Craciun & Co.

Sarbatorile noastre cele de toate iernile 

Celebrarea moderna a Craciunului imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine, intr-un amestec tulburator, asa cum sunt toate manifestarile sincretismului atunci ne apucam sa le cercetam.

Caci de sincretism este vorba, despre topirea si amestecarea unor credinte diferite intr-un sistem surprinzator de coerent, daca ne gandim din ce izvoare diferite s-a intrupat. S-a petrecut aici ceva asemanator cu ceea ce s-a intamplat in Brazilia, unde a luat fiinta o naucitoare combinatie de catolicism, credinte africane si practici ale indigenilor sudamericani, asa incat nu se mai stie prea bine care sunt sfintii crestini si care spiritele padurii. Tot astfel, in Craciunul modern se regasesc indepartate ecouri ale unor sarbatori ale romanilor, dar si ale vechilor populatii neromanizate din nordul Europei. Peste tot acest amestec de nord si sud, s-a asternut, unificatoare, traditia crestina a nasterii Mantuitorului. Dar, pentru cei interesati de originea si evolutia lucrurilor, a descifra povestea Craciunului este un exercitiu captivant, una dintre acele minunate povesti cu substrat istoric care multumesc deopotriva nevoia de real si pe cea de miracol.

Acestea fiind zise, sa incepem cu ceea ce cred istoricii a fi fost inceputul. Multe popoare au avut in obicei celebrarea unor sarbatori de iarna, poate pentru ca atunci aveau oamenii ceva mai mult timp liber, poate pentru ca incercau sa faca mai usor de suportat grelele zile hibernale. In plus, atunci mai taiau din animalele domestice, pentru a nu fi nevoiti sa hraneasca prea multe peste iarna, deci exista un stoc mare de carne proaspata, iar berea, vinul, miedul si alte bauturi care mai fusesera puse la fermentat erau in sfarsit gata de a fi baute. Odata ce exista un calendar, iar sarbatorile aveau nevoie de oarece repere cronologice, multe dintre ele se concentrau in jurul solstitiului de iarna. Candva, demult, pe cand oamenii traiau in ritmul naturii, dupa un calendar intemeiat pe scurgerea anotimpurilor, exista, in emisfera nordica, o noapte magica – una dintre multele nopti magice din an – care avea marea insusire de a fi cea mai lunga noapte a anului. Nu ca oamenilor le-ar fi placut prea mult noptile; se temeau de intuneric, erau neajutorati in fata fapturilor mai bine inzestrate pentru viata nocturna. Animale evident diurne, prost echipate de natura pentru viata de noapte – alcatuirea ochiului e o dovada concludenta –, oamenii iubeau lumina, Soarele, nu numai pentru ca acestea se potriveau cu inzestrarile lor naturale, ci si deoarece, cu inteligenta lor, intelesesera ca fara lumina n-ar exista plante, ca fara plante n-ar fi animale, cu alte cuvinte, ca fara Soare si lumina sa, n-ar fi nimic de mancare. si unde hrana nu e, nici viata nu poate fi.

Dupa toate aceste deductii inteligente, e normal sa ne intrebam: de ce le era atat de draga oamenilor noaptea cea mai lunga din an, noaptea Solstitiului de Iarna? Pai uite de ce: fiindca, odata cu ea, ce era mai rau trecuse. Soarele, care paruse ca slabeste, parea acum sa se insanatoseasca. Odata trecuta cea mai lunga noapte, zilele incepeau din nou sa creasca, incet-incet, spre bucuria speciei umane iubitoare de lumina si caldura. Solstitiul de Iarna a devenit, astfel, o sarbatoare importanta pentru oamenii Europei. Cat de mare era insemnatatea ei se vede din faptul ca, pana azi, ecouri ale celebrarii acelei zile/nopti se regasesc in practica moderna a sarbatorilor de iarna. Una dintre surse, cea romana, pare sa fi fost sarbatoarea Natalis Solis Invicti (Nasterea Soarelui Neinvins), celebrata in 25 decembrie, data la care, dupa caledarul iulian, avea loc Solstitiul de Iarna. Soarele isi dovedea invincibilitatea reluandu-si, dupa acest moment dificil – cea mai lunga noapte – cresterea, sporind in forta pe zi ce trecea, stralucind in fiecare zi mai mult pe bolta si vestind astfel victoria asupra fortelor intunericului.

Cultul unor zeitati solare (cea mai importanta fiind zeul persan Mithra) a fost destul de raspandit in Europa. Iar sub pretextul sarbatoririi Soarelui puteau fi celebrate diverse divinitati solare, ceea ce avea importanta, de pilda, pentru unii imparati romani care – poate din dorinta de a fi originali – introduceau cultul exotic al cine stie carei zeitati solare importate din Orient. Pentru oamenii de rand, probabil conta mai putin „cine era Soarele“ si mai mult ca era rost de petrecere. Erau zile de bucurie, de veselie; se faceau obisnuitele sacrificii zeilor, se manca, se bea, se petrecea dezlantuit. La latitudini mai mari, spre nordul friguros al continentului, neamurile germanice isi organizau propria lor sarbatoare – Yule (Jul) –, ocupandu-se de propriii zei si impodobindu-si casele cu ceea ce mai gaseau verde prin natura. De aici, obiceiul decorarii casei cu plante verzi: brad, vasc... In aceste tinuturi cu ierni grele si lungi, oamenii erau fascinati de putinele fiinte vegetale care isi pastrau frunzele verzi in anotimpul rece, ramanand vii in mijlocul acelui univers de plante moarte si vestind reinvierea vegetatiei, eveniment ce se intampla, miraculos, in fiecare primavara.

Trunchiuri intregi de copaci erau arse in vetre in cinstea zeului Thor (asociat cu stejarii), iar obiceiul a supravietuit pana azi: in tarile anglo-saxone, o „buturuga de Craciun“ e arsa in camin sau macar expusa si impodobita, iar in Franta se serveste un desert traditional, Buche de Noel – o prajitura cu o forma oarecum cilindrica, amintind de buturuga traditionala. In Europa, crestinismul s-a raspandit dinspre sud catre nord, tinuturile de la miazanoapte fiind printre ultimele crestinate. Aici, culturile precrestine au supravietuit mai mult, motiv pentru care au avut o influenta mare asupra sarbatoririi Craciunului. In Anglia, Yule a devenit practic sinonim cu Christmas, iar scandinavii, desi crestini de un mileniu, inca mai numesc Craciunul Jul. In aceasta atmosfera de sarbatori pagane pline de viata a inceput crestinarea neamurilor Batranului Continent. Dar vechile obiceiuri nu pier cu usurinta; biserica crestina, constienta de acest lucru, a ales o cale diplomatica si subtila pentru a-i aduce sub acelasi steag pe adeptii diferitelor religii fara a-i lipsi de festivalurile de iarna care le erau atat de dragi – si care aveau rostul lor in pastrarea ordinii sociale existente. Ca atare, biserica n-a mers pe metoda interzicerii celebrarii acestor sarbatori pagane – s-ar fi ajuns la opunere si revolta si poate la esecul crestinismului ca religie „oficiala“. In schimb, numele lui Hristos, povestea vietii sale, invataturile lui au fost adaugate treptat in amestec, pana cand tenta dominanta a devenit cea a unei mari sarbatori crestine, avand ca element central Nasterea Mantuitorului.

Cea mai importanta mutare a fost suprapunerea zilei nasterii lui Iisus peste cea aproximativa a Solstitiului de Iarna. De-a lungul vremii, au existat destule controverse teologice si istorice asupra datei reale la care s-a nascut Iisus Hristos; fiecare invatat care s-a aplecat asupra problemei a facut propriile calcule si a adus propriile argumente, dar, pana urma, mai important decat diferentele era scopul comun – impunerea crestinismului in Europa. Mai multi dintre autorii crestini din vremurile de inceput ale noii religii au legat nasterea lui Iisus de nasterea Soarelui, explicand si exploatand „coincidenta“ in modul cel mai avantajos pentru biserica. „O, cat de minunat a lucrat Providenta facand astfel ca, in ziua cand Soarele s-a nascut, sa se nasca si Iisus Hristos!“ scria, in secolul al III-lea d.Hr., Sfantul Ciprian, episcop al Cartaginei.
si astfel, povestea nasterii lui Iisus, descrisa in Noul Testament, a devenit punctul fix in jurul caruia au inceput sa graviteze celelalte elemente ale sarbatorii Craciunului. Steaua si ieslea au devenit simboluri familiare tuturor crestinilor; Magii, Fecioara Maria si Iosif, pastorii si ingerii au devenit personaje ale istoriei, la fel de reale, pentru cei care credeau in ele, ca regele tarii lor sau ca membrii propriilor familii. O intreaga cultura a Nativitatii s-a dezvoltat in jurul acestor simboluri, de la nenumaratele picturi ce infatiseaza Nasterea, pana la cantecele care-i spun povestea. In schimb, daca biserica a oferit un motiv crestin pentru celebrarea sarbatorilor din preajma Solstitiului de Iarna, n-a reusit si sa controleze in intregime felul in care oamenii intelegeau sa sarbatoreasca evenimentul.

In Evul Mediu, celebrarea Craciunului se desfasura sub semnul extremelor: oamenii mergeau la biserica si asistau reculesi la slujba Nasterii Domnului, dupa care ieseau in pietele orasului si se dedau unor desfatari pline de excese, fara indoiala ecouri ale vremurilor pagane. Vechile traditii de dinainte de crestinare au continuat sa subziste si, uimitor, persista viguros si in vremurile moderne, devenind uneori mai vizibile decat sensul crestin al sarbatorii. Totusi, Craciunul actual a pierdut mult din caracterul dezlantuit al celebrarii sale medievale (sau poate e vorba doar despre inlocuirea unui dezmat cu altul, de exemplu cu un dezmat al cumparaturilor, dar sa nu anticipam…). Dupa ce, sub influenta unor curente religioase (mai ales a puritanismului implantat in Anglia de Oliver Cromwell in secolul al XVII-lea si transplantat in Statele Unite ale Americii de catre pelerini), sarbatorirea exuberanta a Craciunului a fost chiar interzisa o vreme, el a fost reinventat si transformat intr-o sarbatoare mai linistita, a pacii, bucuriei sufletesti si iubirii familiale.

Cand sclavul devenea stapan 

O „sursa romana“ la fel de probabila, dupa alti specialisti, este sarbatoarea romana Saturnalia, dedicata lui Saturn, zeu al agriculturii. Aceasta era caracterizata printr-o dezlantuire carnavalesca de distractii, cu accente desantate, probabil necesare ca supape pentru eliberarea unor tensiuni acumulate peste an. Astfel ca, incepand de la Solstitiul de Iarna, romanii sarbatoreau zile in sir (uneori cate o luna). Ordinea sociala era abolita (partial), sclavii si stapanii schimbandu-si rolurile intre ei; de pilda, se organizau ospete la care sclavii sedeau pe locurile de onoare, in vreme ce stapanii serveau la masa. Afacerile luau o pauza, scolile erau inchise, toata lumea dansa, canta, se prapadea de ras la comedii, bea, manca si se dezmata. Eh, ce vremuri!

Citeste continuarea in pagina a 2a