Prima pagină Maratoanele Descopera Povestea aurului

Viitorul minelor de aur

Mihaela Stănescu | 11.04.2011 | ● Vizualizări: 1217
Viitorul minelor de aur     aur, mina, minerit, turism, reabilitare + zoom
Galerie foto (6)

Cât timp poate fi exploatată o mină de aur? În general, între 10 şi 35 de ani, spun specialiştii. Şi apoi? Apoi, urmează ceea ce oamenii de specialitate numesc reabilitare: locul fostei mine este eliberat, curăţat de reziduuri, replantat cu vegetaţie… În răstimp de câteva decenii, prin intervenţia omului şi cu ajutorul dat de natură, locul se transformă într-un peisaj renaturat, în care îşi duc viaţa plante, animale şi oameni.

Cei care cred că, odată explotarea unei mine încheiată, compania minieră îşi strânge utilajele şi pleacă, lăsând totul vraişte, greşesc. O fi fost aşa pe vremuri, dar în lumea occidentală nu mai e de mult aşa.

Legislaţia actuală obligă companiile miniere să readucă ecosistemele din zonă la un stadiu în care să poată fi locuite fără pericol de comunităţi umane şi să poată fi colonizate natural de forme de viaţă sălbatice. (În Uniunea Europeană, de pildă, se aplică în acest sens Directiva 2006/21/EC). Un aspect important în conceptul modern de reabilitare este cel al implicării comunităţilor locale - oamenii care locuiesc în apropierea minei sunt primii interesaţi în calitatea mediului lor de trai şi sunt cel mai strâns legaţi de ţinutul lor, deci tot ceea ce se face ţine seama de ei şi implică participarea lor.

Reabilitarea unei mine este un proces îndelungat - durează, de obicei, 5-20 ani, uneori mai mult, în funcţie de condiţiile locale. La Roşia Montană, de exemplu, lucrările, planificate pe o perioadă de 25 de ani, includ 14 ani de exploatare a minereului, restul perioadei cuprinzând lucrările necesare reabilitării. După cel de-al 25-lea an ar urma, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 50 de ani, o monitorizare post-închidere.
Iar acest proces îndelungat este şi extrem de complex; implică tot atâta ştiinţă cât şi artă, cunoştinţe tehnice, dar şi viziune estetică, ingenioase soluţii tehnologice şi idei creative.

Există câteva linii directoare, lucruri care se fac mai peste tot, dar, dincolo de acestea, nu există două situaţii la fel. Fiecare loc are specificul său, iar soluţiile de reabilitare trebuie să ţină seama de el. Formele de relief, sursele de apă, condiţiile tehnice, fauna şi vegetaţia sunt tot atâţia factori care sunt luaţi în considerare atunci când se realizează un astfel de proiect de reabilitare, iar rezultatele sunt, uneori, neaşteptat de impresionante.

  • Grămezile de material pietros, lipsit de valoare economică (halde de steril - fotografia de mai jos) rămase la suprafaţă, sub forma unor uriaşe movile de sfărâmături de rocă, sunt acoperite cu pământ, cu sol fertil, în care sunt sădite plante ierboase, arbuşti şi copaci (proces numit revegetare). În felul acesta, solul se stabilizează, datorită rădăcinilor plantelor, rezistând eroziunii. De obicei, aceste movile sunt modelate în forme ce se potrivesc cu relieful natural al regiunii, pentru a se integra cât mai bine în peisaj.

  • În cazul în care rocile conţin sulfuri, se aplică măsuri speciale de protecţie, acoperind totul cu un strat de argilă impermeabilă, împiedicând astfel oxidarea sulfurilor sub acţiunea oxigenului din aer şi din apă şi prevenind, în acest fel, formarea acidului sulfuric.
  • Alteori, aceste resturi de rocă pot fi folosite, împreună cu pământul rezultat din săpături, pentru a umple gropile uriaşe ale minelor deschise (open pit) sau galeriile subterane. Gropile umplute până la margine şi nivelate sunt şi ele plantate şi, în câţiva ani, acolo unde fusese o enormă adâncitură în sol se poate întinde o păşune.
  • Alternativ, gropile pot fi umplute cu apă, formându-se lacuri în care, cu vremea, dacă apa are o calitate corespunzătoare, se instalează comunităţi de plante şi animale acvatice.
  • Iazurile de decantare, în care a fost depozitat sterilul trecut prin procesul de denocivizare, sunt lăsate descoperite, pentru a se evapora apa, apoi, după câţiva ani, pot fi acoperite cu pământ şi nivelate.
  • Permanent, se monitorizează calitatea apei, a aerului şi a solului şi se fac studii care să evidenţieze mersul procesului de reabilitare.

În America de Nord şi în Uniunea Europeană, reabilitarea a devenit o componentă obişnuită a mineritului modern.


Iată câteva exemple de reabilitări ale unor mine americane de aur, exemple furnizate de Mineral Information Institute din SUA.

  • Mina de aur Ridgeway, din statul american Carolina de Nord, a funcţionat din 1988 până în 1999, având două cariere, şi acum este în plin proces de reabilitare. Gropile uriaşe ale carierelor se umplu treptat cu apă, urmând să formeze, în final, două lacuri înconjurate de peste 36 de hectare de zone umede. Monitorizarea calităţii apelor freatice şi de suprafaţă va continua timp de 30 de ani.
  • Mina McLaughlin, din California (fotogarfia de mai jos) are o istorie complexă şi interesantă, atât în ceea ce priveşte exploatarea, cât şi reabilitarea ulterioară. Încă de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de aici se extrăgea mercur, iar această activitate a durat peste 100 de ani, Nu se ştia, la vremea, aceea, că în regiune există şi aur. În anul 1978, mina era părăsită; nu fusese întreprinsă nicio lucrare de reabilitare şi locul arăta dezolant. Apoi, s-a descoperit aici aur. Extragerea lui a început în 1985, iar în paralel, au început, în alte secţiuni ale exploatării, lucrările de reabilitare, cu atâta succes încât, în 1993, pe locul fostei exploatări miniere a fost înfiinţată o rezervaţie naturală. În 1998, în urma acordului dintre compania Homestake Mining (proprietara minei) şi Universitatea din California a fost instalată o mică staţiune de cercetări, unde se desfăşoară studii de geologie şi biologie. Ultimul lingou de aur a fost turnat aici în 2003, după care lucrările de reabilitare au continuat cu şi mai multă forţă. A fost creat un lac de acumulare care a atras numeroase păsări de apă, mamifere mici, cerbi, apoi şi specii prădătoare: urşi, coioţi, pume, păsări răpitoare. O faună bogată şi diversă s-a stabilit astfel pe acest petic de pământ, odinioară sterp şi poluat. Mina McLaughlin rămâne, astfel, un model de reabilitare reuşită.

  • Minele de aur McCabe şi Alto, din SUA, oferă, în urma reabilitării, locuri de păşunat pentru animale sălbatice şi domestice, deopotrivă.
  • La mina americană Cannon (unde a existat o exploatare subterană), fostele clădiri au fost transformate în birouri şi construcţii tehnice destinate şcolii locale.
  • La mina de aur şi cupru Flambeau (fotografia de mai jos), din statul american Wisconsin, operaţională între anii 1993-1997, conform reglementărilor stabilite, compania proprietară, care s-a ocupat şi de lucrările de reabilitare, este răspunzătoare de ceea ce se întâmplă acolo timp de încă vreo câteva decenii bune, urmând să monitorizeze parametrii mediului şi succesul proiectului de reabilitare timp de 40 de ani după iniţierea acestuia. Aici s-a realizat, practic, un proiect de reconstrucţie ecologică, locul fiind readus aproximativ la starea sa de odinioară (de dinaintea începerii exploatării): a fost recreat peisajul originar, cu mlaştini şi 50 de hectare de prerie, populată cu specii native de plante. Iar pentru a stimula turismul local, au fost croite poteci ce formează un traseu turistic cu lungimea de 7 km.


Ce altceva mai poţi face într-o mină? Turism!

În multe părţi ale lumii, foste exploatări miniere sunt azi obiective turistice, ademenind turiştii cu atracţii specifice, ce amintesc de istoria şi tehnologia extragerii aurului. Ce poţi face în asemenea locuri? De la caz la caz: poţi vizita vechi galerii de mină, pe jos sau cu mijloace de transport anume proiectate (cum este trenuleţul galben care plimbă vizitatorii prin galeriile fostei mine de aur Old Hundred, din Silverton, SUA); poţi spăla câteva şaitrocuri de nisip aurifer dintr-un jgheab (o distracţie oferită de numeroase mine de aur din America de Nord) sau poţi petrece un week-end sau o săptămână într-o tabără cum este cea de la mina Goldbottom, din Yukon, Canada (de fapt, aceasta e o mică exploatare încă operaţională, o afacere de familie), unde poţi locui în cabane şi spăla nisip aurifer la râu cât e ziua de lungă, singur sau cu toată familia.



(De altfel, pentru cei care nu se mulţumesc cu o fostă mină, ci vor să vadă una aflată în plină activitate, există tururi organizate în mine aflate în exploatare, turismul fiind, în acest caz, parte componentă din activitatea locală; de pildă, mina Reefton, din Noua Zeelandă, exploatată de compania Oceana Gold, oferă curioşilor posibilitatea de a vizita mina, în timpul zilei, cu maşini 4x4, pentru a vedea în direct ce înseamnă o mină de aur şi cum arată viaţa de miner în secolul XXI.)

Prin urmare, nici mineritul nu mai e ce-a fost. Conceptul de mină abandonată, cu conotaţiile ei tradiţionale - sterp, secătuit, dezolant etc. - nu se mai potriveşte cu ideea modernă de minerit aurifer. La vremuri noi, reguli şi concepţii noi: locurile în care extragerea aurului s-a încheiat devin, cu ajutorul tehnologiilor noi de reabilitare, terenuri de construcţie, păşuni, locuri de agrement…
Ca şi cererea de aur, cererea de terenuri - într-o lume cu populaţia aflată în expansiune - creşte mereu. Iar aceste petice de pământ, mai mari ori mai mici, vor deveni, în viitorul apropiat, resurse preţioase, pe care nu ne vom mai permite să le ignorăm şi să le abandonăm. Le vom da o nouă valoare şi le vom utiliza.

Tag-uri: aur | mina | minerit | turism | reabilitare