Prima pagină Natură

Animale nou apărute în România

Nicu Parlog | 03.02.2011 |
Animale nou apărute în România     animale, + zoom
Galerie foto (21)

În ultima suta de ani, în fauna noastră au pătruns o serie de noi animale care îmbogăţesc - pe undeva - biodiversitatea României. Unele au fost introduse ca specii strict destinate vânătorii şi pescuitului, dar au reuşit să evadeze, ocupând ecosistemele naturale prielnice. Altele au pătruns pe teritoriul ţării noastre ca urmare a unor fenomene precum schimbarea climei sau migraţia în căutarea hranei. Iar restul speciilor au ajuns la noi cu totul şi cu totul accidental. Marea majoritate a acestor imigranţi necuvântători este alcătuită din insecte şi alte nevertebrate, însă mai bine cunoscute publicului larg sunt tot vertebratele – şi aici veţi avea surpriza să întâlniţi reprezentanţi de genul crapilor chinezeşti, guguştiucului, bizamului sau muflonului.

Dacă vreţi opinia mea, întregul fenomen este doar în aparenţă unul neutru, având efecte negative pentru ţara noastră şi care reflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii au tratat natura acestor locuri.
Cu toate acestea, merită să-i cunoaştem pe cei mai importanţi "invadatori" necuvântători care s-au stabilit pe meleagurile noastre.
Mai ales că vina (dacă e să căutăm un vinovat), nu este deloc a bietelor animale, fie ele dispărute sau nou-venite.

Muflonul european (Ovis ammon musimon)


Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri, muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica), strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintre cele mai preţuite specii de vânat.
Acesta e şi motivul pentru care a fost colonizat nu doar în ţara noastră, ci în aproape toată Europa; după părerea mea, Wikipedia românească greşeşte susţinând că muflonii au trăit în trecut şi pe teritoriul românesc. Confuzia este, probabil, legată de existenţa, în trecut, a caprelor sălbatice, de genul caprei ibex, ale căror resturi osteologice se mai găsesc şi astăzi. Muflonul european, cred eu, nu putea trăi în trecut pe meleagurile noastre, din două mari motive. Primul vizează frigul şi temperaturile scăzute, la care acesta specie nu este adaptată (reţineţi că, în trecut iernile româneşti erau mult mai aprige decât cele de astăzi), al doilea motiv fiind existenţa populaţiilor mari de lup, care ar fi exterminat muflonul. Strămoşul oilor nu se poate salva prin fugă din faţa lupilor, fiind un erbivor lent, cu picioare relativ scurte şi lipsit de rezistenţă la efort prelungit. De fapt, acest fenomen a fost demonstrat odată cu introducerea sa în Munţii Retezat: întreg lotul de mufloni pionieri a fost exterminat de către lupi, într-o singură iarnă.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeu impozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegetice din România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat în celebrul (astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursul celui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţia rurală înfometată vânând toţi muflonii.
Aventura românească a muflonului în România după cel de-al doilea Război Mondial a început în anul 1966, când statul român a cumpărat un lot de 27 exemplare din Austria. La acest nucleu s-au adăugat alţi 6 mufloni, oferiţi de grădinile zoologice din ţara. Cei 33 de mufloni au fost eliberaţi în pădurile Negureni şi Mihai Eminescu, din sudul judeţului Constanţa, precum şi în apropierea oraşului Cernavodă. Ulterior, pe măsură ce muflonii au început să se înmulţească, au fost introduşi în terenuri de vânătoare din jurul Bucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea. Haosul care a lovit fauna României după Revoluţia din decembrie 1989 a afectat crunt şi populaţiile de mufloni, braconajul fiind principalul pericol la adresa speciei. În prezent, se pare că mai trăiesc mufloni doar în judeţul Constanţa. Cu toate acestea, specia încă se vânează.

Cerbul lopătar (Dama dama)


În cazul acestei specii impresionante de cervide, se poate vorbi de o revenire. Cerbul lopătar - mai sigur, o subspecie a acestuia adaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României în perioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice. Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar (din nou o specie favorită a vânătorilor), a fost colonizat la noi în anul 1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara.
Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroase exemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnim exclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nu agreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de pe înălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior, cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentru masculi şi 65 kilograme pentru femele.
Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în special în vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să caute ascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.
Este foarte apreciat de vânătorii români, datorită cărnii sale, prolificităţii relativ ridicate pentru un cervid şi coarnelor impresionante, care alcătuiesc trofee râvnite de purtătorii de puşcă.

Câinele enot (Nyctereutes procyonoides)


Acest mic animal carnivor pare a fi nimic altceva decât rezultatul ciudat al împerecherii dintre un bursuc şi o femelă de raton. De fapt, ca să continui în aceeaşi notă umoristică, câinelui enot i se mai spune şi "bursuc cu barbă"... Cu toate acestea, enotul nu este nici raton, nici bursuc, ci, în ciuda înfăţişării sale destul de bizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie cu lupul, vulpea, şacalul sau coiotul.
Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu un corp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şi zburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru.
Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsând impresia că animalul poartă un fel de favoriţi ("barba").
Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României. Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot a fost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prin judeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câinele enot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticii vânându-l pentru blana sa.
Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapid Bătrânul Continent.
La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotul pătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş, Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat - nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi în judeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi în judeţul Caraş-Severin.
Astăzi, adevăratul "cartier general" al acestui animal simpatic şi adaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele mai multe exemplare.

Şacalul (Canis aureus)


Chiar dacă, la auzul acestui nume, ne gândim la fauna din Africa şi Asia, iată că şacalul a patruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foarte bine, la ora actuala numărul lor fiind în creştere în partea de sud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avem motive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct al încălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România în anul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des în majoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prin Iran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şi Albania, de unde s-a "infiltrat" şi în ţara noastră. Este un canid mai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasia aceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărul său coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului, dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros în sudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot mai blânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni, acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord, fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiind împuşcat chiar şi în Maramureş...
Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţele Tulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa, Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.


Bizamul (Ondatra zibethica)


Iată că am ajuns şi la saga memorabilă a celui mai spectaculos rozător din fauna noastră: este vorba de bizam, un rozător de apă cu o carte de vizită cu adevărat impresionantă.
Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că un rozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apă supradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blană preţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii.
Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângă Praga, au fost eliberate câteva exemplare. În 60 de ani, ambiţiosul şi prolificul rozător avea Europa la picioare, sau dacă vreţi să fim exacţi, la lăbuţele sale palmate...
Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia, în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, în judeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţele Timiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi în Delta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor, loc unde rozătoarele îşi proclamă "Cartierul General", datorită condiţiilor optime de viaţă întâlnite aici. Odată ajunşi în Deltă, bizamii se lansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungând până la Suceava. "Atacă" şi Ardealul ajungând, astăzi, să fie întâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.
Animal semi-acvatic, bizamul trăieşte în jurul râurilor şi lacurilor cu vegetaţie bogată, făcându-şi galerii în maluri şi diguri. Este un mare consumator de plante acvatice, dar mănâncă şi scoici sau melci. La maturitate poate atinge chiar greutatea de 2 kilograme, cu toate că asemenea exemplare sunt mai degrabă excepţii. În prezent, este capturat pentru blană, fiind considerat specie de vânat. În Deltă este unul dintre animalele cele mai căutate de către braconierii, care îl prind îndeosebi în capcane.


Iepurele de vizuină
(Oryctolagus cuniculus)


Este o specie al cărei areal originar însuma bazinul Mării Mediterane, însă, în prezent, iepurele de vizuină a cucerit aproape tot continentul european. Expansiunea acestei specii a început acum aproximativ 3.500 de ani, când exploratorii fenicieni au ajuns în Peninsula Iberică, de unde au luat câteva perechi pe care le-au dus prin porturile unde poposeau. Adevărata revoluţie iepurească a fost însă declanşată de romani, pentru care carnea iepurelui de vizuină devenise o delicatesă atât de preţuită, încât au ajuns să-i crească în zone special îngrădite denumite "leporaria". Atunci a început, de fapt, şi domesticirea iepurilor, toţi iepurii de casă de astăzi fiind urmaşii unor exemplare sălbatice de Oryctolagus cuniculus, cum au denumit oamenii de ştiinţă specia.
Foarte apreciat de vânători, iepurele de vizuină a fost colonizat şi în ţara noastră, prima oară în Transilvania, în jurul anului 1890. Următoarea populare a avut loc în anul 1905, pe un fond de vânătoare din apropierea comunei Cristeşti, de lângă Iaşi, printr-un lot de exemplare aduse din Franţa.
Odată cu anul 1973, s-au pornit campanii masive de colonizare în judeţele Vâlcea, Prahova, Maramureş, Suceava, Alba, Covasna, Dolj, Mureş, Buzău, Bacău, Botoşani, Sibiu, precum şi în Ilfov. Spre deosebire de ruda sa, iepurele de câmp, cel de vizuină trăieşte în grupuri şi familii mari, adăpostindu-se exclusiv în galerii subterane, săpate în terenuri uşoare, nisipoase şi însorite, cu deosebire pe coastele dealurilor, digurilor şi în maluri. Nu-i plac pădurile compacte sau terenurile agricole deschise. Populaţiile colonizate la noi nu şi-au mărit arealele, fiind limitate de condiţiile meteo, de numărul mare de prădători naturali, câini vagabonzi şi braconieri. O altă ameninţare este reprezentată de epidemii şi boli specifice; o astfel de epidemie a decimat, în anii 1980, toată populaţia de iepuri de vizuină din judeţul Iaşi. Nu se cunosc date actualizate referitoare la starea speciei în România.


Guguştiucul (Streptopelia decaocto)


Această rudă sălbatică a porumbeilor şi-a extins foarte mult arealul în ultimele decenii, ajungând, la ora actuală, cea mai des întâlnită specie de păsări din România (unii ornitologi spun că au depăşit până şi vrăbiile !).
Datorită prolificităţii extreme (scot 2, 3, 4, ba chiar şi 5 rânduri de pui pe an, în funcţie de hrană, vreme şi gradul în care sunt deranjaţi de civilizaţia umană) şi diminuării numărului de ulii porumbari şi şoimi călători şi dunăreni, duşmanii lor naturali cei mai importanţi (aceste păsări de pradă fiind ucise fără rost de unii vânători şi columbofili, chiar dacă sunt ocrotite de lege), populaţiile de guguştiuci din ţara noastră sunt atât de abundente, încât pur şi simplu nu mai pot fi estimate.
Guguştiucul a apărut în România, prin sudul ţării, zona Calafatului fiind culoarul de migraţie şi ocupare a teritoriului românesc, undeva în anii 1870-1877. Din acele momente, această pasăre a luat cu asalt România, ajungând aproape să împingă la dispariţie turturica (Streptopelia turtur), specie foarte apropiată (oamenii le confundă deseori), care se află în regres continuu, din cauza extinderii arealului guguştiucului, pasăre sedentara, mai robustă şi agresivă şi cu o dietă mai variată. Asaltul guguştiului a atins zona Braşovului în anii 1940-1959, specia urmându-şi expansiunea spre nord. Dacă în anul 1930, clocea doar în Turcia şi Balcani, în anul 1950 guguştiucii ocupaseră întreaga Europă, cuibărind inclusiv în Norvegia.
Merită reţinut că, dacă ne dorim ca avifauna noastră să mai cuprindă turturele, se impune limitarea numărului guguştiucilor prin ocrotirea păsărilor de pradă - care-i mai răresc în mod natural - precum şi interzicerea vânării turturelelor, iar unii specialişti cred chiar că ar trebui mărită cota de vânătoare a guguştiucilor.


Şorecarul roşcat (Buteo rufinus)


Povestea acestei păsări de pradă este încă un exemplu din seria efectelor produse modificările climatice care afectează planeta de câteva decenii.
Este cel mai mare şi mai solid şorecar care trăieşte în Europa, deosebindu-se de şorecarul comun, nu doar prin talia sa mai mare, ci şi prin nuanţele mai roşcate ale penajului, precum şi prin culoarea cozii, care este roşcat-deschis şi nu prezintă bandaţie transversală. Se hrăneşte îndeosebi cu şoareci, popândăi şi şopârle, arareori reuşind să prindă câte o pasăre.
Dacă, în anul 1882, reputatul ornitolog Ritter von Dombrovski citează şorecarul mare doar ca pasăre de pasaj prin ţara noastră - majoritatea exemplarelor fiind observate în timpul migraţiei de toamnă, îndeosebi în Dobrogea, Banat şi sudul Olteniei şi Munteniei -, iată că, în prezent, acest şorecar impozant se număra printre păsările care clocesc în România.
Stabilirea sa că pasăre sedentară în ţara noastră se datorează iernilor tot mai blânde din ultimele decenii. La ora actuală, şorecarul mare a fost confirmat că pasăre clocitoare, existând câteva perechi stabilite în Dobrogea, îndeosebi în zona Munţilor Măcin.


Eiderul (Somateria mollissima)


Cu toate că la prima vedere nu pare o raţă, mulţi confundându-l mai degrabă cu o specie de gâscă, eiderul este o raţă; ce-i drept face parte din grupa aşa-ziselor raţe marine.
Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de cele ale gâştelor şi raţelor. Tot organismul său este perfect adaptat traiului în apropierea coastelor marine.
Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coastele septentrionale ale Europei, continentului nord-american şi ale Siberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte, scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, în apropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţe sălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atinge viteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioada migraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţiva indivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, în principal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorghe şi Sulina .

Rândunica roşcată (Hirundo daurica)


Este o specie asemănătoare cu rândunica comună, diferenţiindu-se de aceasta prin proporţiile aripilor şi cozii şi prin nuanţele mai viu colorate ale penajului. În prezent, cuibăreşte îndeosebi în zonele stâncoase, sub poduri sau în clădiri şi cariere părăsite. Prima dovadă a clocirii sale pe teritoriul nostru vine sub forma unui cuib descoperit sub un pod din sudul Dobrogei, de către regretatul ornitolog Dionisie Linţia (1946). În prezent cuibăreşte şi în zona Carpaţilor Meridionali, îndeosebi în Munţii Retezat, Munţii Parâng şi Munţii Cernei. Existenţa ei a fost documentată şi în Munţii Apuseni. Cu toate acestea "Cartierul General" al speciei în România rămâne Dobrogea.
Este o pasăre migratoare, care soseşte la noi în luna mai, perioada variind în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv. Se hrăneşte numai cu insecte pe care le capturează în zbor, la fel că şi rudă sa mai cunoscută - rândunica de casă.
Apariţia rândunicii roşcate în avifauna noastră este un încă un indiciu ce atrage atenţia asupra accelerării procesului de încălzire a climei, această specie iubitoare de căldură fiind de origine africană.

Cănăraşul (Serinus serinus)


Este cea mai mică specie din familia Fringillidae (a cintezelor) din fauna noastră şi este un oaspete recent al României, iar această mică pasăre a avut, se poate spune, o poveste de succes pe meleagurile mioritice.
Dacă în anii 1940-1950, Dionisie Linţia o cita ca pasăre sporadica, azi situaţia cănăraşului este cu totul altă. În cei 50-60 de ani care au trecut de la observaţiile menţionate, această specie şi-a extins mult arealul, astăzi fiind întâlnită ca pasăre clocitoare nu doar în zonele montane, ci şi în cele sub-montane şi deluroase. Are ca locuri preferate parcurile, grădinile cu pomi fructiferi, tufişurile şi pădurile rare cu poieni, viile şi livezile. Depune, de obicei, 5 ouă, clocitul durează doar 13 zile, iar puii sunt hrăniţi de părinţi timp de 14 zile, după care sunt independenţi şi se descurcă pe cont propriu. Hrana sa o constituie diferite seminţe de plante, cu toate că, ocazional, îşi hrăneşte puii şi cu insecte.


Vrabia spaniolă (Passer hispaniolensis)


În anul 1898, reputatul ornitolog Carl Ritter von Dombrovsky observa în România un exemplar, posibil unul dintre pionierii speciei, aflate pe cale de a-şi extinde arealul. Ulterior, situaţia avea să se schimbe semnificativ. În anul 1964, ornitologul român Aurel Papadopol a descoperit-o ca pasăre clocitoare pe malul Mării Negre, la Agigea. Extinderea arealului spre nord a avut un ritm extrem de rapid. În prezent, vrabia spaniolă (încă o specie mediteraneană) este prezentă ca pasăre clocitoare în tot sudul ţării, singurii factori limitanţi fiind reprezentaţi de Munţii Carpaţi şi de temperaturile mai scăzute din Ardeal şi Moldova.
La oră actuală, cuibăreşte doar în colonii formate din maxim câteva zeci de cuiburi; cea mai mare aglomerare de vrăbii spaniole din România se află în Rezervaţia Pădurea Hagieni, din apropiere de Mangalia. Spre deosebire de vrabia comună (Passer domesticus), care s-a transformat deja într-o specie care a ales oraşele în locul mediului său originar, vrabia spaniolă preferă zonele umede sau crângurile sălbatice, cu toate că a fost observată accidental şi în oraşe. Dieta sa este asemănătoare cu cea a vrăbiilor comune, fiind alcătuită din insecte şi larvele acestora, seminţe şi resturi menajere comestibile.


Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis)


Cu toate că la prima auzire are nişte denumiri care par neaoşe româneşti, de genul păstrăv fântânel, fântâniţă, păstrăv de şipot sau păstrăv de izvor, acest salmonid are origine pur americană, populaţiile indigene trăind în regiunea izvoarelor fluviilor de pe coasta atlantică a Americii de Nord. Datorită cărnii sale foarte gustoase, păstrăvul fântânel nu a scăpat atenţiei gurmanzilor de pe Bătrânul Continent, astfel încât, în anul 1889, este colonizat în mai multe cursuri de apa montane din Europa Occidentală.
La noi în ţara, prima populare cu păstrăv fântânel are loc în anul 1906, pe câteva ape de munte din Moldova, în Valea Tarcăului, Valea Putinei, Valea Barnarului. Ulterior au fost populate şi câteva cursuri de apă din Transilvania. Deoarece este foarte sensibil la variaţiile de temperatură, precum şi la poluare, aria sa de răspândire este foarte limitată, un alt factor cu influenţă nefavorabilă pentru acest salmonid nou-venit fiind braconajul în apele de munte. Perioada sa de reproducere se suprapune cu cea a păstrăvului nostru indigen (Salmo trutta fario). Nu este un peşte impresionant ca mărime, atingând o lungime cuprinsă între 20-35 cm şi greutatea maximă de 1 kg. În schimb, este foarte vioi, sărind deseori din apă după pradă.
Din cauza braconajului necontrolabil, păstravul fântanel se mai întalneste astăzi doar pe trei pâraie de munte: Valea Gudei, de lângă Topliţa; Valea Putinei, de lângă Câmpulung Moldovenesc şi pârâul Negruţa, un afluent al Someşului Rece.


Păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri irideus)


Este tot un salmonid cu origine nord-americană, precum ruda sa de mai sus. Spre deosebire de celelalte specii de păstrăvi din ihtiofauna României, păstrăvul curcubeu evită pâraiele şi cursurile de apă repezi, cu curenţi acvatici puternici. Îl întâlnim în păstrăvării şi lacuri montane, naturale sau de acumulare. Este o specie puţin pretenţioasă comparativ cu păstrăvul indigen, cel curcubeu nu are nevoie de ape foarte limpezi, ba chiar prosperă în apele cu turbiditate relativ uşoară. Este mai mare şi mai greu decât ceilaţi păstrăvi, iar solzii săi sunt proporţional mai mari decât cei ai speciei indigene. La noi în ţară poate atinge deseori greutatea de 2 kilograme, iar exemplarele bătrâne pot atinge, excepţional, greutatea record de 8 kilograme. Numele său este inspirat de o linie lată, roz-strălucitoare care-i străbate mijlocul corpului şi are luciri de curcubeu. Nu are puncte roşii, ci pete mici, negre.


Coregonul (Coregonus lavaretus maraenoides)


Dacă la începutul secolului XX am tot importat specii de peşti de la americani, intrarea ulterioară a României în sfera de influenţă a fostului imperiu sovietic s-a reflectat până şi în speciile de peşti aflate "la moda" în anii stalinismului. Aşa s-a întâmplat şi în cazul coregonului, o specie din familia păstrăvilor, cu toate că, prin trupul său fusiform şi aspectul său general, aaminteşte mai degrabă de hering. Aventura sa în apele noastre începe în anul 1956, odată cu eliberarea unui prim lot de exemplare adus tocmai din lacul Ciudskoe aflat în fosta URSS.
Coregonul are corpul argintiu, fără pete sau puncte, iar în perioadă de reproducere, solzii săi sunt mai strălucitori. Lungimea medie este de 50-60 cm, iar greutatea de 2-3 kg. Este un salmonid care îndrăgeşte apele dulci şi stătătoare. Reproducerea are loc în lunile noiembrie-decembrie. Dacă puii se hrănesc îndeosebi cu larve de ţânţari şi alte organisme zooplanctonice, adulţii au un comportament de prădător prin excelenţă, hrănindu-se îndeosebi cu peşti de talie mică. Este considerat foarte valoros pentru industria piscicola, coregonul având o carne deosebit de gustoasă, foarte asemănătoare cu a păstrăvului.


Peştele soare (Lepomis gibbosus)


Cunoscut de pescari şi sub numele de sorete, biban american, regina bălţii, a fost adus din Statele Unite, patria să de baştină, unde este o specie foarte comună. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, a ajuns şi în Europa, fiind adus pe post de peşte ornamental, datorită coloritului său deosebit. A scăpat în râuri şi, în prezent, îl întâlnim în aproape orice ţară europeană. La noi populează preponderent lacurile, bălţile şi râurile din sudul ţării, bălţile de revărsare ale Dunării şi complexul lagunar Razelm-Sinoe din Deltă. Este un peşte mic, atingând, de obicei, lungimi cuprinse între 12-15 centimetri. Înoată la suprafaţă, în apele calde, evitând locurile mai adânci. Este un peşte cu slabă valoare economică, fiind considerat, pe bună dreptate o pacoste: devorează icrele şi puietul speciilor de peşti autohtone valoroase. Pescarii îl prind şi îl folosesc ulterior ca nadă vie pentru peştii răpitori autohtoni, în special pentru captura bibanului comun (Perca fluviatilis).


Crapii chinezeşti (Ctenopharyngodon idella, Hypophthalmichthys molitrix şi Aristichthys nobilis)
Din cele aproximativ 12 specii de peşti introduse în ultimul secol în apele noastre, grupul acestor crapi chinezeşti reprezintă, cu siguranţă, peştii cu cea mai mare valoare economică, deşi, atunci când sunt introduşi în habitate naturale, intră în competiţie cu speciile autohtone, concurând cu acestea pentru resursele mediului.
Cunoscuţi publicului larg sub denumirea de crap cteno, crap argintiu şi novac, aceşti crapi de origine chinezească reprezintă o parte importantă din cantitatea totală de peşte capturat anual în ţara noastră.

Novacul (Aristichthys nobilis) e numit, la noi, şi sânger, datorită culorii roşiatice pe care o capăta după ce moare. A fost adus din China, unde s-a înregistrat, de altfel, şi recordul speciei: peste 100 kg greutate neoficial şi circa 80 kg oficial. Conform site-ului www.crap.ro, cel mai mare crap novac din România a fost pescuit pe lacul Cernica şi cântărea 68 kg. Carnea sa este superioară celei de fitofag sau de crap Amur, motiv pentru care piscicultura novacului este mai dezvoltată decât cea a celorlate două specii chinezeşti. După ce, în anii 1980, a fost introdus în SUA, pentru limitarea dezvoltării algelor microscopice apărute în procesul de eutrofizare, novacul este, în prezent, considerat un duşman al speciilor autohtone de peşti, cu care concurează pentru hrană şi spaţiu. Americanii nu-l consumă, considerându-l toxic, iar sutele de tone de novaci prinşi anual sunt incinerate...
Deşi multă vreme s-a crezut că nu se reproduce în stare sălbatică în România, s-au prins numeroase exemplare mici de novac atât în Delta Dunării, cât şi pe majoritatea râurilor mari.



Fitofagul sau crapul argintiu (Hypophthalmichthys molitrix) este un peşte planctonofag cu ritm de creştere rapid (în primii ani de viaţă poate depăşi greutatea de 4 kg). Ţara sa de origine este tot China şi a fost introdus în apele din lumea întreagă atât pentru comercializarea intensiva a cărnii, cât şi pentru faptul că acesta specie este mare consumatoare de alge, iar oamenii au sperat ca astfel să limiteze creşterea explozivă a algelor, produsă de excesul de nitraţi şi fosfaţi ajuns în lacuri (eutrofizare).
Crapul argintiu a ajuns în ţara noastră la începutul anilor 1960, iniţial încercându-se aclimatizarea sa doar în crescătorii naturale, deschise. De aici, a ajuns accidental în Dunăre. Deoarece, dintre toate speciile de crapi chinezeşti, aceasta se adaptează cel mai bine condiţiilor de trai din apele româneşti, fitofagul a proliferat atât în crescătorii, cât şi în Dunăre, unde face obiectul principal al pescuitului. Diferenţele fiziologice dintre fitofag şi novac sunt minime şi foarte dificil de sesizat, cu atât mai mult cu cât s-a reuşit hibridizarea celor două specii. În general, fitofagul are capul mai mic şi o coloraţie mai deschisă decât a sângerului. Recordul în România aparţine unui exemplar de 55 kg.



Crapul Amur (Ctenopharyngodon idella), mai cunoscut sub denumirile de cteno, cosaş sau ten, este o specie originară din nordul Chinei, Manciuria şi Siberia Orientală, patria sa fiind, după cum spune şi numele, bazinul hidrografic al fluviului Amur. Este o specie care se hrăneşte exclusiv cu stuf şi vegetaţie submersă. Ritmul său de creştere este superior ritmului crapului românesc; din acest motiv valoarea să economică este ridicată, cu toate că nu are o carne la fel de gustoasă precum a crapului autohton. Are o siluetă prelungă, atletică, cumva atipică pentru o specie de crap. Crapul de Amur este foarte apreciat pentru rolul său de "sanitar" al bălţilor invadate de stuf, din acest motiv fiind întâlnit în toate lacurile şi bălţile administrate de piscicultori. În România a fost introdus odată cu crapul sânger. În prezent se întâlneşte în toate râurile şi în Dunăre. Specia a prosperat îndeosebi în Deltă, aici având hrană din belşug.



Păianjenul Văduva Neagră (Latrodectus tredecimguttatus)
Iată că am ajuns şi la ultimul dar cel mai periculos invadator nou pătruns în faună României. Este una dintre multele specii de păianjen cunoscute sub numele de "văduvă neagră" (31 specii).
Mai precis, specia care a pătruns la noi este cunoscută sub denumirea de "văduva neagră mediteraneana". Văduva neagră a fost menţionată pentru prima data în arahnofauna (fauna de păianjeni) României în anul 1963, când cercetătorul I. Vintilă a descoperit primul exemplar în preajma localităţii C.A. Rosetti din Delta Dunării. Trei ani mai târziu, un alt exemplar este colectat pe insula Popina din Lacul Razim, iar un al treilea în anul 1968, tot în Deltă, lângă Periprava. Invazia începuse.


Epopeea celui mai periculos păianjen european în România este considerată de oamenii de ştiinţă drept încă o dovadă clară a fenomenului de încălzire globală din ultimii ani, deoarece această specie este, prin definiţie, una iubitoare de căldură. În ciuda ştirilor alarmiste destinate să înspăimânte românii de pe litoral în fiecare vară, temuta văduvă neagră nu a pornit un război personal cu românii. Spre exemplu, un cercetător care, în vara anului 2004, a colectat nu mai puţin de 384 de păianjeni din Dobrogea, a avut surpriza să descopere doar trei (!) văduve negre între aceştia...
Cu toate acestea, putem vorbi fără doar şi poate, de o extinderea arealului acestei specii emblematice de păianjen. Dacă în urmă cu 50 de ani se întâlnea aproape exclusiv în Deltă Dunării, în intervalul de ani scurs de atunci până în prezent, văduvă neagră a fost semnalată în mai multe localităţi şi staţiuni din apropierea litoralului Mării Negre precum Histria, Agigea, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, nordul satului 2 Mai şi pădurea Hagieni.
În ciudă isteriei declanşate de mass media, nu este un păianjen cu potenţial mortal, cu toate că bătrânii şi cardiacii pot prezenta complicaţii dacă sunt muşcaţi. Datele arată că se înregistrează un deces la 200 de cazuri. Durerile apar la câteva ore de la muşcătura şi se extind de la locul muşcat spre întreg membrul. Alte simptome include, de la caz la caz, salivaţia şi transpiraţia abundente, accelerarea pulsului, amorţeală, furnicături, semnele unei false apendicite, erupţii cutanate, stări de confuzie. Veninul femelei este periculos, masculii fiind incapabili să muşte. Dihania poate elimină în timpul muşcăturii o cantitate de 3-5 miligrame de venin compus din 12 aminoacizi şi câteva proteine, dintre care una are efecte toxice pronunţate.
Este uşor de recunoscut, având culoarea neagră strălucitoare, cu câteva pete roşii stridente.
Îşi instalează pânza în formă de pâlnie sub pietre, printre ierburi sau în adânciturile din sol.
Prospera în perioadele de secetă şi este posibil ca, în viitorul apropiat, să o întâlnim şi în sudul Moldovei, al Munteniei şi Olteniei, precum şi în zonă Porţilor de Fier. Norocul nostru....

Sursa foto: Wikipedia