Prima pagină Stiinta

Forum Temporal

Redactia Descopera.ro | 12.15.2008 | ● Vizualizări: 1540
Forum Temporal     ceas, ceasornicar, orologiu, timp, ora exacta, 24 de ore, Audemars Piguet, Casio, turbillon, temporal, cronologie, cronofag, rubin + zoom
Galerie foto (1)

Nu exista niciodata destul timp. Anii se accelereaza exponential. Timpul se pierde. Dar timpul se si castiga. Revolutiile, viteza, forta, distanta, tot ce ne inconjoara se poate cuprinde in unghiul dintre acele cadranului de ceas. Muzica, de pilda, nu poate exista fara timp.

Americanii

Pe cand aveam noua-zece ani, in satul cu nume de paradis scufundat Varai, eu si cu Teo Vascan ne bateam in bunici. Amandoi bunicii nostri fusesera in America in anii cand toti bunicii adevarati plecau in America, amandoi se intorsesera si isi facusera o situatie in sat. Al meu fusese chiar de doua ori in America, insa al lui il batea pe al meu pentru ca inca traia si, mai ales, pentru ca avea ceva fabulos, ceva ce al meu nu avusese niciodata: o lupa. Batranul Vascan – al lui –, care adusese din America acel ceva pe care batranul meu nu-l adusese, se uita toata ziua prin lupa cu pricina si repara ceasuri si era un fapt uluitor pe la anul 1968 ca un om din Varai sa aiba nu caruta si vite cu care sa-si chinuie nepotii la carat lemne si porumb si paie si fan si toate cele, ci o lupa, deasupra careia statea aplecat mai tot timpul, reparand ceasuri. A devenit o obsesie pentru mine nemiscarea batranului Vascan si rabdarea cu care repara ceasuri. Poate si gratie lui, am devenit o faptura contemplativa. Sunt o groaza de ani de cand si americanul lui Teo, si americanul meu au devenit amintire. Eu insa n-am incetat nici astazi sa ma holbez prin lupa batranului Vascan, doar-doar am sa vad ce vedea el.

Ioan Es. Pop

Vreme si timp

N-am avut ceas multa vreme, nici cand eram la scoala, nici cand mi-am luat buletinul, nici macar la majorat. Ce mai, ceasul nu se lipea de mine. Dar timpul, timpul asta care nu exista, il imparteam eu tare bine pe bucati, adica pe ore. Neavand ceas, s-a dezvoltat, asa, un ceas intern in mine. Ma intreba lumea pe strada cat este ceasul si eu stiam sa raspund cu exactitate. Nimeni nu se uita la mana mea, sa vada daca am verificat ora, ci se baza pe stiinta mea de-a aprecia timpul. Asa cum orbul aude sunete pe care vazatorul le trece cu... vederea, incurcat de prea multe simturi, tot asa si eu, vitregit de ceas, stiam despre trecerea timpului tot ce era nevoie, chiar mai mult decat unii care umblau la mana cu ceas. Daca stau sa ma gandesc, aceasta exactitate trebuie sa se fi nascut in familie. Tata era un om de-o punctualitate rara. Prefera sa fie cu un sfert de ceas inainte acolo unde avea intalnire, decat sa intarzie. „A fi punctual inseamna in primul rand respect fata de celalalt, dar si respect fata de tine“, asa mi-a zis de mic. si n-am uitat niciodata cuvintele lui. Directorul Liceului German din Bucuresti, Bernhard Capesius, i-a spus tatalui tatei, Henri Sragher, ca viitorul meu parinte a fost nu numai un elev foarte bun, dar si singurul care n-a intarziat niciodata in sapte ani de liceu. Bunicul Henri avea un ceas pe care-l scotea totdeauna din buzunarelul vestei, special croit pentru a-l pastra in siguranta. Ceasul era de argint si avea lantisor. De multe ori l-a scos bunicul sa cerceteze ora, dar a existat si o ultima oara. Nu, nu atunci cand s-a stins din viata. Un soldat rus i l-a luat, pur si simplu, imediat dupa intrarea Armatei Rosii in Bucuresti. Eu am primit primul ceas la varsta de douazeci de ani, pe cand eram student. Il tineam si noaptea la mana, iar cand ma trezeam din somn, ma uitam la el ca nu cumva sa fi disparut. Insa, desi il aveam, eram putin contrariat. Ma uitam aproape de fiecare data degeaba la el, pentru ca, fortat de evenimente, invatasem sa aproximez timpul. Ceasul nu imi indica, asa cum se intampla la majoritatea oamenilor, ci imi confirma ora exacta. Primul meu ceas avea o curea de metal si imi prindeam atat de rau parul de pe mana in ea, incat scoaterea firelor era insotita de fiecare data de durere. Mana mea stanga chelise de par in dreptul curelei. incepusem sa urasc ceasul. Nu si timpul.

Peter Sragher, scriitor si jurnalist

Tinta si unealta de seductie

Timpul-om. Timpul precum omul, cu varstele sale interioare, cu praguri pe care nu stii cand si cum sa le (in)calci. Astfel, cutremurator, copilului din fiecare barbat i se pare imposibil de inteles timpul. Nimic mai abstract, mai greu de „apucat“! Barbatului in devenire din fiecare copil timpul i se pare usor de „palpat“, insa imposibil de pastrat. De la o varsta, oricarui barbat-copil timpul i se pare ceva atat de ravnit, incat e musai sa fie tezaurizat, pus in filigranul colectiei de cuceriri, asemenea unei femei aburitoare, fabuloase sau, macar, a unui cumul savant, tandru-agresiv, de imperfectiuni feminine. Abia atunci, confruntat cu realitatea esecului, intelege el, copilul-barbat, dimensiunea profund feminina a temporalitatii. Timpul devine, de fapt, vreme: vremea marilor realizari, vremea inflexiunilor existentiale decisive. Apoi, imprevizibil la o adica, vremea cuceririi devine, prin metonimie, cucerirea insasi, identificandu-se senzual cu obiectul dorintei. Timpul este tot mai mult constientizat ca o subtila unealta de seductie, creatoare de epifanii erotice, penetratoare, supusa, adorata, umilita, celebrata, injosita, constientizata orgasmic la limita unei dureri care nu explica sau nu vrea sa explice nimic. Un instrument caruia i se modifica tocmai valoarea strict instrumentala. Timpul nu mai masoara anii de asteptare, ci cronometreaza aleatoriu ceasurile de rasfat si minutele de memorabil deliciu. Sau clipele in care o anumita privire, prefirata de gene unduitoare sau focalizata prin inselatoare lentile de contact, e de ajuns sa schimbe un destin. Ceasul afectiv interior incepe sa masoare nu atat unitatile de timp, cat calitatea emotionala a acestora. Dublat de un orologiu pe masura, acest ceasornic interior incepe sa dicteze alt tempo vietii. Nu mai este doar un martor, se transforma intr-o bijuterie mecanic-volitionala care efectueaza cele mai fine reglaje comportamentale. inca o data, insa, timpul-devenit-ceasornic-existential simte tentatia antropomorfizarii emotionale a tot ceea ce atinge sau inraureste. Ceasul devine omul-ceas, cu mii de rubine sau cu tourbillon afectiv, stralucita proba de manufactura sustinuta de un Dumnezeu elvetian. Omul-ceas evolueaza, pe cale de consecinta, spre omul-timp, un continuum spatio-umoral care da – la secunda – masura lipsei de masura a temporalitatii invazive… Dar sa posezi timpul, ce triumf!

Dan-Silviu Boerescu, scriitor si jurnalist

Ceas si timp

Nu stiu exact cand a patruns ceasornicul in viata cotidiana a locuitorilor din tarile „butoiului cu pulbere al Europei“. Probabil ca iatacurile boieresti erau impodobite cu orologii somptuoase, construite la Viena ori mai departe, inca de pe la sfarsitul secolului al XVII-lea. Ceva mai tarziu, aceste masinarii au intrat in tot mai multe case burgheze. Tot ca mobilier, fara indoiala. Sau, mai precis, spre a sublinia un anumit grad de bunastare. Caci, daca urmarim literatura epocii, constatam cu usurinta ca fie aveau in casa o pendula sau un ceas cu cuc, fie isi atarnau o „ceapa“ cu lant greu la jiletca, oamenii puneau prea putin pret pe ora exacta.Un calator occidental pe malurile Dambovitei ramane uluit de felul cum isi puteau da intalnire bucurestenii din secolul al XIX-lea „pe maine dupa-amiaza pe Calea Victoriei“ ori „mai pe seara la Capsa fara a stabili un reper precis. Oamenii erau mai atenti la vreme decat la timp. Lucratorii pamantului isi planificau munca dupa soare si ploaie sau dupa temperatura, determinanti ceva mai siguri in activitatea zilnica decat un ceasornic. Targovetii, si ei, isi stabileau programul dupa nevoile stomacului. Prin urmare, „inainte de pranz“ nu insemna neaparat inainte de ora 12 din zi, ci pana in ora dejunului. Ca uneori dejunul se prelungea catre cina, care la randul ei tinea nu de putine ori pana spre zori, asta e o alta daravera. „Daca frantuzul iti spune sa va vedeti un de ces jours, sa fii sigur ca nu aveti sa va mai intalniti niciodata“, ii scrie cu umor Ion Ghica prietenului sau Vasile Alecsandri. „Pe cand la noi, daca-ti spun ca-ti fac treaba pana intr-o saptamana, poti sti ca n-are a dura mai mult de doua ori trei.“ La eroii lui I.L. Caragiale, ceasul are un rol atat de important, incat risca sa devina el insusi personaj. De la „amicul“ care urmareste atent mersul Mitii „cu drumul de fier“, exasperandu-si tovarasii de chef de la berarie, la Farfuridi – care, are, n-are treaba, la 11 trecute fix iese in targ, iar la 12 trecute fix, are, n-are clienti, e la tribunal, sau la jupan Dumitrache –, toti se fandosesc sa tina pasul cu Occidentul cu ceasul in mana. Raman insa legati de orele mesei, de rasaritul si scapatatul Soarelui, de umbrele noptii. si nu pentru ca ar fi neseriosi. Oamenii acestia stiu sa deosebeasca randuiala dintotdeauna de vremelnicie. si privesc viata sub spectrul unui soi de eternitate casnica.

Dan Radu Stanescu, scriitor si jurnalist

Continuarea in pagina a 2-a

Un ceas la Rio

Daca as fi fumator, i-as da oricui i-ar arde buza o tigara din pachetul meu; mai ales unui brazilian sarac, pe o plaja din Rio. Am incercat sa-i spun asta puberului care se apropiase sfios de noi, dar n-am avut timp. In secunda urmatoare, m-am trezit cu mainile presate pe nisipul cald si cu doua cutite cu zimti la gat. In jurul nostru aparusera, nu se stie de unde, vreo zece-doisprezece barbati de diferite varste, care pareau sa ne jefuiasca. Am vazut multe filme cu scene din acestea, dar, cand ti se intampla chiar tie, nu poti sa-ti crezi ochilor si urechilor. Esti cumva in afara afacerii, a evenimentului care, totusi, te consuma. Baietii au scotocit prin rucsac si ne-au luat toti realii pe care-i aveam. Cand insa unul dintre hoti, cu miscari aproape mangaietoare, mi-a scos ceasul de la mana, mi-a sarit tandara. Enervat si inconstient totodata, cu mana deodata libera i-am batut obrazul, spunand, intr-un esperanto expresiv: „Memory from my padre!“ in acel moment, seful care superviza totul a intervenit si l-a certat pe lacomul lui subaltern. Iar acesta, supus, mi-a dat ceasul inapoi. Dupa care s-au volatilizat. Totul durase nu mai mult de trei minute, incluzand aparitia si disparitia grupului. Ne uitam nauciti unul la altul, eu si romantica mea sotie care isi dorise sa vada apusul de pe Copacabana, incercand sa pricepem ceea ce tocmai ni se intamplase. Nici de data asta n-am avut insa timp: au aparut instantaneu doi tineri, care au inceput sa ne compatimeasca. Fusesera martori, dar, vedeti, nimeni nu se baga pentru nimeni aici, la Rio. „Ce-o sa faceti acum, mergeti la Politie?“ ne intrebau. „Alta treaba n-am? le-am raspuns. Vreau sa ma car, mi-a ajuns pe ziua de azi.“ Dar nu mai aveam nici un real pentru autobuz. „Nu vreti sa va ducem noi cu masina?“ s-au oferit ei imediat. „Ba sigur ca da. Va ramanem indatorati.“ In drum spre Consulatul Romaniei, am stat mai mult de vorba cu ei. Erau amandoi foarte religiosi si ne bombardau cu precepte ale domnului Jesus, care a patimit pentru noi toti. Cand le-am spus de unde vin si cu ce ma ocup, s-au facut deodata palizi, cu tot tenul masliniu. „si o sa scrieti despre ce vi s-a intamplat aici?“ „N-o sa scriu, fiindca lucruri din acestea se intampla peste tot in lume, inclusiv in tara mea.“ Bravii patrioti s-au inseninat indata si au inceput sa ciripeasca intre ei; iar eu mi-am tinut promisiunea timp de opt ani.

Daniel Cristea-Enache, critic literar

Rock around the clock

Nu exista niciodata destul timp. Anii se accelereaza exponential. Timpul se pierde. Dar timpul se si castiga. Revolutiile, viteza, forta, distanta, tot ce ne inconjoara se poate cuprinde in unghiul dintre acele cadranului de ceas. Muzica, de pilda, nu poate exista fara timp. De la Big Bang la sfarsitul lumii, toate zilele noastre de aici au avut, au si vor avea 24 de ore. in schimb, ceasurile au evoluat: cadrane inchise la culoare, in special negre, ceramici superioare, diametre XXL, curele din aur roz, cauciuc si piele de piton, mult aur alb si mare risipa de diamante. Localizat la intersectia dintre nevoia de punctualitate, ordinea elvetiana si ostentatia luxoasa, ceasul s-a impus (si) ca accesoriu-simbol al unei pozitii sociale. Poate ar trebui precizat ca nu doar ceasurile au evoluat, ci si comportamentul nostru legat de ele. Astazi, prin alte parti, frumoasele se imbraca in haine rupte, concepute de designeri de marca, si sunt din ce in ce mai uscate, pentru ca e la moda dieta Atkins. Si masina celui bogat este mai modesta, pentru ca barilul a sarit deunazi de 100 de dolari, iar milionarul nu mai poate pune intre el si multime zidul de crom al Rolls-Royce-ului. Iata adevarul: s-a terminat cu stilul de viata excentric si cat mai ostentativ. Cel putin acesta este trendul impus de catre o parte dintre instaritii planetei. Tot mai multi dintre ei se conving ca stralucirea, opulenta, hainele de firma si mainile ultimul racnet nici macar nu mai sunt cool. Mai mult, noua lor credinta spune ca exhibarea luxului nu mai e un semnal bun. Cand asculti muzica la iPod, nu te imbraci scump, de pe nu stiu ce strada cu croitori celebri din Londra, ci faci ca Steve Jobs: iti iei un pulover pe gat si niste blugi mai largi, ca sa fii nevoit sa-i ridici din cand in cand cu naturalete. in consecinta, este din ce in ce mai dificil sa porti un Audemars Piguet de 100.000 de euro. Chiar si cel mai puternic (inca) om de pe planeta, George W. Bush, are un Casio de plastic, exact ca miile de vacari din Texas care l-au votat fara sa stie exact diferenta dintre Iran si Irak. La noi, in Romania, probabil ca nevoia de decenta publica e mai mare decat in alta parte. Totusi, n-ai sa vezi ca moda saraciei sa prinda. Ea are nevoie de un ingredient rar: respectul pentru cel care n-a reusit. Unde ati auzit de asa ceva in textele cantecelor cu bastani, barosani si baroni?

Dr. Constantin Verzan, medic

Madlena mea

Imi amintesc ca a fost o vreme in care mi-as fi dorit sa fiu ceasornicar. Desigur, asta nu are nici o legatura cu vreo metafora a timpului sau cu subterfugiile prin care m-as fi putut apropia de intelegerea respectivei problematici filosofice. Eram pur si simplu un baietandru pasionat de mecanisme (poate la fel de pasionat pe cat eram de carti). Iar mecanismul ceasornicului este, fara indoiala, unul dintre cele mai captivante mecanisme inventate de om. Mai tarziu, am citit confesiunea unuia dintre ultimii calai francezi (unul dintre acei calai de lux care erau chemati o data la cateva luni pentru a actiona ghilotina in curtea unei inchisori pazite strasnic) care, intrebat in legatura cu slujba sa, a marturisit ca o face din „pasiune pentru mecanism“...Ceva din curiozitatea usor bolnavicioasa pentru mecanismul ghilotinei, care mi se trage de la unul dintre profesorii mei preferati din scoala, se regasea si in interesul pe care-l aratam pentru ceasornicele de orice fel (imi aduc si acum aminte de un Pobeda vechi, miraculosul ceas al bunicului meu), care ma facea pe la 10 ani sa-mi doresc sa stau cu orele cufundat in rotitele, arcurile si pinioanele subtile ale ceasornicelor „spintecate“ si niciodata realcatuite asa incat sa si functioneze din nou... Ma vedeam intr-un viitor nedefinit trebaluind in atelierul meu inghesuit, plin de pensete, suruburi si surubelnite minuscule, printre carcase de sticla si metal, iar aceasta imagine avea ceva din romantismul cartilor lui Ende – sau din imaginea, iarasi idilica, pe care o aveam despre Arghezi, care, se stie, a fost pentru un timp ceasornicar in Elvetia. Nu mai vorbesc ca, pentru mine, Craciunul ramane intim legat de un ceas ce canta o melodie simpla si foarte frumoasa, care mi-a ramas intiparita in minte de-atatia ani. E madlena mea, acel lucru de neinlocuit care declanseaza amintiri dintre cele mai pretioase, pe care le pastrez in celalalt „mecanism“, al memoriei. Iar acesta sper sa ma tina mai mult decat ceasornicele pe care le mesteream in copilarie si din care acum nu a mai ramas decat un pumn de piese ruginind intr-un sertar. Un sertar pe care nu il mai deschide nimeni, cu anii...

Claudiu Komartin, poet

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI