Home » Stiinta » Baricadat între gunoaie – ciudata poveste a disposofobiei

Baricadat între gunoaie – ciudata poveste a disposofobiei

Mihaela Stanescu 02.11.2011
Cu toţii mai păstrăm câteva pungi de plastic sau ziare vechi, cu intenţia, asumată şi declarată fără reţinere, de a le refolosi mai tîrziu - şi chiar le refolosim. Nu e nimic rău în asta – denotă un simţ normal de prevedere şi dorinţa de a folosi eficient resursele. Cu totul altfel se pune, însă, problema, atunci când obiectele adunate şi păstrate ajung sa umple o locuinţă, abia mai lăsând loc pentru strângatorul proprietar şi punându-i acestuia sănătatea şi chiar viaţa în pericol.

Aceasta tulburare, caracterizată prin acumularea compulsivă de
obiecte, are un loc în galeria fobiilor umane, deoarece
specialiştii consideră ca ea are la origine o teamă obsesivă, pe
cât de iraţionala, pe atît de intensă – teama de a arunca orice, de
a renunţa la ceva, oricât de inutil. De aici, numele –
disposofobie.

Bizară şi tulburătoare, foarte împovăratoare emoţional, atât pentru
cei în cauză – „hîrciogii umani” care aduna în neştire – cât şi
pentru cei apropiaţi lor prin legături afective (rudele, prietenii)
sau doar spaţial (vecinii), disposofobia a început sa fie
investigată de psihologi de câteva decenii, dar a rămas, până azi,
o patologie neînţeleasă pe deplin.

Au fost găsite asocieri între disposofobie şi tulburarea de
personalitate obsesiv-compulsiva (OCD), între disposofobie şi
hiperactivitatea cu deficit de atenţie, ceea ce indică existenţa,
la nivel cerebral, a unor mecanisme comune, implicate în toate
aceste dereglări ale comportamentului firesc.

Tomografia cu emisie de pozitroni, o metoda modernă de scanare a
creierului, pentru a vedea „în direct” cu funcţionează acesta, a
arătat că activitatea cerebrală a disposofobicilor cu OCD prezintă
câteva trăsături specifice: un model de metabolizare a glucozei
diferit de cel întâlnit la pacienţii cu OCD care nu suferă de
disposofobie, şi o reducere a activităţii în girusul cingulat
anterior, o arie cerebrală asociată cu concentrarea, atenţia şi
luarea deciziilor.

În timp ce neurologii şi psihologii încearcă să afle dedesubturile
acestei stranii comportări, hârciogii umani continuă să adune tone
de lucruri, îngropandu-şi sub ele, dacă nu literalmente propria
persoana, cel puţin viaţa sociala, sentimentală, familiala…

Pentru unii, acest impuls necontrolat devine un adevărat „secret
murdar”, pe care îl ascund cu grijă de cei din jur, fiind
conştienti de faptul că fac un lucru nefiresc.

Alţii nici nu îşi dau seama ca purtarea lor e ciudată şi,
indiferenţi la ceea ce ar putea spune alţii, aduna întruna lucruri
lipsite de valoare practică; uneori cheltuiesc sume absurd de mari
de bani pentru a le cumpăra, alteori le culeg de te miri unde şi le
îngrămădesc în propria locuinţă.

Câteodată, acestei obsesii i se asociază şi alte înclinaţii
patologice, precum cleptomania: trecând de faza cumpărarii din
impuls, de obicei în lipsa fondurilor, disposofobicii pot ajunge,
în dorinţa lor necontrolată de a poseda una sau alta, să fure
obiecte pe care le depozitează acasă, satisfăcându-şi, astfel, o
nevoie irepresibila, neconştientizată de… ce anume, nu ştiu nici
ei.

Unii strâng, nediferenţiat, tot soiul de resturi, alimentare sau
nu, practic deşeuri al căror loc ar fi la groapa de gunoi şi care,
acumulându-se fac ca locuinţa sa arate precum o ghena.

Alţii sunt selectivi, după nişte criterii stricte, deşi
inexplicabile: de pildaă, unii îşi concentrează obsesia asupra
cărţilor, manifestând o formă speciala de disposofobie, aşa-numita
bibliomanie: aduna şi tot adună cărţi. Indiferent de valoare ori de
starea în care se află, orice arată a carte este colectat,
depozitat şi păstrat.

O
formă specială a tulburării este cea legata de animale:
disposofobicii respectivi ajung sa adune şi să ţină ca animale de
casă un număr de câini, pisici sau alte făpturi mult mai mare decât
pot îngriji în condiţii bune; în acelaşi timp, refuză să admită că
nu sunt capabili să ofere acelor animale condiţiile de viaţă de
care acestea au nevoie, după cum refuză să accepte şi faptul că
ideea lor fixă le dăunează lor şi persoanelor din jur. Cazul
doamnei vârstnice, care îşi împarte casa cu zeci de pisici,
indiferentă la rugăminţile ori chiar ameninţările familiei şi ale
vecinilor, este un model clasic al acestei manifestări.

Cu vremea, aceste grămezi de obiecte ajung să fie un adevărat
pericol pentru locatarii spaţiului respectiv. Riscul de incendiu e
mult mai mare decât într-o locuinţă normal amenajată, iar dacă se
întâmplă aşa ceva, ocupanţii au şanse mai mici să scape nevătămaţi:
mormanele de lucruri hrănesc focul, favorizând extinderea lui şi,
în acelaşi timp, îi pot împiedica pe locatari să iasă repede din
clădire.

Chiar şi fără incendii, traiul într-o astfel de locuinţă implică
riscuri pentru sănătate: de la accidentări prin cădere, din pricina
împiedicării de obiecte, până la înmulţirea insectelor şi a
rozătoarelor – purtătoare de microbi – şi proliferarea bacteriilor
şi a mucegaiurilor, potenţial periculoase.

Oricum, deşi aceşti oameni strângători par să-şi satisfacă o anume
nevoie adunând lucruri şi par mulţumiţi să le aibă în casă, în
realitate nu sunt câtuşi de puţin fericiţi cu această viaţă. Traume
nemărturisite, de multe ori chiar neconştientizate, ascunse adânc
în tainiţele minţii, îi fac să adune lucruri ca pe un mijloc de
apărare în faţa unei dureri pe care nici n-o ştiu. Ca în cazul
tuturor tulburărilor psihice, primul pas – poate cel mai greu –
este să admită că au o problemă. Apoi, terapiile psihologice le pot
veni în ajutor, ajutându-i să scape din capcana construită în jurul
lor din obiectele care le strivesc viaţa.