Prima pagină Cultură

Gladiatorii – eroii amfiteatrelor romane

Adrian Nicolae | 25.04.2008 |
Gladiatorii – eroii amfiteatrelor romane     no tags + zoom
Galerie foto (7)

Cu siguranta ca astazi, ideea unei lupte pe viata si pe moarte in fata unui public entuziast, ar parea un act de neconceput pentru cei mai multi dintre noi. Si totusi, se spune ca in urma cu aproape doua milenii, in chiar inima Romei antice, imperiul care avea sa puna bazele civilizatiei moderne, astfel de spectacole socante reprezentau o realitate cotidiana. Cat adevar exista, insa, in aceste afirmatii si cine au fost in realitate razboinicii arenelor romane, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.

Originile unui spectacol controversat

Exista si astazi numeroase dispute in randul istoricilor in ceea ce priveste aparitia pe scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. In fapt, controversele sunt atat de vechi incat nici chiar romanii nu reusisera sa cada de acord asupra lor.

Cea mai veche mentiune cunoscuta a unor asemenea intreceri apare, surprinzator, nu la Roma ci in Grecia, atunci cand Homer aminteste de luptele ritualice organizate de catre eroul mitologic Ahile la moartea lui Patrocle, in timpul Razboiului Troian. Diferenta, insa, dintre clasicele inclestari din amfiteatrele romane si evenimentul pomenit de poetul antic este aceea ca moartea razboinicilor eleni fusese doar una simbolica. Totusi, putinele dovezi arheologice scoase la lumina pana in prezent, par sa demonstreze ca primele lupte pe viata si pe moarte intre mai multi competitori erau organizate in Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult inainte ca obiceiul sa ajunga in Peninsula Italica.

Este posibil ca primii colonisti eleni ajunsi pe tarmul Italiei sa fi adus odata cu ei si stravechiul obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Livius mentioneaza o astfel de practica la populatia etrusca din Campania care, pentru a comemora victoria asupra samnitilor, organizeaza in anul 310 i.e.n., primele lupte de gladiatori cunoscute in istorie. De altfel, afirmatiile invatatului roman sunt sustinute si de frescele etrusce din secolul al IV-lea anterior erei noastre, in care apar perechi de razboinici ce se intrec in lupte organizate cu ocazia evenimentelor funebre.

In schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt sustinute in anul 246 i.e.n. la initiativa fratilor Marcus si Decimus Brutus, cei care, pentru a-si comemora tatal - Junius Brutus - cazut in Primul Razboi Punic, finanteaza o serie de lupte pana la moarte intre trei perechi de sclavi. Chiar daca evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse si organizarea sa avusese loc in Forum Boarium (Piata de Vite), succesul pe care l-a avut la multime a fost unul rasunator. De aici si pana la fastuoasele intreceri din arenele romane nu mai era decat un pas.

Gladiatorii

In general, primii gladiatori folositi in cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de razboi sau condamnati la moarte care, odata cumparati de catre „ianista”(proprietarii scolilor de gladiatori) erau antrenati pentru a satisface dorintele multimii avide de astfel de intreceri.

Odata insa cu transformarea jocurilor funerare in evenimente la scara larga, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor instariti care, de cele mai multe ori, incercau atragere simpatiei publice in scopul ascensiunii politice. Cu cat numarul celor care luptau in arena era mai mare si cu cat diversitatea jocurilor incanta mai mult, cu atat mai generos si atent la nevoile plebei parea cel care le organiza.

In ciuda conceptiilor preconcepute, existente astazi, numarul razboinicilor care mureau in timpul luptelor era extrem de scazut. In fapt, doar 10% dintre gladiatori isi gaseau sfarsitul in arena. Si asta pentru ca, de obicei, pretul platit pentru a vedea o lupta pe viata si pe moarte era de cel putin 100 de ori mai mare decat cel al unei competitii in care ambii combatanti scapau cu viata. Faptul ca, uneori, amfitrionul intrecerilor ceda vointei multimii si incuviinta ca un gladiator sa fie ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozitatii sale.

In realitate, gladiatorii erau antrenati sa nu isi aplice lovituri fatale desi, o parte importanta a procesului de pregatire o reprezenta aceea in care ei erau invatati sa isi accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemultumea mai mult spectatorii decat imaginea unui gladiator las, iar repercusiunile unei reprezentatii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii scolilor de antrenament.

Chiar daca spectrul mortii plana permanent asupra lor iar umilintele indurate in timpul pregatirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, multi dintre gladiatori duceau o viata cu mult peste standardele plebei romane. Acestia se bucurau de asistenta medicala, haine curate si trei mese consistente pe zi, mese ce erau menite sa le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor si luptelor dar si sa ii ajute la dobandirea straturilor suplimentare de grasime care impiedicau patrunderea armelor catre organele vitale. In plus, imaginea gladiatorului era asociata in lumea romana cu cea a barbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenta plateau sume exorbitante pentru a petrece o noapte in compania razboinicului preferat. Nu putine sunt mentiunile istorice in care sotii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor isi paraseau sotii pentru a intretine relatii sexuale cu gladiatori, si asta in ciuda interdictiilor din legea romana prin care se stipula imperativ ca nicio o femeie de origine latina nu are dreptul de a avea relatii intime cu un sclav.

Poate acestea au fost motivele pentru care tot mai multi cetateni romani renuntau de buna voie la propria libertate pentru a deveni gladiatori, asa numitii auctoratii. In fapt, in perioada de sfarsit a Republicii, peste jumatate din numarul gladiatorilor era format din fosti oameni liberi. Acestia proveneau din toate paturile sociale, atrasi probabil de mirajul luptelor si de premiile consistente pe care le primeau in cazul victoriilor. Nu odata s-a intamplat ca si imparatii Romei sa coboare in arena pentru a lupta alaturi de sclavii razboinici. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus sunt doar cativa dintre cei care au socat audienta infruntand adversarii pe nisipul amfiteatrelor. Cu siguranta insa, ca niciun alt imparat nu a depasit obsesia lui Commodus in ceea ce priveste luptele de gladiatori. Acesta nu numai ca a participat personal la peste 1000 de dueluri, dar si-a falsificat si biografia astfel incat sa para ca tatal sau (imparatul Marc Aurelius) era, de fapt, un gladiator celebru. Commodus ajunsese pana acolo incat se credea reintruparea eroului Hercule si chiar i-a scandalizat pe senatori imbracand in timpul sedintelor publice costumul de luptator in arena.

Pe de alta parte, imparati precum Cezar sau Traian preferau sa uimeasca audienta prin extravaganta spectacolelor oferite. Astfel, in anul 65 i.e.n., Iulius Cezar, comemorand 20 de ani de la moartea tatalui sau, avea sa organizeze o lupta nemaivazuta pana atunci la Roma, in care au luptat nu mai putin de 320 de perechi de gladiatori imbracati in armuri de argint. Iar daca evenimentul va ramane in istorie pentru grandoarea sa, Cezar isi va depasi propriul record aducand in arena, odata cu ocuparea Egiptului, 300 de elefanti carora le-a opus 300 de luptatori. Multimea va dezaproba, insa, gestul acestuia, protestand fatis fata de cruzimea spectacolului. Plebea, pur si simplu, nu putuse suporta uciderea atator elefanti.

Nici Traian nu a fost mai prejos, organizand, odata cu cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri neintrerupte. Atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat numele de gladiator devenise, in acea perioada, sinonim cu cel de dac.


Click aici pentru a citi pagina a 2a a articolului

Tipuri de gladiatori si momente speciale ale jocurilor

Daca initial gladiatorii luptau cu armele cu care fusesera obisnuiti de-a lungul vietii, in lupte surde si, eventual, putin spectaculoase, evenimentele din amfiteatrele romane deveneau, cu timpul, din ce in ce mai rafinate. Jocurile reprezentau batalii celebre sau reproduceau scene importante din mitologie. Astfel, aveau sa apara categoriile renumite de gladiatori care vor ramane in istorie datorita costumelor, armelor si tacticilor folosite.

Murmillo/Myrmillo – Acestia erau poate cei mai cunoscuti si mai apreciati gladiatori. In general, fostii cetateni romani care renuntasera la libertate, avea dreptul de a fi un astfel de razboinic. Simbolizand luptatorul gal, Murmillo era dotat cu un coif impodobit cu imaginea unui peste, cu un scut asemanator cu cele folosite de legionari, o sabie scurta (gladius), precum si cu aparatori de lana sau metal ale mainilor (manica) si ale picioarelor. Principalii lor oponenti erau tracii (Thraces) sau samnitii (Hoplomachi).

Retiarii – Imagine clasica a gladiatorului, Retiarius folosea in lupta tridentul, un pumnal si o plasa cu care incerca sa isi imobilizeze oponentul. Acesta nu beneficia de armura, exceptie facand o aparatoare ce ii acoperea tot bratul stang, o centura lata si, ocazional, un scut special creat pentru a proteja umarul si fata luptatorului.

Thraces – Reprezentand temutii luptatori traci, gladiatorii cu acest nume se deosebeau de ceilalti prin coiful larg impodobit cu un grifon, scutul mic si rotund, precum si celebrul cutit dacic, inconvoiat (sica) pe care era antrenat sa il foloseasca pentru a lovi pe deasupra scuturilor uriase ale altor oponenti.

Secutores - Clasa relativ tarzie de luptator, o aparenta combinatie inte Murmillo si Retiarius, Secutores era dotat cu aceeasi armura ca si Murmillo, mai putin coiful care era perfect rotund, proiectat astfel pentru a evita atacurile cu plasa a Retiariilor. Coiful ii acoperea intreaga fata, lasand doar doua deschizaturi in dreptul ochilor, protejandu-l de loviturile de trident in zona fetei.

Bestiarii – Deosebit de apreciati in arena, Bestiarii erau acei gladiatori special antrenati pentru a infrunta animalele salbatice. Initial, acestia erau reprezentati de condamnati la moarte, care erau trimisi neinarmati in fata multimii, cu sanse minime de supravietuire. Dat fiind faptul ca unii dintre ei reuseau chiar si asa sa ucida salbaticiunile, Bestiarii au devenit in timp unii dintre cei mai bine pregatiti gladiatori. Inarmati cu sulite lungi si armuri de protectie, acestia erau capabili sa ucida orice animal ar fi infruntat in timpul spectacolelor.

Dimachaerus – Termenul desemna un gen de gladiator ce folosea un stil de lupta dificil dar foarte apreciat de public, asa numitul stil cipriot. Acesta era protejat de un coif si de o”manica” si avea dreptul sa foloseasca doua sabii, cate una in fiecare mana.

Andabatae
– Putine se stiu despre gladiatorii numiti Andabatae. Din putinele informatii care au supravietuit timpului, acestia luptau calare, purtand insa coifuri care le acopereau in totalitate fata. Incapabili sa isi vada adversarii, Andabatii se ghidau numai dupa strigatele multimii sau dupa zgomotele produse de adversar.

Pe langa acestia, puteau fi vazuti in amfiteatrele romane: Laquerarii – gladiatori asemanatori Retiariilor, care foloseau un lasou in locul plasei, Sagittariiarcasi calare, asemanatori scitilor din nordul Marii Negre, Scissores – luptatori inarmati cu o sabie cu doua lame, asemanatoare cu o foarfeca, Essedari – razboinici ce conduceau care de lupta, inspirati probabil din razboaiele pe care Roma le purtase cu celtii din Britania, sau Rudiarii – gladiatori ce isi castigasera libertatea dar alesesera sa lupte in continuare.

Una dintre atractiile jocurilor de gladiatori o reprezenta lupta dintre femei razboinice. Istoricul roman Suetonius pomeneste in „Vietile celor douasprezece Cezari” de impresia placuta pe care o lasasera asemenea competitoare asupra imparatului Domitian. Conform acestuia, luptatoarele nu erau protejate de armuri si, in general, erau obligate sa lupte cu pieptul dezvelit, indiferent de tipul gladiatorului pe care il reprezentau.

Un moment mai putin gustat de catre publicul roman se pare ca era acela in care erau executati condamnatii la moarte. Acestia erau aruncati in arena fara arme sau armuri si era siliti sa infrunte unul sau doua animale salbatice. In rarele cazuri in care victima reusea sa isi doboare oponentii, alte salbaticiuni erau asmutite asupra sa pana in momentul in care sentinta era indeplinita. Astfel de „insertii” in programul evenimentelor aveau loc, in special, la mijlocul zilei, atunci cand spectatorii alegeau sa mearga la masa, inainte de jocurile nocturne. Exista, pe atunci, conceptia ca vizionarea scenelor de executie poate strica pofta de mancare. Un impatimit al acestor imagini socante era imparatul Claudius, cel care si-a atras reprosurile vehemente ale multimii datorita pasiunii sale.

Si pentru ca orice spectacol trebuia sa aiba si partile lui amuzante, o noua categorie de gladiatori, Retiarius Tunicatus, a fost introdusa in programe. Acestia mai erau numiti si effeminate si, erau reprezentati de luptatori homosexuali, echipati la fel ca Retiarii, cu exceptia faptului ca purtau o tunica distincta. Un mare scandal a cuprins Roma atunci cand Cassius Grachus, un aristocrat din nobila familiei a Grachilor a ales sa lupte voluntar ca Retiarus Tunicatus. Acesta nu numai ca se casatorise cu un alt gladiator, dar a si participat la lupte purtand un coif conic, impodobit cu dantele si panglici multicolore.

FACTS

  • Imaginea gladiatorului in timpurile moderne s-a dovedit de multe ori una departe de realitatea istorica. Imaginati de catre istorici drept niste razboinici impunatori, asemanatori atletilor antici, gladiatorii erau, in fapt, niste barbati corpolenti, cu un strat adipos destul de dezvoltat, pe care il mentineau prin dieta bogata in grasimi si cereale. Stratul abundent de grasime avea rolul de a atenua efectul loviturilor ce se puteau dovedi letale.
  • Daca initial amfiteatrele erau construite din lemn si nu prezentau o siguranta prea mare pentru spectatori, Colloseum-ul avea sa fie cea mai impunatoare cladire ridicata vreodata cu scopul de a gazdui jocurile de gladiatori. Inceput in anul 73 e.n. din ordinul imparatului Vespasian, edificiul va fi finalizat in anul 80 e.n., sub domnia lui Titus, fiul lui Vespasian. Istoricii spun ca, desi avea o capacitate de 50.000 de locuri, Colloseum-ul putea cuprinde usor pana la 80.000 de spectatori.
  • Una dintre atractiile Colloseumului o reprezenta spectacolul numit Naumachia. Impozanta cladire era inundata, permitand desfasurarea unor veritabile batalii navale. Printre corabii erau eliberati si crocodili, astfel incat, gladiatorii sa nu fie tentati sa se arunce in apa pentru a evita luptele.
  • Desi conceptia generala esta ca gladiatorii erau ucisi in fata multimii, dovezile arheologice contrazic aceasta credinta. Se pare ca, in realitate, luptatorii raniti grav sau cei care agonizau, erau purtati intr-o incapere speciala unde erau executati de catre un barbat ce il intruchipa pe Pluto, zeul Infernului. In conceptia romanilor, o metoda „umana” de a ucide un gladiator era aceea de a-l lovi puternic in tampla cu un ciocan. Moartea era aproape instantanee, iar organizatorii si spectatorii evitau momentul neplacut al agoniei victimei.
  • O alta idee preconceputa despre gladiatori este aceea ca trupurile celor decedati erau folosite ca hrana pentru animalele salbatice ce urmau sa intre in arena. De fapt, in toata istoria Romei nu exista decat o singura mentiune despre o asemenea intamplare. Conform istoricului Suetonius, imparatul Caligula, infuriat din cauza slabei reprezentatii a unor competitori a ordonat ca toate cadavrele sa fie aruncate salbaticiunilor.
  • O conceptie destul de raspandita despre etimologia termenului de gladiator este aceea ca numele ar deriva din gladius, cuvant ce desemna sabia scurta folosita atat de legionari cat si de unii gladiatori. Se pare ca, mai degraba, denumirea luptatorilor ar veni de la un alt inteles al gladius-ului care, in argoul latin, desemna organul sexual barbatesc, simbol al masculinitatii, fertilitatii si al curajului in acea perioada.