Ciudat: oamenii îşi cumpără maşini care arată ca ei!

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Anterior, unele studii psihologice arătaseră că, atunci când oamenii privesc din faţă o maşină, percep, involuntar, trăsăturile unui chip uman (farurile închipuind ochii etc.). Este un aspect al fenomenului numit pareidolia – tendinţa de a descoperi imagini familiare (adesea chipuri umane) acolo unde ele nu există. Însă, în cazul maşinilor, fenomenul este mai complex: oamenii nu numai că văd maşinile ca fiind înzestrate cu chipuri, dar au şi tendinţa de a atribui expresii, emoţii sau personalităţi diferitelor tipuri de maşini, în funcţie de cum arată „feţele” lor, unele părând „vesele”, altele „încruntate”, „supărate”, „dominatoare”… Această „antropomorfizare”  a maşinilor – faptul că, în percepţia şi imaginaţia oamenilor, maşinile au „chipuri” – a fost folosită cu măiestrie în filmele de desene animate „Cars”, realizate de Disney.

Un alt set de studii arătase, pe de altă parte, că există adesea asemănări fizice între oameni şi animalele lor de casă (mai ales câini).

Inspiraţi de aceste studii, doi psihologi de la Universitatea din Viena, Stefan Stiegar şi Martin Voracek, au întreprins o cercetare ale cărei rezultate arată că oamenii au şi tendinţa de a-şi alege maşini care să le semene la „faţă.”

Perntru studiu, au utilizat 30 de fotografii alb-negru ale unor proprietari de maşini şi ale maşinilor respective. O condiţie esenţială a fost ca maşinile respective să fi fost alese şi cumpărate de însuşi proprietarul lor (nu primite cadou, de exemplu).

Cine este proprietarul maşinii? Asemenea montaje fotografice au fost folosite în cadrul studiului, arătând că există o probabilitate mare ca „faţa” maşinii să semene cu cea a deţinătorului. (În cazul de faţă, bărbatul din stânga-sus este proprietarul.)    

Apoi, au aşezat imaginea fiecărei maşini (fotografiată din faţă) alături de fotografia proprietarului şi a altor 5 persoane şi au rugat 160 de voluntari să spună căreia dintre cele 6 persoane credeau ei că era mai probabil să-i aparţină maşina respectivă (probabilitatea fiind estimată pe o scară de la 1 la 6, unde 1 desemna probabilitatea cea mai mare).

Rezultatul a fost foarte interesant: voluntarii au ghicit corect în mare măsură, mai mare decât ar fi fost de aşteptat pe baza şanselor probabilistice. Proprietarii maşinilor au primit cel mai adesea scorul 1 şi cel mai rar scorul 6.

Sexul şi vârsta proprietarilor nu au fost criterii esenţiale, ci voluntarii s-au bazat în primul rând pe aspectul feţei. Pentru a demonstra acest lucru, cercetătorii au repetat testele, dar cu imagini ale maşinilor fotografiate din spate şi dintr-o parte. De data aceasta, rezultatele au fost corecte în măsură mult mai mică, ceea ce sugerează că aspectul părţii din faţă  a maşinii, comparativ cu feţele oamenilor, era elementul cel mai important pentru a ghici corect proprietarul maşinii.

Rezultatele studiului indică faptul că oamenii tind să îşi cumpere maşini care „arată ca ei” şi că indivizi umani sunt capabili să detecteze similarităţi fizice între „feţele” maşinilor şi cele ale oamenilor. 

Deoarece, totodată, oamenii tind să îşi cumpere şi câini care le seamănă, ar rezultă că şi câinii unor oameni tind să semene cu maşinile lor. Cei doi psihologi au realizat un studiu şi în acest sens şi spun că au obţinut într-adevăr acest rezultat: câinii anumitor persoane seamănă cu maşinile aceloraşi persoane, atunci când sunt pozate din faţă.

Totuşi, aceste rezultat a fost obţinut doar pentru câini de rasă, nu şi pentru corcituri – un rezultat care i-a surprins atât de mult pe cercetători, încât au repetat de două ori studiul, pentru confirmare, iar rezultatele s-au menţinut. Pentru a le explica, autorii studiului au emis ipoteza că, atunci când cumpără câini de vârstă mică, oamenii nu ştiu exact cum vor arăta aceştia la maturitate, dacă e vorba despre corcituri; în schimb,  în cazul câinilor de rasă, este previzibilă înfăţişarea acestora la vârsta adultă, iar oamenii aleg, inconştient, câinii care le vor semăna oarecum.

Surse: Mail Online, Scientific American