme şi legende se leagă de posibilitatea transformării oamenilor în animale, iar unul dintre aceste animale este adesea lupul.     (Foto: Shutterstock.com)

 

Cât de frecvente sunt asemenea cazuri?

Un studiu mai vechi, apărut în 1988, realizat de specialişti de la Spitalul McLean, SUA, sugera că licantropia clinică, la un moment dat considerată dispărută, ar fi supravieţuit, de fapt, şi în secolul XX; studiul descria 12 cazuri identificate între anii 1974-1988 la pacienţii internaţi în spitalul respectiv. Atât titlul lucrării (Lycanthropy: alive and well in the twentieth century), cât şi acest număr de cazuri diagnosticate într-un singur spital, în doar 15 ani, puteau  crea impresia că afecţiunea nu este chiar aşa de rar întâlnită în gama tulburărilor psihice. 

Ce spun psihiatrii secolului XXI?

Un studiu recent în acest domeniu a fost întreprins de  Jan Dirk Blom, un psihiatru olandez care lucrează la Universitatea Groningen şi care a studiat un mare număr de cazuri de zoantropie clinică, prezentate în literatura de specialitate, descoperind că, în ciuda marelui „succes de public” al acestei afecţiuni, de fapt cazurile nu sunt foarte frecvente. Interesul său a fost stârnit de un pacient pe care îl trata, un om care se credea vârcolac. Dr. Blom a vrut să afle cât de comune erau asemenea cazuri şi a început cercetările. A răscolit arhivele medicale şi a analizat literatura psihiatrică publicată din 1850 şi până astăzi, descoperind descrierile a 56 de cazuri de zoantropie clinică (34 de bărbaţi şi 22 de femei), dintre care doar 13 îndeplineau criteriile riguroase necesare pentru a fi diagnosticate drept licantropie clinică. 

Celelalte cazuri erau variante diferite ale zoantropiei clinice, în care pacienţii credeau că se transformau în câine, şarpe boa, broască, albină sau alte animale, arată dr. Blom în studiul lui, publicat recent în jurnalul History of Psychiatry.

În ciuda interesului pe care îl suscită, majoritatea psihiatrilor consideră totuşi licantropia clinică drept o tulburare mentală destul de rară, iar studiul întreprins de dr. Blom sugerează că ar putea fi chiar mai rară decât se credea. După propriile sale declaraţii, specialistului i s-a părut surprinzător că a găsit atât de puţine cazuri care să poată fi catalogate drept licantropie clinică. 

„Mă aşteptam să găsesc mai multe cazuri, pentru că în manuale afecţiunea este menţionată, în treacăt, destul de des”, spune dr. Blom, citat într-un articol de popularizare apărut recent.

Însă un număr atât de mic de cazuri de licantropie clinică raportate în peste 150 de ani de cercetări psihiatrice sugerează că afecţiunea ar putea fi chiar mai rară decât se considera anterior, afirmă el, adăugând, mai în glumă, mai în serios, că „doctorii n-ar trebui să se grăbească să strige «Lupul!»”

Să se fi grăbit în felul acesta specialiştii de la Spitalul McLean, cu cele 12 cazuri descoperite în 15 ani? Să fi fost vorba despre erori de diagnostic, despre o supra-diagnosticare a acestei afecţiuni? Fără a se referi în mod specific la acel studiu, ci vorbind în general, dr. Blom crede că unele cazuri ar putea fi diagnosticate greşit şi pune erorile pe seama insuficientei cunoaşteri a acestei afecţiuni rare şi a caracteristicilor ei unice.

 

Care sunt simptomele licantropiei clinice?

Pacienţii cu această tulburare mârâie sau scot alte sunete animalice şi au halucinaţii legate de schimbări în înfăţişarea lor. Unii afirmă că au corpul acoperit în întregime cu blană, alţii îşi arată dinţii, pe care îi cred nişte colţi de lup. Într-unul dintre cazurile descrise, pacientul respectiv vedea un cap de lup de fiecare dată când se uita în oglindă, iar o pacientă spunea că simte cum îi cresc gheare la picioare.

Convingerea că s-au transformat în animale - zoantropie clinică - îi face pe unii oameni să adopte comportamente ce amintesc de acele animale.    (Foto: Shutterstock.com)

Aceste simptome puteau dura de la o oră până la zeci de ani.

 

Ce se ascunde în spatele acestor halucinaţii?

În general, zoantropia clinică este considerată a fi un mod de manifestare neobişnuit al unei boli psihice precum schizofrenia, tulburarea bipolară sau depresia gravă.

Revizuind cele 56 de cazuri ale oamenilor ce se credeau animale, dr. Blom a constatat că:

  • 25% dintre pacienţii respectivi fuseseră diagnosticaţi cu schizofrenie
  • 23% fuseseră diagnosticaţi cu depresie psihotică
  • la cca. 20%, diagnosticul fusese acela de tulburare bipolară

Licantropia clinică a început abia recent să fie studiată ca o tulburare de ordin cerebral: creierul pacientului este cel care chiar „vede” un lup atunci când pacientul se priveşte în oglindă.

Zoantropia clinică apare, cel mai adesea, la persoane care suferă de tulburări psihiatrice majore.    (Foto: Shutterstock.com)

Studiile de imagistică cerebrală realizate în utlimul deceniu sugerează că ar putea fi implicate în această anomalie anumite arii ale creierului responsabile de crearea sensului existenţei fizice, de felul în care ne percepem propriul corp, spune Blom. 

„Ştim că anumite circuite neuronale din creier – implicând arii corticale premotorii şi senzoriale şi, probabil, şi diferite arii subcorticale – sunt esenţiale pentru crearea imaginii mentale asupra propriului corp”, spune Blom. 

  • Această imagine a corpului sau schemă corporală este o noţiune introdusă de neurologul  englez Henry Head, în anul 1911; în creierul nostru, considera el, există un model intern care ne ajută să ne „ştim” corpul, să ne dăm seama de raporturile lui cu spaţiul din jur, să avem o reprezentare mentală inconştientă a sa şi a părţilor sale componente. Anumite regiuni ale creierului uman sunt implicate în crearea acestei imagini corporale, fără de care nici nu am fi capabili să ne mişcăm în mod coordonat.

Senzaţia iluzorie că înfăţişarea corpului lor s-a schimbat, încercată de pacienţii cu zoantropie clinică, s-ar putea datora unor probleme în aceste arii cerebrale, fapt ce poate modifica profund simţul propriei identităţi fizice. Cândva, această stare era denumită coenaesthesiopatie, un termen lansat de neurologii francezi la începutul secolului trecut; azi, acest diagnostic nu mai e utilizat.

În ziua de azi, psihiatrii folosesc electroencefalograma (EEG) sau tehnici mai sofisticate de imagistică cerebrală pentru a depista anomaliile din acele arii cerebrale care generează schema corpului şi simţul sinelui.

Licantropia clinică – sau alte variante ale zoantropiei clinice – ar putea fi astfel corelate, cândva, cu modificări specifice observate la nivelul acestor regiuni ale creierului şi ar putea fi tratate într-un mod specific şi precis. 

Totuşi, în aşteptarea acestor perfecţionări ale metodelor de diagnostic şi tratament, Dirk Blom reaminteşte că licantropia clinică tinde să apară împreună cu alte probleme psihiatrice majore, precum schizofrenia, depresia psihotică sau tulburarea bipolară, aşa încât cea mai recomandabilă abordare ar fi tratarea acelei probleme psihiatrice majore, e de părere specialistul olandez.

În universul deja atât de vast, de neliniştitor şi dificil de înţeles al tulburărilor psihice, al căror substrat neurologic este încă insuficient elucidat, zoantropia clinică este, probabil, una dintre cele mai şocante manifestări. Cu toate acestea, rămâne, pur şi simplu, o manifestare a unei disfuncţii a acestei extraordinare alcătuiri care este creierul uman. Orice alcătuire, cu cât este mai complexă, cu atât este mai susceptibilă de a se „defecta” la nivelul uneia sau alteia dintre numeroasele sale componente şi ale legăturilor complicate dintre acestea. Privită astfel, ciudata senzaţie a prefacerii în lup sau alt animal este, înainte de orice, o mărturie a complexităţii creierului uman.