Prima pagină Stiinta

O utopie de Mircea Cartarescu: 2084 fara Orwell

Mircea Cartarescu | 01.23.2009 | ● Vizualizări: 184
O utopie de Mircea Cartarescu: 2084 fara Orwell     2084, Orwell + zoom
Galerie foto (1)

Sunt nascut in 1956 si prin urmare am 128 de ani. Altadata as fi intrat in Cartea Recordurilor. Tin minte ca prin 2000 imi mai dadeam cel mult vreo 30 de ani de viata (bunicul meu a murit la 87, ceea ce mi se parea o varsta matusalemica). Cine-ar fi crezut pe atunci ca in numai douazeci de ani telomeraza, proteina imbatranirii, avea sa poata fi reproiectata artificial pentru fiecare dintre noi? Azi sunt un om in floarea varstei, ce mai poate spera la cel putin doua secole de viata.

Mai reale ca realitatea

Si ce viata! Imi amintesc vorbele intelepte ale lui Lao Tze (minunat puse pe muzica de George Harrison): „Fara sa ies pe usa/ Pot cunoaste toate lucrurile,/ Fara sa privesc pe fereastra/ Vad toate peisajele lumii./ Cu cat calatoresti mai mult/ Cu atat stii mai putin.“ Astazi, faptul acesta, un paradox altadata, a devenit literalmente adevarat. Stiu totul, am vazut totul, fara sa ma uit macar la televizor. Fiecare dintre noi are azi un mic implant cerebral care il conecteaza, prin unde radio, la giganticele baze de date de pe web. Vorbesc toate limbile fara sa le fi invatat vreodata, stiu fizica cuantica si biologie inframoleculara la fel de bine ca laureatii Nobel. N-am nevoie sa calatoresc nicaieri, caci „n-as avea decat cu ochiul sau cu mana semn a face“ si, proiectate direct pe retina, as vedea toate lucrurile ce pot fi vazute pe Pamant sau in intreg Universul. Talpile mele pot simti oricand, mai reala ca insasi realitatea, tarana matasoasa de pe suprafata Lunii. Mainile mele pot mangaia miliarde de femei virtuale, cele mai desavarsite cu putinta. Gandul meu poate compune romane nesfarsite, poeme curcubeene.

Demonul cresterii exponentiale

Nu va ganditi la toate acestea ca la niste minuni improbabile. Ele sunt acum banalitati de care nu face caz nimeni. Si nu se datoreaza cine stie caror forte paranormale sau vreunei interventii exobiologice, ci pur si simplu unei legi matematice. Tineti minte parabola jocului de sah? Inventatorul sahului a fost primit de vizirul persan, care, in superbul stil oriental, i-a spus ca poate sa ceara drept rasplata orice, pana la jumatate din regat. Sahistul i-a raspuns: „Maria ta, eu sunt un om modest. Nu cer decat sa-mi puneti un bob de grau pe prima casuta din cele 64 ale tablei de sah, doua boabe pe a doua, patru pe a treia, opt pe a patra, saisprezece pe a cincea etc.“ Vizirul se pregatea sa-i dea o traista de graunte, dar intendentul granarelor tarii i-a aratat ca Persia n-a produs si n-avea sa produca in mii de ani atata grau cat cerea sahistul. Este demonul cresterii exponentiale. La fel, prin anii ‘80 ai secolului trecut, s-a demonstrat ca puterea computerelor se dubleaza la fiecare sase luni. Un notebook normal, de 2.000 de dolari, ajunsese prin 1990 de mii de ori mai puternic, mai mic si mai ieftin decat un computer NASA din anii ‘70.

Daca aceeasi rata de perfectionare ar fi avut loc in industria automobilelor, o masina ar fi ajuns cat un pachet de tigari, ar fi mers cu 200.000 de kilometri la ora si ar fi strabatut cam tot atatia kilometri, consumand doar un galon de combustibil. Iar un Boeing 747 ar fi ajuns sa coste, in numai douazeci de ani, o suta de dolari... Azi, computerele au atins puterea si complexitatea creierului uman. Doar un prag artificial, introdus pentru siguranta, le opreste sa capete constiinta de sine. In schimb, s-a petrecut – e drept, la scara umana si nu divina – contopirea creier-computer, prevazuta candva de o extraordinara povestire a lui Isaac Asimov, in care mintea umana si cea artificiala, evoluand milioane de ani, ajung sa fuzioneze, asa incat supermintea-computer rosteste, in cele din urma: „Sa fie lumina!“ Noi nu mergem atat de departe. N-avem nevoie sa ne simtim zei. Ne ajunge sa ne traim vietile din plin, asa cum nici un satrap oriental, nici un imparat roman n-au visat sa traiasca.



„Marile din nou sunt ude“

Cum arata lumea noastra? E o lume luxurianta. Pamantul e iarasi verde si salbatic ca inainte de aparitia civilizatiei. Din junglele umede se ridica aburi. Am reinviat, prin inginerie genetica, nenumarate specii disparute de plante si animale. Am dizolvat gunoaiele uriase ca muntii ale erei industriale. Am limpezit lacurile si cascadele. Am reoxigenat oceanele, in care casalotii pot lupta acum din nou, in adancuri, cu calmarii uriasi. Am scos la lumina, din infernurile vegetale ale Mexicului, fabuloasele temple Maya. Nu mai avem nevoie de termocentrale, centrale atomice sau baraje, nici de platforme de foraj petrolier. Avem fiecare, in propriul bungalow, microcentrala sa care, prin fuziunea catorva atomi, ne furnizeaza mai mult decat necesarul de energie. Nu avem nevoie de lemn si aproape nici de minereuri. Am reparat gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si am reconstruit climatul planetar. Contracaram acum cu succes tendinta de incalzire a climei.

Daca, din cine stie ce capriciu, am chef de „the real thing“ (desi, repet, senzatiile virtuale sunt mai puternice si mai subtile), trec direct prin peretii vascosi ca un plastic lichid ai habitatului meu si patrund intr-o gradina reala, pe care mi-o proiectez cum vreau si pe care-o pot modifica radical zilnic. Azi, in cinstea lui Proust, marele romancier al timpului pierdut, se deschid in gradina mea moi, suculente si pluricolore orhidee cathleya. Maine, in cinstea lui Macedonski, ma voi imbata cu parfumul miilor de roze… Colibri cat bondarii si fluturi cat vulturii lasa umbre moi de aripi pe fata mea. Pot comanda nori, de orice forma, de orice consistenta, si averse de ploaie cu fiecare bob perfect rotund ca o perla. Nu am nevoie de piscina. Oricand vreau, apare, la un metru deasupra solului, un mare cub de apa albastra, cu latura de mai bine de zece metri, levitand imponderal, in care ma cufund si inot, gol, ore-n sir… Apa e tinuta in forma ei de un puternic camp magnetic.

A sasea inima

Pentru toate acestea platesc, fireste, desi banii nu mai exista de mult. Creditul meu e pe web, unde si fac toate platile. Semnez cecurile virtuale cu amprenta inconfundabila a intregului meu corp, scanat instantaneu. De altfel, ies si intru pe oriunde prin peretii casei mele tot prin scanarea corpului. Nimeni altul nu e lasat sa treaca. Imi protejez astfel intimitatea, bunul meu cel mai de pret si, de altfel, singurul. Hotii nu mai intra azi in cladiri, caci natura infractionalitatii s-a schimbat complet. Se fura, da, si azi, mai mult poate decat altadata, dar se fura vise, emotii, viziuni, extazuri, orgasme, uimiri – ni se patrunde in creierele lipsite de sistem de alarma si suntem jefuiti de umanitate. Accesul la mintile noastre se face prin acelasi mare si ultracomplicat web. Inchisori, totusi, nu mai sunt de mult, fiind inlocuite peste tot de terapii de reabilitare. Intrebati „Cine esti tu?“, copiii-si duc de obicei aratatorul spre piept, identificandu-se astfel cu propriul lor corp. Azi nici cel mai nestiutor dintre ei nu mai face greseala asta. Corpul nostru e astazi un ambalaj in mare parte artificial. Suntem agregate biotronice carora anual li se inlocuiesc organele uzate cu altele noi. Personal, am in clipa asta in piept a sasea inima, iar in cavitatea abdominala al patrulea pancreas. Se spunea altadata, ranjind ca de o mare desteptaciune: poti inlocui orice organ in afara de creier, caci, nu-i asa, creierul esti tu insuti. Un transplant de creier ar fi fost de fapt, chipurile, un transplant de corp… Nimic mai fals.

Creierul nostru nu este „noi insine“ mai mult decat e corpul nostru. Numai o mica structura din masa lui, e drept, interconectata cu toate celelalte, este „eu“. Aceasta structura poate fi refacuta in orice alt creier, asa incat un creier schizofren poate fi inlocuit in proportie de 99%, eliminand astfel boala. Transplantul de creier e un castig definitiv al medicinei. Pe de alta parte, nu inlocuirea de organe intregi este astazi domeniul de varf al chirurgiei, ci microtransplanturile. Putem inlocui, prin inginerii submoleculare, cu ajutorul „buldozerelor“ facute din 3-4 atomi, puntile de hidrogen din moleculele de ADN, mitocondriile din celule, si putem trimite „tanchete“ miniaturale in fluxul sanguin ca sa lupte cu virusurile. Cancerul e azi un arhaism de dictionar, ca faimoasa ciuma din alte secole…

Daca acum optzeci de ani as fi citit undeva aceste fapte, fie nu le-as fi privit decat ca pe niste naive utopii, fie ca (daca as fi crezut in plauzibilitatea lor) i-as fi fericit pe locuitorii unei lumi ce mi s-ar fi parut paradisiace… Vecinii de vecini …de, ce sa zic, paradisiaca as numi si eu lumea de-acum, daca… daca mitocanii mei de vecini nu mi-ar schimba-o zi de zi intr-un iad! Daca n-ar da noapte de noapte muzica la maximum, daca nu s-ar certa mereu ca la usa cortului… Ia uite, iar au inceput! Cat sunt eu de cybernaut, nu ma pot stapani sa nu le urlu din rasputeri:

- Macar schimbati maneaua, nenorocitilor, de o saptamana o tineti numai cu asta! 

Citeste si Taramul Fantasmelor de Mircea Cartarescu