Home » Stiinta » Fericirea, o boală molipsitoare

Fericirea, o boală molipsitoare

Autor: Cecilia Stroe 02.18.2011
Te simţi fericit ori deprimat? Ţi s-a atras cumva atenţia că în ultima vreme te comporţi cam bizar? Lăsând la o parte eventualele motive „obiective”, felul în care te simţi ar putea fi doar consecinţa unei infecţii, sau chiar a unei boli pe care n-ai avut-o în copilărie. Şi dacă multă vreme s-a crezut că sistemul nervos este izolat de sistemul imunitar, acum se pare că nu este deloc aşa, şi că nu numai depresia şi bolile psihice, dar chiar şi fericirea, ar fi cu adevărat „molipsitoare”.

În ultimii ani, interacţiunile complexe dintre sistemul imunitar şi
sistemul nervos central au fost copios studiate din perspectiva
implicării lor în boli precum schizofrenia şi depresia. De altfel,
în luna mai a anului trecut, o echipă de cercetători de la
Universitatea Utah din Salt Lake City, Statele Unite, demonstra
pentru prima oară o legatura de tip cauză-efect între sistemul
imunitar şi bolile psihice. Se ştia că există un raport între ele,
dar nimeni încă nu reuşise să stabilească o conexiune directă. În
cadrul studiului respectiv, echipa de cercetători vindeca printr-un
transplant de maduvă osoasă nişte soareci mutanţi, afectaţi de un
sindrom compusiv, care-i făcea să se cureţe obsesiv până le cădea
părul şi îşi răneau pielea, la fel cum se întâmplă la oamenii
afectaţi de boala numită „tricotilomanie” (smulgerea obsesivă a
părului de pe cap).

Se credea că sistemul imunitar şi sistemul nervos
reprezintă lumi separate, acum însă, se pare că sistemul imunitar
şi infecţiile care îl stimulează ne pot influenţa atât starea de
spirit, cât şi memoria şi abilitatea de a învăţa
„, declara
recent John Bienenstock de la Universitatea McMaster din Hamilton,
Canada, intr-un articol aparut în New Scientist.

Nu e un lucru de ici de colo, ci o schimbare fundamentală de
„macaz” în cercetarea din domeniu: nu cu mult timp în urmă, se
credea că bariera hemato-encefalică (sânge-creier) izolează
creierul de sistemul imunitar; că celulele care alcătuiesc pereţii
capilarelor sanguine sunt conectate mai strâns între ele în creier
decât oriunde altundeva în organism, împiedicând proteinele şi
celulele să ajungă la creier. Acum însă, devine tot clar faptul că
anticorpii, moleculele „semnal” şi chiar celulele imunitare, ajung
adeseori la creier, unde îşi fac „de cap”.

În sprijinul acestei teorii, New Scientist prezintă cazul unui
copil din Statele Unite, a cărui personalitate începe să sufere
schimbări dramatice cam pe la vârsta de 12 ani. Sammy Maloney va fi
iniţial diagnosticat cu tulburare obsesiv compulsivă, apoi cu
sindromul Tourette. Deoarece starea lui va continua să se
deterioreze, în ultimă instanţă, la sugestia unui prieten al
familiei, va fi testat şi pentru infecţie cu streptococ, o infecţie
bacteriană comună, care de obicei nu provoacă mai mult decât o
durere în gât. Surpriză! Va reieşi că este infectat, va fi tratat
cu antibiotice vreme de mai mulţi ani şi în timp, toate schimbările
de comportament care îi îngrijoraseră pe parinţi vor dispărea ca şi
când n-ar fi fost.

În opinia lui Madeline Cunningham de la Universitatea Oklahoma,
deşi un caz extrem, povestea lui Sammy nu este una chiar atât de
neobişnuită. Cercetătoarea a investigat vreme de mai mulţi ani
schimbările de comportament care ar putea fi corelate infecţiilor
streptococice ale copilărilei, boli precum sindromul Tourette, o
dereglare asemănătoare tulburării obsesiv-compulsive denumită
PANDAS şi Correa Sydenham, o maladie caracterizată de ticuri şi de
inabilitatea bolnavului de a-şi controla emoţiile. Cunningham a
dovedit că, cel puţin în cazul acesteia din urma, anticorpii
împotriva unui grup de bacterii streptococice se leagă de
receptorii dintr-o arie cerebrală care controlează mişcarea şi
ajunşi în creier, încep să imite efectele moleculelor „semnal”
naturale, declanşând o descărcare de dopamină, care ar putea
explica ticurile şi problemele emoţionale ale copiilor afectaţi de
maladie.

Nu toţi copiii cu PANDAS au anticorpi similari, dar în cazul celor
care dispun de ei, tratamentele cu antibiotice sau cu medicamente
care suprimă sistemul imunitar sunt eficiente. Cercetătoarea
precizează însă că nu există dovezi că vaccinarea copiilor ar
declanşa boli de acest gen,.pe care, după cum avertizează, „este
mai probabil să le faci dacă nu eşti imunizat”.

Între timp, la Feinstein Institute for Medical Research din
Manhattan, New York, Betty Diamond a demonstrat şi ea în cadrul
unui studiu că anticorpii asociaţi bolii autoimune Lupus pot ajunge
în creier unde, legându-se de receptorii NMDA, să omoare neuronii:
o explicaţie parţială a schimbărilor de dispoziţie şi a declinului
cognitiv asociate acestei boli.

Mai apoi, studii pe soareci au indicat că modul în care este
afectat comportamentul depinde atât de ceea ce provoacă „breşa” în
bariera sânge-creier, cât şi de anticorpii înşişi. De exemplu,
atunci când bariera este compromisă de inflamaţie, anticorpii
corelaţi lupusului deteriorează hipocampul, afectând memoria; când
bariera este însă trecută de hormonul stresului (adrenalina),
anticorpii deteriorează amigdala, facându-i pe indivizii respectivi
mai fricoşi.

„Aceste descoperiri ar putea schimba pentru totdeauna modul în care
tratăm dereglările psihice”, este convinsă Cunningham, în opinia
căreia anticorpii influenţează chiar şi comportamentul persoanelor
(aparent) sănătoase. O teorie cu care şi Diamond este de acord:
„Avem tone de anticorpi în organism chiar dacă nu avem boli
clinice. Sunt sigură că unii dintre ei au anumite efecte la nivel
cerebral”, spune ea.

De la cancer la
…fericire

Iniţial a fost gândită drept o nouă modalitate de a lupta cu
cancerul: totul a pornit de la ideea că injectând o anumită
bacterie în organismul bolnavilor, le va fi stimulat sistemul
imunitar să distrugă tumorile. Din păcate, în prima serie de teste
clinice, tratamentul n-a prea avut efectul scontat asupra
pacienţilor cu cancer pulmonar, aflaţi în stadiu terminal. A avut
însă un alt efect, unul neaşteptat: la cei injectaţi cu bacteria
respectivă s-a înregistrat o pe cât de nejustificată, pe-atât de
radicală schimbare în bine a stării de spirit.

Întreaga atitudine şi comportament al bolnavilor s-au modificat,
aceştia pur şi simplu păreau mai optimişti şi mai fericiţi, a
comentat Charles Akle, preşedinte al Immodulon Therapeutics din
Londra, Marea Britanie.

Cum se poate oare ca injectând o bacterie unei persoane să-i
înseninezi viaţa? Nu se prea ştie, cert este că, după cum au arătat
studiile pe animale, reacţia imunitară declanşată de Mycrobacterium
vaccae face neuronii din cortexul prefrontal să elibereze o
cantitate mare de serotonină, provocând o stare de bine. O reacţie
considerată de unii bizară, având în vedere că tot stimularea
sistemului imunitar poate provoca şi depresie. Totuşi, deşi
mecanismul prin care bacteria produce aceste efecte nu este
deocamdată desluşit, reacţia se adaugă numărului mare de confirmări
ale capacităţii bacteriei de a afecta nu doar trupul, ci şi mintea.
„La ora actuală există mai multe studii care sugerează această
posibilitate a unor schimbări comportamentale, faptul că
microbiomul are o legătură cu producţia de cortizol, fiind vorba de
nişte reacţii umane la stres fundamentale şi destul de hard-core”,
este de părere canadianul Bienenstock.

Recent, Graham Rook de la Royal Free and University College Medical
School din Londra a propus o teorie conform căreia, în spatele
incidenţei mari a cazurilor de depresie din ţările occidentale s-ar
afla faptul că oamenii nu mai sunt expuşi zilnic, în copilărie, la
organisme precum M.vaccae. Este vorba despre de aceeaşi celebră
„ipoteză a igienei”, propusă iniţial pentru a da o explicaţie ratei
în creştere alarmantă a cazurilor de astm şi alergii, dar Rook
crede că tot ea ar putea fi implicată şi în bolile
psihiatrice.

Şi-atunci, ar putea bacteria noastră să fie folosită pentru a-i
face pe oameni fericiţi? Greu de spus. Sigur este că următoarea
„tranşă” de teste clinice ale specialiştilor de la Immudolon va fi
realizată tot pe bolnavi de cancer (de această dată de prostată):
pe cât se pare, este mult mai dificil să obţii aprobarea de a
injecta bacteria în pacienţi cu depresie decât în bolnavii de
cancer aflaţi în stadiu terminal. Dar dacă efectul se va confirma,
cercetătorii îşi vor putea finalmente concentra eforturile şi
asupra potenţialului bacteriei de a trata depresiile. Teoretic,
dacă mecanismul exact va putea fi descifrat, ar fi posibilă chiar
dezvoltarea unor medicamente care să-i mimeze efectul. .

Depresie, suspiciune şi
empatie

Atunci când ne îmbolnăvim, ne pierdem pofta de mâncare si ne simţim
letargici; puterea noastră de concentrare are şi ea de suferit şi
devenim neliniştiţi, deprimaţi şi antisociali. Toate aceste
schimbări de comportament sunt cauzate de moleculele „semnal”
denumite citokine, eliberate de celulele imunitare ca reacţie la
stres şi infecţii. Şi deşi citokinele sunt prea mari pentru a trece
uşor bariera sânge-creier, studii recente au arătat că ele pot
totuşi răzbi, prin regiuni devenite permeabile în mod natural sau
prin canale specializate. De asemenea, ele mai pot afecta şi nervii
care transmit semnale la creier.

În ultimii ani, numărul dovezilor ca citokinele asociate
inflamaţiei pot cauza depresie sunt şi ele în continuă creştere. De
exemplu, s-a dovedit că injectând unei persoane sănătoase
interferon-alpha, un medicament anti-viral care provoacă o
eliberare de citokine inflamatoare, persoana respectivă va începe
să acuze simptome ale depresiei. „Citokinele pot interacţiona cu
practic fiecare traseu relevant în depresie”, este convins Andrew
Miller de la Emory University School of Medicine din Atlanta. Iar
ideea că inflamaţia induce schimbări la nivelul comportamentului
este şi ea una logică din punct de vedere al evoluţiei, mai crede
el. „Citokinele încearcă să-ţi scoată organismul din funcţiune,
astfel încât să-ţi poţi dedica resursele vindecării. În acelaşi
timp însă, un animal rănit devine o ţintă, prin urmare trebuie să
fie hiper-vigilent în caz că apare în scenă vreun prădător”.

Recent, prin tehnici de imagistică, echipa lui Miller a
„fotografiat” creierele unor pacienţi trataţi cu interferon pentru
hepatita C. Cercetătorii au descoperit că medicamentul activa
cortexul cingulat anterior dorsal, o regiune cerebrală implicată în
detectarea erorilor şi monitorizarea conflictelor, aceleaşi scheme
de activare fiind detectate la oamenii foarte nevrotici şi la cei
cu comportament obsesiv-compulsiv. „Persoanele la care se
înregistrează o activitate crescută în respectiva zonă cerebrală au
tendinţa de a fi mai suspicioşi şi poate de a interpreta remarci
inocente drept ameninţătoare”, spune Miller.

În afară de infecţii şi toxine, stresul şi obezitatea pot de
asemenea declanşa o descărcare de citokine, de aceea oamenii obezi
sunt de 2-3 ori mai predispuşi la depresie decât cei cu greutate
normală: „Ţesutul adipos este o sursă puternică de citokine
pro-inflamatoare”, susţine Graham Rook. De altfel, specialistul
britanic crede că sistemul imunitar ar putea la fel de bine să
afecteze chiar şi comportamentul şi starea psihică a oamenilor
aparent sănătoşi.

Dar să fim drepţi, efectele citokinelor nu sunt în totalitate rele:
Naomi Eisenberger de la Universitatea California din Los Angeles a
descoperit că unele persoane devin mai sensibile la durerea celor
din jur atunci când li se injectează o toxină bacteriană, printre
ale cărei efecte se numără şi acela de a intensifica producţia de
citokine.

Atracţie
fatală

Nu cu mult timp, jurnaliştii de la „The Economist” atrăgeau şi ei
atenţia asupra unei specii de parazit protozoar, dotat cu un pe cât
de subtil, tot pe-atât de mare potenţial distrugător: Toxomplasma
gondii, care în anumite părţi ale globului infectează circa 60% din
populaţie.

O „rudă” a cunoscutului agent patogen Plasmodium, care provoacă
malaria, Toxoplasma gondii pare a fi la prima vedere mai degrabă
inofensiv. Poate afecta fetuşii, nou-născuţii si persoanele cu
SIDA, pentru că sistemul imunitar al acestora nu poate face faţă
infecţiei, dar la persoanele sănătoase, simptomele toxoplasmozei nu
sunt de obicei mai grave decât cele ale unei răceli uşoare. Doar
că, în ultima vreme apar tot mai multe dovezi că cei infectaţi se
pricopsesc şi cu nişte bizare schimbări comportamentale.

Dar să începem cu …începutul. Pe lângă oameni, parazitul are două
gazde preferate: pisicile şi rozătoarele, şi ceea ce le face
acestora din urmă este cu adevărat foarte ciudat. La fel ca
Plasmodium, care îşi realizează ciclul evolutiv între ţânţar şi om,
Toxoplasma face un soi de „navetă” între gazdele feline şi cele
rozătoare, încropindu-şi faze diferite ale existenţei sale în
fiecare.

La pisici, Toxoplasma se cazează în peretele intestinului subţire
şi se elimină prin fecale; acestea sunt apoi „preluate” de şoareci
şi şobolani (şi de alte specii de mamifere, inclusiv de oameni),
şi-aşa apar chisturile în creier, ficat şi ţesutul muscular. În
ultimă instanţă, cu puţin noroc, gazda rozătoare a parazitului este
mâncată de o pisică şi ciclul se reia.

Spre deosebire însă de Plasmodium, care se poate baza pe
comportamentul natural al ţânţarilor pentru a se răspândi, gazdele
rozătoare ale Toxoplasmei nu fac niciun efort pentru a-l ajuta să
se „mute” şi aici intervine ceea ce Joanne Webster de la Imperial
College din Londra, care studiază acest parazit de ani buni,
numeşte elegant, „atracţia fatală a şoarecilor faţă de feline”:
şoarecii şi şobolanii infectaţi cu toxoplasma par a o lua razna,
începând să se comporte astfel încât să atragă atenţia
pisicilor.

Cum survin aceste schimbări comportamentale era până de curând
necunoscut. Dar în 2009, Glenn McConkey de la University of Leeds,
Marea Britanie, a analizat ADN-ul toxoplasmei şi atunci când a
comparat rezultatele cu cele ale altor specii, a descoperit că două
dintre genele parazitului codifică enzime implicate în producţia de
dopamină. Această moleculă, la animalele dotate cu sistem nervos
acţionează ca mesager chimic între celulele nervoase; ca atare,
pentru a-şi confirma bănuielile, Webster le-a administrat
şoarecilor Haloperidol, un medicament antipsihotic care acţionează
blocând receptorii dopaminei, reuşind să-i vindece pe şoareci de
atracţia nesănătoasă faţă de feline.

Revenind la oameni, legătura dintre toxoplasmoza umană şi
schizofrenie a fost iniţial avansată în anii `60, dar a fost luată
în serios de-abia în 2003, când a fost repropusă de Fuller Torrey
de la Stanley Medical Research Institute, Washington, DC. În cadrul
unui studiu realizat în colaborare cu Bob Yolken de la Johns
Hopkins University, Dr Fuller a descoperit că există de trei ori
mai multe şanse ca persoanele care suferă de schizofrenie să deţină
anticorpi ai Toxoplasmei. Ceea ce nu înseamnă că Toxoplasma
cauzează schizofrenia, dar o legătură trebuie să existe: s-ar putea
ca schizofrenicii să fie mai predispuşi la infecţie, dar ar mai
putea exista şi un al treilea factor, deocamdată necunoscut.

O altă corelaţie şocantă este şi cea descoperită de Jaroslav Flegr
de la Charles University din Praga, care a analizat rata infecţiei
cu toxoplasmă la persoanele implicate în accidente rutiere.
Potrivit teoriei acestuia, celor infectaţi cu toxoplasma le-ar fi
afectată viteza de reacţie şi puterea de concentrare, fiind de trei
ori mai predispuşi la a fi implicaţi în acest soi de
incidente.

Unii cercetători au mers şi mai departe, susţinând posibilitatea ca
Toxoplasma să fi afectat comportamentul unor întregi societăţi. În
2006, Kevin Lafferty de la Universitatea California, Santa Barbara,
a publicat un studiu în care era evidenţiată o corelaţie între rata
incidenţei psihozelor şi cea a infecţiilor cu Toxoplasma la femeile
însărcinate, în naţiuni precum „flegmatica” Marea Britanie, cu un
„scor” al nevrozelor de 0.8 şi o rată a infecţiilor de 6.6% şi
„irascibila” Franţă – 1.8 la nevroze şi o rată a infecţiilor de
45%. Deşi o corelaţie nu presupune cauzalitate, cel puţin la nivel
teoretic, au speculat unii, ar fi posibil ca dorinţa irezistibilă a
unui parazit de a fi mâncat de o pisică să transforme culturile
întregii lumi. Din această perspectivă, prejudecăţile existente
de-o parte şi de alta a Canalului ar putea primi o explicaţie cu
adevărat neaşteptată.