Trădarea într-o relație poate declanșa reacții similare celor asociate traumei psihologice. Psihologia explică de ce este atât de greu să pleci

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Atunci când un partener descoperă o infidelitate repetată sau o nevoie constantă a celuilalt de validare în afara relației, reacția depășește adesea tristețea sau dezamăgirea. Cercetările din ultimele trei decenii arată că trădarea într-o relație de încredere poate declanșa răspunsuri aproape identice cu cele dintr-un traumatism și explică, printr-un mecanism foarte specific, de ce „pur și simplu să pleci” e mult mai complicat decât pare din exterior.

Cuvintele „trădare” și „tradiție” provin din același verb latin, tradere, care însemna „a transmite”, „a încredința” sau „a preda”. Inițial, termenul nu avea nicio conotație negativă. El descria simplul act de a transmite ceva mai departe – o informație, o învățătură sau un obiect.

• Fenomenul „floodlighting”: de ce unii oameni dezvăluie prea multe prea repede la începutul unei relații
• Teoria atașamentului a devenit un test de cuplu pe Internet. Ce spune, de fapt, cercetarea originală

Sensul de „trădare” a apărut atunci când acest „a preda” a început să fie folosit pentru situațiile în care cineva încredința unui inamic ceea ce ar fi trebuit să protejeze: un secret, o cetate sau o persoană. Etimologia surprinde bine mecanismul psihologic al trădării: ea nu poate exista fără o încredere acordată anterior. Nu poți trăda un străin. Trădarea presupune aproape întotdeauna existența unei relații, a unei loialități sau a unei promisiuni care a fost încălcată.

Ce înseamnă, de fapt, trădarea

Din punct de vedere psihologic, definiția cea mai folosită în literatura clinică descrie trădarea drept prejudiciul produs, prin acțiune sau omisiune intenționată, de o persoană în care aveam încredere. Formele cele mai frecvente includ dezvăluirea unor confidențe, infidelitatea, minciuna susținută și disloialitatea. Ceea ce diferențiază trădarea de o simplă dezamăgire este exact acel element de încredere prealabilă – un coleg necunoscut care ne dezamăgește produce frustrare; un partener care face același lucru produce o rană de o cu totul altă natură, pentru că zdruncină nu doar evenimentul în sine, ci toate evenimentele anterioare care construiseră, treptat, percepția de siguranță.

Tradiția religioasă și literară occidentală a tratat dintotdeauna trădarea ca pe cea mai gravă dintre toate faptele posibile – mai gravă decât violența. În Infernul lui Dante, cercul cel mai de jos al iadului, sub cel rezervat criminalilor și fraudatorilor, este destinat exclusiv trădătorilor, iar în centrul absolut, devorat etern de Lucifer, se află Iuda, cel care a trădat o relație de iubire și încredere, nu doar o regulă morală abstractă. Logica lui Dante, explicată de teologi de-a lungul secolelor, este că violența distruge ceea ce există în exterior, în timp ce trădarea distruge legătura însăși – folosește intimitatea ca armă împotriva intimității. Această intuiție veche de șapte sute de ani coincide, surprinzător de exact, cu ceea ce psihologia modernă a descoperit despre traumele de trădare: ele rănesc mai profund nu pentru că fapta în sine ar fi mai gravă decât altele, ci pentru că folosește exact canalul prin care, până atunci, circula siguranța. Dacă un necunoscut îți divulgă un secret, efectul este limitat. Dacă același lucru îl face cel mai bun prieten, partenerul de viață sau persoana căreia i l-ai încredințat, rana este incomparabil mai profundă. Nu pentru că informația este diferită, ci pentru că exact relația care oferea siguranță devine sursa pericolului.

Traumă de trădare: cercetarea modernă

În 1991, psiholoaga Jennifer Freyd a introdus în literatura de specialitate termenul de „traumă a trădării”, un tip distinct de traumă, produs nu de un pericol extern, ci de violarea încrederii de către o persoană de care depindem emoțional. Inițial, conceptul a fost dezvoltat pentru a explica reacțiile victimelor de abuz în copilărie, dar cercetările ulterioare l-au extins direct la relațiile romantice adulte. Concluzia comună: o infidelitate descoperită, mai ales una repetată sau prelungită, poate produce simptome similare celor din tulburarea de stres post-traumatic, adică gânduri intruzive legate de evenimentul trădării, hipervigilență constantă și o formă de amorțeală emoțională, dar fără ca acest lucru să însemne automat un diagnostic de PTSD.

Pentru persoana trădată, asta se traduce concret: verificarea repetată a telefonului partenerului, reluarea mentală a unor conversații din trecut în căutarea unor „semne” pe care nu le-a observat la momentul respectiv, dificultăți de somn, și o stare de alertă continuă care nu se oprește nici atunci când, aparent, totul e calm. Nu este o reacție exagerată sau o dovadă de „nesiguranță”, este modul în care un sistem nervos răspunde la pierderea reperului pe care îl considera sigur.

Când adevărul devine prea costisitor

Una dintre cele mai contraintuitive descoperiri ale teoriei lui Freyd este conceptul de „orbire în fața trădării”: tendința, frecvent inconștientă, de a nu observa, a minimiza sau a uita semnele de infidelitate ale unei persoane de care depindem. Mecanismul nu este o slăbiciune de caracter, ci o strategie de supraviețuire psihologică. Atunci când persoana care ne trădează este și persoana de care depindem pentru sprijin emoțional, financiar sau pentru stabilitatea unei familii, recunoașterea completă și imediată a trădării ar însemna, practic, pierderea simultană a sursei de siguranță. Psihicul rezolvă acest conflict prin a întârzia sau a estompa percepția, nu pentru că informația nu există, ci pentru că procesarea ei completă ar fi, în acel moment, prea costisitoare.

Pe termen lung, însă, acest mecanism de protecție are un preț. Cercetările arată că persoanele care au trecut prin traume de trădare, fie în copilărie, fie în relații adulte, au un risc mai mare de revictimizare, adică de a se afla repetat în dinamici similare. Explicația propusă de cercetători nu este că aceste persoane „aleg” greșit din nou, ci că trauma anterioară le poate afecta capacitatea de a percepe din timp semnalele de risc.

Legătura cu atașamentul

Mai multe studii au identificat o asociere statistică între stilul de atașament evitant și comportamentul infidel. Persoanele cu acest stil tind, în medie, să resimtă disconfort în fața intimității emoționale profunde și pot căuta validare în afara relației principale ca modalitate de a regla acest disconfort. Este important de precizat că vorbim despre o corelație observată la nivel de populație, într-un set de studii, nu despre un diagnostic care se poate aplica unei persoane anume pe baza unui comportament izolat. Atașamentul evitant nu este o tulburare de personalitate, nu apare la toți cei care înșală și nu garantează că o persoană cu acest stil va înșela. Este, mai degrabă, un factor de probabilitate într-un tablou mult mai complicat, în care intră și contextul relației, istoricul individual și circumstanțele specifice.

De ce perioadele bune pot face o relație mai greu de părăsit

Un alt mecanism care contribuie la menținerea unor relații dificile vine din psihologia comportamentală. În experimentele sale clasice, B.F. Skinner a observat că un comportament recompensat imprevizibil devine mai persistent decât unul recompensat constant.

Același principiu poate apărea și în relații. Atunci când afecțiunea, atenția sau apropierea apar și dispar fără un tipar clar, fiecare perioadă bună poate reaprinde speranța că relația se va schimba. Persoana nu știe când va veni următorul moment de apropiere, dar tocmai această imprevizibilitate poate face renunțarea mai dificilă.

Este aceeași logică care stă la baza jocurilor de noroc: câștigurile rare și imprevizibile îi determină pe oameni să continue mai mult decât ar face-o recompensele previzibile. În relații, „câștigul” poate lua forma unui gest de afecțiune, a unei împăcări sau a unei perioade în care celălalt pare din nou implicat și disponibil.

Combinată cu orbirea la trădare, cu asocierea învățată, uneori încă din relațiile timpurii, dintre iubire și instabilitate instabilitate și cu dependențele practice, financiare, familiale sau sociale, această dinamică ajută la explicarea unui fenomen care pare adesea greu de înțeles din exterior. Întrebarea „De ce nu pleacă pur și simplu?” presupune că despărțirea este doar o decizie. În realitate, pentru multe persoane, ea implică dezvățarea unor tipare emoționale construite în ani de zile și reconstruirea treptată a sentimentului de siguranță.

Ce arată, de fapt, cercetarea despre recuperarea după trădare

Vestea utilă din literatura despre traumele de trădare este că procesarea lor urmează tipare similare celor din alte forme de traumă, ceea ce înseamnă că răspund la aceleași tipuri de intervenție terapeutică. Recunoașterea propriei reacții ca pe o reacție de traumă, nu ca pe o slăbiciune personală, este primul pas documentat care permite începerea procesului de integrare și înțelegere a experienței, adică observarea conștientă a ceea ce, până atunci, mintea ocolea automat. De aici încolo, traiectoria – refacerea relației, separarea, sau o perioadă de claritate înainte de oricare dintre cele două – depinde de factori care nu pot fi reduși la o singură întrebare retorică, fie ea despre cealaltă persoană, fie despre sine.

Știați că?

Termenul „traumă a trădării” a fost introdus de Jennifer Freyd în 1991, inițial pentru a explica reacțiile psihologice ale victimelor de abuz în copilărie din partea unor persoane de încredere.

„Orbirea în fața trădării” – tendința de a nu observa semnele unei infidelități – este descrisă de cercetători ca un mecanism adaptativ, nu ca un defect de caracter sau o lipsă de inteligență emoțională.

Studiile asociază traumele de trădare cu un risc crescut de revictimizare, fenomen explicat prin efectul traumei asupra capacității de a percepe din timp semnale de risc, nu prin „alegeri” repetate conștiente.

Asocierea dintre atașamentul evitant și infidelitate este una statistică, observată la nivel de grupuri în studii, și nu funcționează ca un instrument de diagnostic pentru o persoană anume.

Surse:

https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S2468749924000334

https://www.sciencedirect.com/topics/psychology/betrayal-trauma

https://dynamic.uoregon.edu/jjf/defineBT.html

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce îi irită pe unii oameni compasiunea față de animale a altora. Psihologia criticilor de tipul „De oameni nu-ți pasă?”

De ce te întorci mai obosit din vacanță decât înainte de a pleca. Ce spun psihologii și medicii

Psihologia muzicii rock: 10 efecte ale muzicii rock asupra creierului confirmate de psihologi

Ce spun psihologii despre oamenii care rănesc animale