De ce ne îndrăgostim? Ce spune biologia, ce spune psihologia

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Îndrăgostirea pare, de multe ori, imposibil de explicat. O privire, o conversație sau un gest aparent banal pot fi suficiente pentru ca cineva să înceapă să ne ocupe gândurile. Deși trăirea pare spontană și misterioasă, cercetările din biologie și psihologie arată că în spatele ei se află un mecanism complex, în care se întâlnesc hormonii, experiențele din copilărie și modul în care funcționează creierul. Cu alte cuvinte, îndrăgostirea nu începe în inimă, ci în creier.

În primele secunde după ce întâlnim o persoană care ne atrage, corpul reacționează ca la o mică furtună biochimică. Sistemul limbic, centrul emoțiilor, se activează puternic, trimițând semnale care pun în mișcare un cocktail de hormoni.

Printre ei aflându-se și celebra dopamină, „ combustibilul” euforiei, responsabilă pentru senzația intensă de plăcere și recompensă.

Iubirea ca reacție chimică: ce se întâmplă în corp atunci când ne îndrăgostim

În dragoste, dopamina crește la niveluri similare cu cele observate în dependențe, această creștere explicând de ce îndrăgostiții nu își pot lua gândul unul de la altul și de ce lumea pare, brusc, mai frumoasă.

La rândul lor, oxitocina și vasopresina, moleculele atașamentului, modelează felul în care ne legăm de cineva, influențând intimitatea, loialitatea, încrederea și modul în care percepem siguranța lângă persoana iubită. Oxitocina este eliberată prin atingere, priviri tandre sau apropiere fizică, consolidând ideea că celălalt este „al nostru”, iar vasopresina susține loialitatea și stabilitatea conexiunii. Acest duo hormonal transformă atracția inițială în legătură emoțională.

Pe de altă parte, adrenalina este motivul pentru care simțim acei fluturi în stomac. Ritmul cardiac accelerat, palmele transpirate, energia crescută, toate sunt rezultatul activării sistemului nervos simpatic, care pregătește organismul pentru „acțiune”, Pe măsură ce îndrăgostirea se intensifică, creierul trece prin schimbări care afectează nu doar emoțiile, ci și modul în care gândim. Studiile din neuroștiință arată că, în faza de îndrăgostire intensă, nivelurile de serotonină pot scădea, în timp ce circuitele dopaminei se activează puternic. Această combinație seamănă, într-o anumită măsură, cu modelele observate în stările obsesive, ceea ce explică de ce gândurile despre persoana iubită devin recurente, intruzive și greu de controlat la începutul unei relații. Tocmai acest amestec neurochimic face ca dorul, anticiparea și ruminațiile romantice să pară inevitabile — nu sunt slăbiciuni, ci reacții biologice firești. Deci, creierul, nu inima, este arhitectul acestui haos minunat.

Și totuși… de ce tocmai acea persoană? Răspunsul este psihologic, nu doar biologic

Biologia explică intensitatea iubirii. Psihologia, însă, explică direcția ei: de ce ne atrage un anume tip de om și nu altul.

Așa cum arată teoria atașamentului dezvoltată de John Bowlby (psihiatru și psihanalist britanic, considerat fondatorul teoriei atașamentului) și Mary Ainsworth (psiholoagă americană, cunoscută pentru studiul „Strange Situation” și pentru dezvoltarea tiparelor de atașament), modul în care am fost iubiți în copilărie ne influențează întreaga viață afectivă. Prin urmare, copiii care au crescut într-un mediu cu atașament sigur ajung, de obicei, adulți care caută parteneri calzi, stabili și disponibili emoțional, pentru că aceasta este relația pe care o percep ca fiind „normală”. În schimb, persoanele cu atașament anxios pot fi atrase de parteneri indisponibili sau imprevizibili, repetând, fără să-și dea seama, vechea încercare de a „câștiga” afecțiunea cuiva dificil de atins. Cei cu atașament evitant, la rândul lor, tind să se retragă din intimitate sau să aleagă relații cu distanță emoțională, unde nu există riscul de a fi răniți. Nu ne îndrăgostim la întâmplare. Ne îndrăgostim de familiar.

Atracția pentru ceea ce ne seamănă sau ne completează

Psihologii care studiază preferințele romantice au observat de-a lungul anilor că atracția noastră urmează două direcții aparent contradictorii, dar profund umane: pe de o parte suntem atrași de ceea ce ne este familiar, chipuri care seamănă cu ale oamenilor importanți din viața noastră, trăsături care reflectă propriul nostru temperament, gesturi și expresii pe care le recunoaștem instinctiv, iar pe de altă parte simțim o chemare specială către acele persoane care par să ne echilibreze vulnerabilitățile, oferindu-ne exact acel tip de stabilitate emoțională sau predictibilitate de care propriile noastre zone vulnerabile au nevoie. Uneori, cineva calm și centrat poate deveni magnet pentru o personalitate impulsivă, la fel cum cineva foarte cerebral poate fi atras de o fire spontană care îi animă lumea interioară.

Cercetările din neuroștiință mai arată un lucru interesant. Atunci când două persoane se simt apropiate, corpul lor începe, fără să-și dea seama, să funcționeze într-un ritm asemănător. Respirația se sincronizează, ritmul cardiac devine mai apropiat, iar expresiile feței și gesturile ajung să se oglindească reciproc. Tocmai această armonizare involuntară îi face pe mulți să spună că au avut impresia că îl cunosc pe celălalt „de o viață”, chiar dacă întâlnirea este foarte recentă.

Dincolo de atracția fizică și de reacțiile chimice, contează foarte mult și felul în care ne simțim în prezența celuilalt. O persoană care ne ascultă, ne înțelege, ne face să ne simțim în siguranță sau ne oferă sentimentul că suntem acceptați are șanse mai mari să trezească atașament. Uneori ne atrag oameni care seamănă cu persoane importante din trecutul nostru, iar alteori persoane care par să completeze ceea ce simțim că ne lipsește.

În final, dragostea rămâne un teritoriu în care biologia și alegerea se întâlnesc și negociază continuu. Știința arată că îndrăgostirea este un proces natural, universal și parțial predictibil, dar nu ne anulează libertatea. Putem decide cui îi permitem să rămână aproape, cum gestionăm torentul neurochimic inițial și dacă transformăm scânteia într-o relație matură. Pentru că, deși creierul aprinde flacăra, doar comportamentul o poate menține aprinsă: comunicarea onestă, vulnerabilitatea împărtășită, respectul constant, consecvența și empatia sunt cele care transformă atracția în legătură durabilă. Iubirea începe biologic, dar supraviețuiește doar prin efort profund uman.

Poate fi explicată complet îndrăgostirea?

Știința explică multe dintre mecanismele care stau la baza îndrăgostirii, dar nu poate explica fiecare poveste de iubire. Poate descrie hormonii implicați, regiunile creierului care se activează și influența experiențelor din copilărie, însă nu poate prezice de cine ne vom îndrăgosti și nici dacă acea iubire va dura. Tocmai aici rămâne partea pe care fiecare om o trăiește diferit. Biologia poate aprinde scânteia, însă felul în care o relație evoluează depinde de alegerile, grija și implicarea celor doi parteneri.

Știați că?

În faza de îndrăgostire, creierul eliberează cantități mari de dopamină, aceeași substanță implicată în sistemul de recompensă și în unele forme de dependență.

Oxitocina, supranumită și „hormonul atașamentului”, este eliberată prin îmbrățișări, atingeri și apropiere fizică, consolidând sentimentul de încredere dintre parteneri.

Cercetările arată că, în primele luni ale unei relații, nivelul serotoninei poate scădea, ceea ce explică de ce gândurile despre persoana iubită devin repetitive și greu de controlat.

Teoria atașamentului, dezvoltată de John Bowlby și completată de Mary Ainsworth, sugerează că relația cu persoanele care ne-au îngrijit în copilărie influențează modul în care iubim ca adulți.

Studiile de neuroștiință au arătat că persoanele apropiate emoțional își pot sincroniza involuntar ritmul cardiac, respirația și chiar expresiile faciale în timpul interacțiunilor.

Surse:

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3181685/

https://www.psychologytoday.com/us/blog/the-mysteries-love/201701/the-11-reasons-we-fall-in-love

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC1764845/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum au schimbat aplicațiile de dating felul în care ne îndrăgostim. Ce arată cele mai recente studii

O formă rară de demență l-a făcut pe un bărbat să se îndrăgostească de un sunet

Cum te-ar putea ajuta săruturile să te îndrăgostești? Iată ce propune un microbiolog!

Dragostea după 50 de ani: cum se rescrie romantismul în a doua jumătate a vieții