De ce știința nu a reușit nici până astăzi să creeze o inimă artificială?

De-a lungul anilor, știința a înregistrat o evoluție fulminantă în toate segmentele, fiind posibile proiecte inginerești mărețe sau călătorii în spațiu. Și totuși, inima artificială s-a dovedit a fi o realizare mai dificilă decât se așteptau medicii și oamenii de știință.

Întreaga activitate derulată pentru a crea o inimă artificială poate fi descrisă prin: inovație surprinzătoare și eșec clinic continuu.

• Aproape o treime dintre americani cred că lumea se va sfârși în timpul vieții lor
• Dioxidul de carbon atmosferic este atât de ridicat încât slăbește oasele oamenilor

În anul 1964, chirurgul cardiovascular Michael DeBakey l-a convins pe președintele Lyon B. Johnson să finanțeze un program pentru a dezvolta prima inimă artificială care să funcționeze autonom. Astfel, se credea că, dacă va reuși, evenimentul va fi un succes, alături de aterizarea pe lună, la care se lucra în același timp.

Anii 1960 și două mari obiective: aselenizarea și inima artificială

În anul 1969, se pare că ambele obiective au fost, în aparență, atinse. Institutul din Texas (Heart Institute) a implementat prima inimă în totalitate artificială, cu trei luni înainte de lansarea Apollo 11. Totuși, în timp ce aselenizarea a fost îndeplinită, deschizând drumul către un nou proiect (amartizarea), crearea unei inimi artificiale de încredere pare, în continuare, foarte departe.

Încă de la începutul cercetărilor, scopul a fost ca prototipul să devină un înlocuitor real pentru inima care nu mai poate susține toate funcțiile pentru a ține pacientul în viață. Însă ștacheta a fost prea ridicată pentru a fi atinsă. Primul design al organului artificial avea un compresor extern, care ajungea la inimă printr-un furtun introdus în corpul pacientului. Acest compresor ar fi putut fi cu ușurință înlocuit la nevoie, însă întreaga organizare ar fi împiedicat proprietarul să ducă o viață normală, notează BBC.

Ulterior, s-a luat în calcul folosirea acestei inimi artificiale drept soluție pe termen scurt, până la găsirea unui donator compatibil. Acesta a fost cazul unui bărbat de 47 de ani, care a suferit o intervenție chirurgicală de urgență din cauza unui anevrism la ventriculul drept al inimii. El a fost stabilizat vreme de 64 de ore, până când a fost găsit un donator compatibil. Inițial, procedura a părut a fi un triumf, însă după 32 de ore, bărbatul a murit din cauza septicemiei.

Provocarea rămâne și astăzi: bateriile externe

În prezent, oamenii de știință și medicii încearcă, în continuare, să găsească soluții. Bateriile externe rămân și astăzi un inconvenient și o sursă care poate genera infecții. Sistemul este dezvoltat acum pentru a folosi măcar tehnologia transferului de energie.

De altfel, aceasta este cea mai mare provocare a cercetătorilor: încercarea de a crea surse sigure de energie pentru organul artificial. Compresoarele externe deja au dimensiuni tot mai reduse pentru a fi mai ușor de purtat, însă efortul de a le crea complet „implantabile” este, în continuare intens.

Totuși, soluțiile par a fi tot mai aproape. Dar călătoria până la un rezultat satisfăcător nu va fi una ușoară.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Transplantarea unei gene comune la centenari ar putea „întineri” inima

Izolarea socială și singurătatea cresc riscul apariției bolilor de inimă

Cercetătorii au găsit gena care întinerește inima cu 10 ani

Daniel Hale Williams, succesul primei operații pe inimă