Prima pagină Stiinta

Baricadat între gunoaie - ciudata poveste a disposofobiei

Mihaela Stănescu | 02.11.2011 | ● Vizualizări: 4450
Baricadat între gunoaie     disposofobia, stocarea compulsivă, boală, sanatate, medicina + zoom
Galerie foto (5)

Cu toţii mai păstrăm câteva pungi de plastic sau ziare vechi, cu intenţia, asumată şi declarată fără reţinere, de a le refolosi mai tîrziu - şi chiar le refolosim. Nu e nimic rău în asta – denotă un simţ normal de prevedere şi dorinţa de a folosi eficient resursele. Cu totul altfel se pune, însă, problema, atunci când obiectele adunate şi păstrate ajung sa umple o locuinţă, abia mai lăsând loc pentru strângatorul proprietar şi punându-i acestuia sănătatea şi chiar viaţa în pericol.

Aceasta tulburare, caracterizată prin acumularea compulsivă de obiecte, are un loc în galeria fobiilor umane, deoarece specialiştii consideră ca ea are la origine o teamă obsesivă, pe cât de iraţionala, pe atît de intensă - teama de a arunca orice, de a renunţa la ceva, oricât de inutil. De aici, numele - disposofobie.

Bizară şi tulburătoare, foarte împovăratoare emoţional, atât pentru cei în cauză - "hîrciogii umani" care aduna în neştire - cât şi pentru cei apropiaţi lor prin legături afective (rudele, prietenii) sau doar spaţial (vecinii), disposofobia a început sa fie investigată de psihologi de câteva decenii, dar a rămas, până azi, o patologie neînţeleasă pe deplin.



Au fost găsite asocieri între disposofobie şi tulburarea de personalitate obsesiv-compulsiva (OCD), între disposofobie şi hiperactivitatea cu deficit de atenţie, ceea ce indică existenţa, la nivel cerebral, a unor mecanisme comune, implicate în toate aceste dereglări ale comportamentului firesc.

Tomografia cu emisie de pozitroni, o metoda modernă de scanare a creierului, pentru a vedea "în direct" cu funcţionează acesta, a arătat că activitatea cerebrală a disposofobicilor cu OCD prezintă câteva trăsături specifice: un model de metabolizare a glucozei diferit de cel întâlnit la pacienţii cu OCD care nu suferă de disposofobie, şi o reducere a activităţii în girusul cingulat anterior, o arie cerebrală asociată cu concentrarea, atenţia şi luarea deciziilor.



În timp ce neurologii şi psihologii încearcă să afle dedesubturile acestei stranii comportări, hârciogii umani continuă să adune tone de lucruri, îngropandu-şi sub ele, dacă nu literalmente propria persoana, cel puţin viaţa sociala, sentimentală, familiala...

Pentru unii, acest impuls necontrolat devine un adevărat "secret murdar", pe care îl ascund cu grijă de cei din jur, fiind conştienti de faptul că fac un lucru nefiresc.

Alţii nici nu îşi dau seama ca purtarea lor e ciudată şi, indiferenţi la ceea ce ar putea spune alţii, aduna întruna lucruri lipsite de valoare practică; uneori cheltuiesc sume absurd de mari de bani pentru a le cumpăra, alteori le culeg de te miri unde şi le îngrămădesc în propria locuinţă.



Câteodată, acestei obsesii i se asociază şi alte înclinaţii patologice, precum cleptomania: trecând de faza cumpărarii din impuls, de obicei în lipsa fondurilor, disposofobicii pot ajunge, în dorinţa lor necontrolată de a poseda una sau alta, să fure obiecte pe care le depozitează acasă, satisfăcându-şi, astfel, o nevoie irepresibila, neconştientizată de... ce anume, nu ştiu nici ei.

Unii strâng, nediferenţiat, tot soiul de resturi, alimentare sau nu, practic deşeuri al căror loc ar fi la groapa de gunoi şi care, acumulându-se fac ca locuinţa sa arate precum o ghena.

Alţii sunt selectivi, după nişte criterii stricte, deşi inexplicabile: de pildaă, unii îşi concentrează obsesia asupra cărţilor, manifestând o formă speciala de disposofobie, aşa-numita bibliomanie: aduna şi tot adună cărţi. Indiferent de valoare ori de starea în care se află, orice arată a carte este colectat, depozitat şi păstrat.

O formă specială a tulburării este cea legata de animale: disposofobicii respectivi ajung sa adune şi să ţină ca animale de casă un număr de câini, pisici sau alte făpturi mult mai mare decât pot îngriji în condiţii bune; în acelaşi timp, refuză să admită că nu sunt capabili să ofere acelor animale condiţiile de viaţă de care acestea au nevoie, după cum refuză să accepte şi faptul că ideea lor fixă le dăunează lor şi persoanelor din jur. Cazul doamnei vârstnice, care îşi împarte casa cu zeci de pisici, indiferentă la rugăminţile ori chiar ameninţările familiei şi ale vecinilor, este un model clasic al acestei manifestări.


Cu vremea, aceste grămezi de obiecte ajung să fie un adevărat pericol pentru locatarii spaţiului respectiv. Riscul de incendiu e mult mai mare decât într-o locuinţă normal amenajată, iar dacă se întâmplă aşa ceva, ocupanţii au şanse mai mici să scape nevătămaţi: mormanele de lucruri hrănesc focul, favorizând extinderea lui şi, în acelaşi timp, îi pot împiedica pe locatari să iasă repede din clădire.

Chiar şi fără incendii, traiul într-o astfel de locuinţă implică riscuri pentru sănătate: de la accidentări prin cădere, din pricina împiedicării de obiecte, până la înmulţirea insectelor şi a rozătoarelor - purtătoare de microbi - şi proliferarea bacteriilor şi a mucegaiurilor, potenţial periculoase.

Oricum, deşi aceşti oameni strângători par să-şi satisfacă o anume nevoie adunând lucruri şi par mulţumiţi să le aibă în casă, în realitate nu sunt câtuşi de puţin fericiţi cu această viaţă. Traume nemărturisite, de multe ori chiar neconştientizate, ascunse adânc în tainiţele minţii, îi fac să adune lucruri ca pe un mijloc de apărare în faţa unei dureri pe care nici n-o ştiu. Ca în cazul tuturor tulburărilor psihice, primul pas - poate cel mai greu - este să admită că au o problemă. Apoi, terapiile psihologice le pot veni în ajutor, ajutându-i să scape din capcana construită în jurul lor din obiectele care le strivesc viaţa.