Minciuna: între fantezie, frică și adevăr. Ce simt oamenii atunci când mint?

În literatură, unul dintre cei mai renumiți „campioni ai minciunilor” este Baronul Münchhausen, personajul principal al romanului Aventurile baronului Münchhausen, publicat pentru prima dată în 1785 de scriitorul german Rudolf Erich Raspe (1736 – 1794). Inspirat de o persoană reală, Karl Friedrich Hieronymus, baron von Münchhausen, un nobil german cunoscut pentru poveștile sale exagerate, personajul literar a devenit simbolul universal al fanfaronadei și al imaginației fără limite.

Figura sa fascinează tocmai pentru că se află la granița dintre minciună și fantezie. Baronul povestește cum a călătorit pe spatele unui obuz, cum s-a tras singur afară dintr-o mlaștină ținându-se de propriul păr sau cum a călătorit până pe Lună. Istorisirile lui nu sunt minciuni menite să rănească, ci să încânte, să uimească și să transforme realitatea într-un spectacol, Münchhausen întruchipând în acest fel forma ludică a neadevărului: minciuna ca artă, nu ca înșelăciune.

• Soarele a dezlănțuit o erupție colosală de clasă X în direcția Pământului
• Cum să fii un om mai bun? Mic ghid de bunăvoință pentru vremuri iritate și agitate

De altfel, numele său a intrat și în limbajul psihologiei. Sindromul Münchhausen, termen introdus în 1951 de medicul britanic Richard Asher, desemnează o tulburare în care o persoană își inventează sau își provoacă simptome de boală pentru a atrage atenția și compasiunea celor din jur. Mitul literar al baronului s-a transformat astfel într-un concept clinic, ilustrând cum minciuna, atunci când scapă de sub control, poate deveni o formă de suferință.

Aici, ficțiunea se întâlnește cu realitatea: mecanismele care îi împing pe oameni să mintă sunt adesea aceleași – o nevoie profundă de a fi văzuți, acceptați sau validați. Oamenii mint din motive banale – ca să nu rănească pe cineva, pentru a evita rușinea sau pentru a-și proteja imaginea. Dar alteori, minciuna devine o armă veritabilă, o modalitate de a modela realitatea după bunul plac. Psihologii explică că minciuna poate avea rădăcini diferite, dar frecvent ascunde o emoție primară: frica. Frica de a fi judecat, respins sau de a nu fi suficient. Există, totuși, situații în care oamenii mint intenționat pentru a manipula sau a obține un avantaj, fără legătură directă cu vulnerabilitatea emoțională.

Dincolo de aspectul moral, minciuna are un cost interior greu de ignorat. Creierul o simte ca pe o tensiune invizibilă: anumite regiuni din cortexul prefrontal, implicate în controlul cognitiv și gestionarea emoțiilor, devin active. Este nevoie de energie mentală ca să înăbuși adevărul, să creezi o versiune falsă, să o menții coerentă și să anticipezi reacțiile celor din jur. Studii de neuroimagistică arată că minciuna implică efort cognitiv intens, ca un actor care trebuie să-și amintească replicile unei piese complicate. În timp, însă, reacția de vinovăție poate scădea. Amigdala, zona creierului responsabilă de emoții, își reduce activitatea atunci când minciuna devine obișnuință. Fenomenul, numit desensibilizare emoțională, transformă minciuna dintr-un act tensionat într-o rutină mai confortabilă. Studiile de la University College London arată că fiecare mică minciună poate deschide drumul spre altele mai mari, generând efectul de „pantă alunecoasă”.

Nu toate minciunile sunt egale

Unele minciuni sunt inofensive, aproape tandre -„arăt bine?”, „da, desigur” – menite să mențină armonia socială. Altele sunt defensive, construite din nevoia de a proteja vulnerabilitățile, cum ar fi un elev care spune că a uitat să-și facă temele pentru a evita critica sau un angajat care minimalizează o greșeală pentru a nu fi concediat. Și apoi, sunt minciunile patologice, compulsive – atunci când minciuna devine o identitate în sine, cum ar fi cineva care inventează constant povești exagerate despre realizările sale sau aventurile trăite, chiar și fără un beneficiu imediat, pur și simplu pentru că minciuna a devenit modul său de a interacționa cu lumea.

Spre deosebire de Münchhausen, al cărui univers era construit din fantezie pură, cei care mint cronic o fac pentru a acoperi răni profunde: lipsa de atenție, nevoia de afecțiune, dorința de a fi cineva. Psihologii numesc fenomenul mitomanie, o tulburare în care minciuna compulsivă devine reflex și uneori chiar identitate. Mitomanul minte înainte să conștientizeze alegerea, iar minciunile sale, chiar când nu aduc beneficii imediate, devin modul său de a supraviețui psihologic.

Dar ce simt cei care mint?

În interior, minciuna transformă mintea într-un teatru tensionat, în care anxietatea, disonanța cognitivă și vinovăția coexistă într-un spațiu invizibil. Cercetările arată că, indiferent dacă minciuna aduce un avantaj, cei care mint frecvent raportează stima de sine mai scăzută și emoții negative mai intense decât cei care spun adevărul. La nivel neurologic, creierul activează cortexul prefrontal dorsolateral și ventrolateral, insula și alte zone implicate în control cognitiv și procesare emoțională. În plus, alternarea între adevăr și minciună încetinește reacțiile și favorizează erorile, ceea ce demonstrează cât de mult consumă minciuna din resursele noastre cognitive.

Pe măsură ce minciuna devine obișnuință, reacțiile emoționale se diminuează: amigdala reacționează mai puțin la vinovăție, iar minciuna devine mai ușor de spus. Psihologii descriu acest proces ca o „pantă alunecoasă”: minciunile mici, aparent inofensive, favorizează treptat minciuni mai mari, desensibilizând individul la efectele morale și emoționale. Mitomania apare adesea în contextul unor vulnerabilități profunde: traume, lipsa de validare, stimă de sine fragilă sau dorința intensă de atenție. Minciuna devine reflex, nu alegere conștientă, iar identitatea individului se poate fragmenta. Persoanele care mint frecvent pot avea diferențe structurale sau funcționale în creier, deși cercetările sunt încă preliminare. Dar rezultatul final este o lume interioară tensionată, relații afectate și un sentiment persistent de izolare și incoerență.

Și totuși, există lumină. Prin terapie cognitiv-comportamentală, introspecție și explorarea fricii care stă la baza falsității, oamenii pot învăța să spună adevărul, să reducă compulsivitatea și să-și reconstruiască coerența internă. Primul pas, ca în cazul mai multor afecțiuni, obiceiuri sau dependențe, este conștientizarea: recunoașterea minciunilor, identificarea fricii și înțelegerea motivației reale. Adevărul spus treptat aduce ușurare, alinare și conexiune autentică. Iar atunci când înțelegem de ce o facem, de ce mințim, ce părți ale noastre vrem să ascundem sau ce dureri se tem să fie văzute, vom înțelege în același timp și că minciuna, dincolo de moralitate, rămâne o formă de comunicare -doar că una distorsionată, care spune tăcut: „mi-e frică să fiu văzut așa cum sunt”.

Minciuna nu e mereu cruzime: uneori e fantezie, alteori autoprotecție, iar uneori devine mecanism compulsiv. De la baronul Münchhausen la studiile despre „panta alunecoasă” a neadevărului, psihologia arată cum frica, rușinea și nevoia de validare pot împinge adevărul în umbră.

Surse:

https://www.psychologytoday.com/us/blog/pleased-meet-me/202001/the-truth-about-lying-and-what-it-does-the-body

https://www.ucl.ac.uk/news/2016/oct/how-lying-takes-our-brains-down-slippery-slope

https://www.britannica.com/topic/Baron-Munchausen

Vă mai recomandăm să citiți și:

Adevăr sau minciună: Ce spune un specialist despre scufundările în apă rece?

Minciuna și mincinoșii: cum să-i depistezi, de ce mint și când este minciuna justificată?

Nikita Mikhalkov, primul regizor post Uniunea Sovietică premiat cu Oscar. „Sunt absolut sigur că adevărul crud fără iubire este o minciună”

Un fost astronaut NASA a descoperit „o minciună enormă” atunci când a privit Pământul din spațiu