Pieile rosii – drama unei civilizatii (I)

Probabil ca pentru multi dintre cei care citesc acest articol, conflictul dintre pieile rosii (nativii nord-americani) si grupurile de colonisti europeni metamorfozati in cowboy, inca mai reprezinta acel element tipic filmelor western sau al romanelor de aventuri scrise de Karl May sau James Fenimore Cooper. In fond, o intreaga literatura sprijinita, mai tarziu, de grandioasele productii hollywoodiene, avea sa ajute la formarea imaginii idilice a unui Vest Salbatic bantuit de grupuri de pistolari rebeli aflati vesnic in conflict cu autoritatile si cu sangeroasele triburi de indieni, de atacuri asupra diligentelor si de spectaculoasele curse dupa aur.

Realitatea este insa alta. Dincolo de pitorescul Wild West-ului comercial se afla unul dintre cele mai tragice si mai controversate episoade din intreaga istorie a teritoriilor nord-americane. Un episod in care nici timpul, nici mistificarile si nici macar otelul armelor nu au putut sterge din memoria colectiva tabloul masacrelor comise, de cele mai multe ori, in numele civilizatiei.

• Max Born, părintele mecanicii cuantice. Câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică
• Piotr Ilici Ceaikovski, cel mai popular compozitor rus din istorie. Autorul operelor „Frumoasa din pădurea adormită”…

Departe de a da verdicte, Descopera va invita sa aflati adevarul despre cele mai importante aspecte ale conflictului dintre amerindieni si colonistii americani, dar si despre figurile istorice care au influentat, intr-un fel sau altul, istoria Lumii Noi.
Solutia finala
Daca relatiile dintre primii colonisti si nativii nord-americani aveau sa fie marcate, initial, de o buna intelegere, situatia se va schimba radical, odata cu declararea independentei Statelor Unite fata de Imperiul Britanic in 1776 si sosirea in numar mare a imigrantilor europeni, dornici sa inceapa o noua viata pe continentul american. Uitand, practic, de vechea alianta cu pieile-rosii si de asigurarile oferite acestora cu privire la dreptul de proprietate asupra pamantului, guvernul de la Washington va adopta o noua politica cu privire la statutul amerindienilor, politica ce avea sa degenereze intr-un lung si sangeros razboi.

Scanteia care va aprinde conflictul o va constitui controversatul decret din 1830, emis de presedintele american Andrew Jackson, ce sustinea inlaturarea populatiilor bastinase de pe teritoriile traditionale „pe cale diplomatica sau prin forta”. Programul, numit adesea de Jackson drept „Solutia finala”, prevedea cumpararea de la nativi a terenurilor aurifere din sudul Statelor Unite sau, in caz contrar, stramutarea silita a acestora in zonele vestice ale tarii, lipsite de interes, in acel moment, pentru colonisti.

Misiunea de indeplinire a planului ii va reveni succesorului lui Jackson, presedintele Martin van Buren, cel care va renunta la retributiile banesti initiind, in schimb, o serie de interventii armate impotriva indienilor cherokee, care se vor solda cu 45.000 de deportati si peste 4000 de victime.

Opozitia celorlalte triburi amerindiene si escaladarea conflictului aveau sa duca, in schimb, la transformarea ostilitatilor intr-un veritabil razboi etnic. Nici macar aparenta diplomatie nu mai putea disimula intentiile celor doua tabere, atata vreme cat cinicul slogan, „un indian bun este un indian mort”, ajunsese sa fie promovat chiar si in presa vremii. Reprezentativ ramane discursul generalului Oliver Otis Howard, cel care, insarcinat in 1877 cu inlaturarea nativilor Nez Perce din zona statului Washington, va sustine uciderea barbatilor indieni „oricand si oriunde vor fi gasiti”. De altfel, Howard avea sa ii urmareasca pe acestia cale de peste 2000 de kilometri, pana la granita cu Canada, acolo unde mai putin de o treime dintre cei 6000 de amerindieni Nez Perce avea sa mai supravietuiasca.

Avea sa se ajunga pana acolo incat copiii nativilor sa fie smulsi cu forta de langa parinti, de unde sa fie trimisi in scoli speciale, in care simpla folosire a limbajului traditional sa atraga pedepse severe. Zeci de limbi si de traditii stravechi se vor pierde in acest proces de „civilizare” a nativilor, a caror cultura trebuia interzisa „pentru propriul lor bine”.
Sitting Bull si batalia de pe raul Little Bighorn
Asa cum era de asteptat, riposta triburilor indiene avea sa fie una sangeroasa. Represaliile acestora la adresa „albilor” vor duce deseori la atrocitati ale caror victime erau deopotriva soldati si civili.

Probabil cea mai cunoscuta batalie a razboiului dintre armata Statelor Unite si trupele amerindiene va avea loc la 25 iunie 1876, in apropierea raului Little Bighorn, din statul Montana.

Putini stiu ce s-a intamplat cu adevarat in acea zi, si asta pentru ca nici unul dintre soldatii americani nu avea sa supravietuiasca atacului indienilor Sioux. Dovezile arheologice au inceput sa fie scoase la suprafata abia de curand si, mai mult, sa contrazica tot ceea ce se crezuse pana in prezent. Povestile transmise prin intermediul presei de atunci aveau in centru Divizia a 7-a de cavalerie a Armatei Statelor Unite, condusa pe atunci de colonelul George Armstrong Custer, cel a carui misiune consta in capturarea liderilor rebeli Sitting Bull si Crazy Horse, si anihilarea trupelor conduse de acestia.

Batalia de la Little Big Horn avea sa duca, in schimb, la distrugerea completa a Diviziei a 7-a. Cel mai probabil, colonelul american, dornic de glorie s-ar fi aruncat in lupta asupra a nu mai putin de 9000 de razboinici Sioux, Cherokee si Arapaho, in ciuda avertismentelor primite de la iscoadele sale. Nici unul dintre cei aproape 700 de cavaleristi si de insotitori civili ai expeditiei nu avea sa supravietuiasca atacului sinucigas. Ca o ironie a sortii, singurul supravietuitor al luptei ar fi fost „Comanche”, calul unuia dintre ofiterii americani, singurul din cate se stie ca ar fi avut numele unui trib indian.

Constient de faptul ca sortii ii sunt defavorabili in ciuda victoriei de la Little Bighorn, si dorind probabil sa isi protejeze oamenii de eventualele repercusiuni, Sitting Bull decide sa se predea armatei americane impreuna cu fiul sau de 17 ani, Crow Foot. Ambii vor fi ucisi de catre militia locala la scurt timp dupa ce au fost arestati. Crazy Horse, participant si el la batalia de la Little Bighorn,  avea sa fie ucis intr-un mod asemanator, in acelasi an.
Masacrul de Wounded Knee
Masacrul care a avut loc la 29 decembrie 1890, numit inca de multi americani „Batalia de la Wounded Knee”, reprezinta ultimul conflict major intre indienii Sioux si armata americana.

Trecusera deja 14 ani de la batalia de la Little Bighorn, atunci cand ultimii membri ai rezistentei Sioux (circa 120 de barbati alaturi de 230 de femei si copii) decid sa accepte oferta guvernului american de a se muta in statul Nebraska, intr-una dintre rezervatiile puse la dispozitie de acesta. Escorta grupului condus de capetenia Big Foot, fratele lui Sitting Bull, urma sa fie asigurata de catre un numar de 500 de soldati din aceeasi Divizie a 7-a de cavalerie.

Ceea ce a urmat intrece insa orice putere de imaginatie. La numai cativa kilometri de la plecare, grupul soldatilor americani a inconjurat micuta comunitate indiana si le-a cerut membrilor acesteia sa predea armele. Panica a pus stapanire pe indienii deja alertati de starea de ebrietate a unora dintre cavaleristi iar refuzul acestora de a se dezarma a fost urmat de o adevarata executie. Inarmati cu mitraliere si tunuri cu foc rapid, soldatii au ucis in numai cateva minute pe marea majoritate a nativilor Sioux.

Cadavrele au fost lasate sa zaca timp de doua zile in zapada pana cand membrii Diviziei a 7a au recrutat cativa civili care sa le aseze intr-o groapa comuna. Pretul pentru aceasta munca morbida a fost de doi dolari pentru fiecare indian inhumat.

In raportul oficial al armatei  reise faptul ca soldatii au actionat in legitima aparare. Nu mai putin de 20 de decoratii „Medalia de Onoare” au fost acordate celor care au participat la „Batalia de la Woudend Knee”.  Primele reactii au aparut de abia in 1970, atunci cand istoricul american Dee Brown a dezvaluit adevarul despre masacrul care a avut loc in ziua de 29 decembrie 1890.
FACTS

• Desi 64.000 de nativi Sioux au luptat in armata americana in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, numai 4 Medalii de Onoare au fost oferite acestei comunitati
• Se estimeaza ca in momentul debarcarii lui Columb pe coasta Cubei, in 1492, in America de Nord traiau circa 60.000.000 de amerindieni. Ultimul recensamant arata ca, in prezent, numarul acestora se ridica la maxim 2,7 milioane.
• Un scandal enorm a cuprins SUA in ianuarie 2008, atunci cand membrii comunitatii Sioux au cerut separarea de Statele Unite ale Americii si crearea Republicii indienilor Lakota (adevaratul nume al nativilor Sioux). Printre revendicarile acestora se numara si retrocedarea a nu mai putin de 24, 3 milioane de hectare de teren din circa cinci state americane.
• Guvernul american finanteaza in prezent constructia celei mai mari sculpturi din lume care sa il infatiseze pe liderul Sioux, Crazy Horse. Sculptura este realizata in Dacota de Sud, dintr-un intreg munte, si se estimeaza ca in momentul finalizarii, aceasta va depasi ca dimensiuni sculpturile celor patru presedinti de la Muntele Rushmore
• Obiceiul macabru de a scalpa victimele (taierea pielii de pe craniu), celebru printre amerindieni, se pare ca este o inventie spaniola. Conquistadorii ar fi platit mercenarii indieni dupa numarul de scalpuri colectate in timpul raidurilor.

Citeste vinerea viitoare despre :
Geronimo – o legenda americana
Dansul Spiritelor – religia secreta a amerindienilor