Home » Știință » De ce nu ne amintim nimic din perioada în care eram bebeluși?

De ce nu ne amintim nimic din perioada în care eram bebeluși?

Sursa foto: Shutterstock

Publicat: 21.02.2025

Viața de bebeluș pare a fi minunată: să fii hrănit, îmbrăcat și transportat într-un căruț pufos, să fii salutat și să zâmbești, să ai îndrăzneala să țipi pentru că mâncarea nu a sosit suficient de repede și apoi să o arunci pe jos atunci când nu îți place. Păcat este, însă, că niciunul dintre noi nu își amintește exact cât de bine ne-a fost cândva.

În 1905, Sigmund Freud a inventat termenul de „amnezie infantilă”, referindu-se la „amnezia ciudată care, în cazul majorității oamenilor, ascunde cele mai timpurii începuturi ale copilăriei lor”. După mai bine de un secol, psihologii sunt încă intrigați de motivul pentru care nu ne putem aminti primele noastre experiențe.

„Majoritatea adulților nu au amintiri înainte de vârsta de doi-trei ani”, spune profesorul Qi Wang de la Universitatea Cornell.

Până în jurul vârstei de șapte ani, amintirile din copilărie sunt de obicei fragmentate. Până nu demult, cercetătorii credeau că nu era suficient de dezvoltat creierul celor mici pentru a forma amintiri de durată, potrivit The Guardian.

Paradoxul amneziei

Totuși, studiile din anii 1980 au arătat că bebelușii de numai doi ani își pot forma amintiri și își pot aminti în detaliu evenimente petrecute cu câteva luni înainte. Expunerea la traume în copilăria timpurie este, de asemenea, bine documentată ca crescând riscul de anxietate și depresie ulterioare.

Paradoxul amneziei infantile, spune Cristina Alberini, profesor de științe neuronale la Universitatea din New York, este „cum se face că aceste experiențe ne afectează viața pentru totdeauna dacă sunt uitate?”.

Cercetările lui Alberini pe animale au arătat că amintirile formate în timpul perioadei de amnezie infantilă sunt, de fapt, stocate în creier până la vârsta adultă, chiar dacă nu sunt rememorate conștient. Atât la animale, cât și la oameni adulți, formarea și stocarea amintirilor pe termen lung privind experiențele de viață nu este posibilă fără o regiune a creierului cunoscută sub numele de hipocamp.

Lucrările lui Alberini au arătat că această regiune este importantă și pentru amintirile timpurii și sugerează că amnezia infantilă apare din cauza unei perioade critice în care hipocampul se dezvoltă datorită noilor experiențe.

„Are mult sens cu toată literatura de specialitate despre traume. Dacă copiii învață situații dificile în copilăria timpurie, poate că nu își amintesc detaliile, dar creierul lor va fi modelat în funcție de acea experiență”, spune ea.

Amintirile din copilărie: deși ascunse, rămân importante

Creierul stochează amintirile nu sub formă de fișiere discrete, ca pe un computer, ci sub formă de rețele de neuroni. Reamintirea unei amintiri activează aceste rețele și consolidează legăturile dintre neuroni. Aceasta nu înseamnă că memoria este stabilă. De fiecare dată când „revedem” o amintire și ne gândim la ea, o schimbăm.

Sugestiile repetate îi pot determina pe oameni să creeze imagini și să formeze amintiri false.

Așadar, dacă experiențele legate de primele noastre etape – prima zi de naștere, primii pași, prima excursie la plajă – par să fie stocate undeva în creier, de ce nu le putem accesa în mod conștient? Deși psihologii spun că uitarea poate fi adaptată, acest lucru nu explică de ce amintirile formate înainte de vârsta de șapte ani par să se degradeze mai repede decât atunci când suntem adulți. Alberini formulează ipoteza că amintirile timpurii nerecuperate pot funcționa ca niște scheme pe baza cărora sunt construite amintirile adulților. La fel ca fundațiile unei case, ele rămân ascunse, dar esențiale.