Prima pagină Stiinta

Factorul „Al Treilea Om”: cum explică psihologia misterul „îngerilor păzitori”?

Mihaela Stănescu | 09.16.2014 | ● Vizualizări: 1013
Sindromul „Al Treilea Om” - un misterios fenomen psihic, al cărui nume îşi are rădăcinile într-un poem.     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (4)

Ce au în comun Ron DiFrancesco - supravieţuitor ca prin miracol al prăbuşirii turnului sudic al complexului World Trade Center -, Sir Ernest Shackleton, eroicul explorator al Antarcticii în primele decenii ale secolului XX, Francis Smythe, alpinist britanic care, în 1933 a fost cât pe-aci să devină primul om ajuns pe vârful Everest, „ratându-l” cu doar 300 de metri? Ei toţi şi alţii s-au aflat, la un moment dat, în situaţii-limită, simţindu-se pe marginea prăpastiei ce desparte viaţa de moarte, şi au primit în acele momente un ajutor de o natură pe care oamenii de ştiinţă nu ştiu să o explice deocamdată. Au supravieţuit cu ajutorul unor entităţi misterioase, al unor prezenţe stranii, inefabile, care i-au încurajat şi i-au călăuzit. În urma multelor mărturii ale unor persoane care au trecut prin asemenea situaţii, psihologii au admis că există, în aceste experienţe, aspecte comune, asociate probabil cu modul de a funcţiona al minţii omeneşti. Au dat fenomenului un nume – „sindromul cel de-al treilea om” – şi acum caută explicaţii pentru aceste trăiri misterioase.

O prezenţă nevăzută

În 1916, în timpul unei Expediţiei Imperiale Trans-Antarctice,  3 oameni, a căror corabie fusese prinsă de gheţuri, şi-au croit drum cu mare greutate prin regiuni muntoase şi gheţari, spre o mică bază a vânătorilor de balene, din Golful Stromness. Unul dintre oameni era Ernest Shackleton, unul dintre cei mai mari exploratori ai continentului sudic, din vremea numită Epoca Eroică a Explorării Antarctice. Mai târziu, reamintindu-şi cumplit de dificila călătorie, a scris: 

„Ştiu că în timpul acelui lung şi epuizant marş de 36 de ore peste munţi fără nume şi peste gheţari, mi s-a părut adesea că nu eram trei, ci patru.”

Sir Ernest Shackleton, conducătorul Expediţiei Imperiale Trans-Antarctice    

Mai târziu, poetul T.S. Eliot, citind relatarea lui Shackleton despre misteriosul „al patrulea om”, a preluat ideea, trecând-o prin filtrul propriei imaginaţii şi recurgând la o licenţă poetică: într-unul dintre cele mai celebre poeme ale sale, The Waste Land, l-a transformat pe „cel de-al patrulea om” al lui Shackleton într-un „al treilea”:

„Cine-i cel de-al treilea ce merge alături de tine?

Când număr, văd că suntem doar tu şi cu mine,

Dar, când privesc înainte pe drumul cel alb, 

Există mereu un altul ce merge alături de tine…”

 

De aici provine numele actual al fenomenului: „sindromul celui de-al treilea om.”

Iar ceea ce l-a făcut cunoscut a fost o carte apărută în 2009, scrisă de John Geiger şi intitulată: The Third Man Factor. Surviving the Impossible. 

 

Ajutor pentru supravieţuire

De-a lungul vremii, asemenea experienţe au fost descrise de mai mulţi oameni care, la un moment dat, s-au aflat în pericol şi au simţit că au fost ajutaţi de un enigmatic „altcineva”. Unii vorbesc de ajutor divin, de un înger păzitor, alţii de un spirit, de o prezenţă fantomatică, dar toţi au simţit, într-un fel sau altul, acest sprijin, căruia i-au datorat supravieţuirea.

Printre alpiniştii care escaladează munţi înalţi, luptându-se cu zăpezile, aerul rarefiat, uneori cu un sentiment de singurătate zdrobitor, aceste experienţe par să fie frecvente.

Sindromul „Al Treilea Om” este raportat deseori de alpiniştii confruntaţi cu situaţii dificile în cursul ascensiunilor.     (Foto: Shutterstock.com)

În 1933, exploratorul britanic Frank Smythe a urcat pe Everest, într-o ascensiune epuizantă; toţi ceilalţi oameni din echipa sa au rămas în urmă, învinşi de vântul cumplit, de gheaţa şi zăpada care le împiedicau mersul, de lipsa de oxigen Smythe a continuat să urce, până când a cedat şi el, când mai avea vreo 300 de metri până în vârf. Mai târziu, descriindu-şi în jurnal experienţa infernală, Smythe a relatat cum, la un moment dat, a vrut să împartă un baton de glucoză cu un camarad pe care îl credea alături şi s-a întors să-i dea o bucată, dar a constatat că, de fapt, era singur. De altfel, în clipa următoare, şi-a amintit că se despărţise de ultimul însoţitor cu ceva timp în urmă. Şi totuşi, spune el, „avusesem senzaţia intensă că eram însoţit de o altă persoană. Senzaţia era aşa de puternică, încât a înlăturat cu totul impresia de singurătate pe care aş fi simţit-o altminteri.”

Un caz clar de „sindrom al celui de-al treilea”, cum îl numesc azi psihologii. 

Turnul sudic din complexul World Trade Center: Ron DiFrancesco, care a coborât zeci de etaje îndrumat de o „voce” pe care a auzit-o în minte, este considerat ultimul om care a ieşit viu din Turnurile Gemene, înainte de prăbuşirea acestora, la 11 septembrie 2001.     Credit: Robert J. Fisch. - Flickr/ Wikimedia, CC BY-SA 2.0

La fel de impresionant este cazul lui Ron DiFrancesco, un bărbat care lucra la etajul 84 al unuia dintre turnurile gemene din Manhattan, distruse de atacul terorist de la 11 septembrie 2001. În ciuda şanselor extrem de mici, el a izbutit să coboare peste 80 de etaje ale turnului, înainte ca acesta să se prăbuşească. Mult mai târziu, Ron a povestit că, în timp ce zăcea pe podea, la etajul 79, aproape sufocat, a auzit o voce – iar senzaţia era însoţită de impresia unei prezenţe fizice – care l-a îndemnat să se ridice şi să continue să coboare, să treacă prin porţiuni de clădire cuprinse de flăcări, ajungând, în cele din urmă, la parter. Pe când ieşea, clădirea s-a prăbuşit, dar Ron a supravieţuit; decizia de a coborî, deşi părea extrem de riscantă, i-a salvat viaţa. Ceea ce este deosebit în povestea sa este acest ajutor enigmatic venit pe calea minţii, într-un moment crucial (Ron DiFrancesco îl consideră un ajutor „divin”). Cazul a fost inclus şi de John Geiger în cartea sa, deoarece ilustrează foarte bine, crede autorul, acest bizar fenomen: faptul că oameni aflaţi în situaţii-limită rămân în viaţă mulţumită unui sprijin sufletesc venit, aparent, „de la altcineva”, dar fără a se putea dovedi prezenţa unei fiinţe reale care să fi ajutat, efectiv, la ieşirea din acea situaţie. 

„Al treilea om”, explică Geiger, este perceput ca o entitate nevăzută care intervine într-un moment critic - când oamenii sunt supuşi unui stres enorm sau se află într-o situaţie de viaţă şi de moarte -, pentru a le oferi alinare sau ajutor.  

Fenomen paranormal sau un proces mental explicabil pe baze ştiinţifice? Geiger, care a petrecut 5 ani discutând cu persoane care au avut asemenea trăiri, consideră că, evident, se pot da oricând explicaţii de ordin spiritual sau religios acestui fenomen, dar că asemenea experienţe au avut şi oameni sceptici sau non-religioşi şi că ştiinţa ar putea avea şi ea lucruri foarte interesante de spus despre acest fenomen, putând fi implicate fel de fel de procese, de la reacţii bio-chimice la descărcări electrice neuronale de un tip neobişnuit.

În orice caz, crede el, nu e vorba de o halucinaţie oarecare; halucinaţiile sunt, de obicei, percepute ca o alterare a ordinii lucrurilor, ceva nefiresc, tulburător, care creează confuzie şi spaimă. În cazul „celui de-al treilea om”, dimpotrivă, e vorba despre un ajutor plin de sens, ceva orientat spre un scop pozitiv, într-un mod ordonat şi coerent.

 

Ce spune ştiinţa?

Un fenomen atât de straniu dă naştere, evident, multor speculaţii; unii au vorbit despre îngeri păzitori, despre spirite călăuzitoare; alţii au încercat să lege aceste percepţii de ideea unui prieten imaginar, un fenomen psihologic constatat la copii.

Psihologii sunt, desigur, foarte interesaţi de înţelegerea acestui fenomen, deşi sunt încă destul de departe de ea. Însă încercările de a îl explica nu lipsesc.

Una dintre ipotezele aduse în scenă este cea a bicameralismului – un concept elaborat de psihologul american Julian Jaynes, care l-a expus într-o carte publicată în 1976 şi intitulată The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind.

Conform acestei ipoteze, mintea umană era cândva caracterizată printr-un mod de funcţionare diferit de cel de azi: era ca şi cum mintea ar fi fost formată din două compartimente (bicamerală), iar funcţionarea ei ar fi fost rezultatul unei interacţiuni speciale între cele două încăperi ale minţii, una „vorbind”, dând comenzi, iar cealaltă „ascultând” şi supunându-se. Era ca şi cum fiinţa umană opera pe baza unei scheme mentale în care voinţa de acţiune (ce ducea la luarea deciziilor) în faţa unor stimuli noi era diferită de cea de azi, era mediată printr-un mecanism de control lingvistic şi resimţită sub forma unor halucinaţii auditive. Este o opinie controvesată, criticată şi respinsă vehement de unii, dar primită de alţii ca fiind un incitant punct de pornire pentru studii asupra evoluţiei psihicului uman.

După opinia psihologului, oamenii de acum câteva milenii trăiau într-o stare mentală ce prezenta unele similarităţi cu modul în care simt şi „trăiesc” lumea din jur persoanele schizofrenice. În loc de a realiza evaluări conştiente ale situaţiilor, oamenii aveau un fel de halucinaţii auditive, în care „o voce” (pe care ei o atribuiau, de obicei, unei divinităţi) dădea porunci sau sfaturi, cărora omul li se supunea fără a crâcni şi fără a fi conştient de propriile procese ale gândirii, fără a se întreba „de ce”, fără a opera pe baza unor argumente. Schizofrenia – una dintre cele mai misterioase tulburări ale minţii, neînţeleasă pe deplin nici azi, în ciuda secolelor de cercetări asupra ei – ar fi, crede Julian Jaynes, un vestigiu al acestei stări de bicameralitate a minţii, cândva predominantă în populaţiile umane. 

Un argument, crede Jaynes,  este faptul că în operele literare foarte vechi – de exemplu, poemele homerice – personajele nu par să reflecteze la situaţii, la probleme, şi să ia decizii aşa cum facem noi azi, ci par să acţioneze mereu ascultând de „glasuri ale zeilor”, pe care le aud permanent în mintea lor. Acest mod de a prezenta felul în care trăiau oamenii nu era o născocire literară, ci reflecta realitatea acelor vremuri, modul caracteristic epocii de a gândi şi acţiona. 

După opinia lui Jaynes, această bicameralitate ar fi fost starea normală a minţii umane până acum aproximativ 3.000 de ani, când a avut loc o trecere la modul de operare de azi, starea de conştienţă deplină în care ne gândim la ceea ce se întâmplă şi luăm hotărâri.

Această trecere ar fi fost impulsionată de situaţiile noi, stresante – migraţii în masă, perioade de schimbări dramatice ale mediului natural ş. a. -, ce creau o mare presiune şi necesitatea adaptării. A fost nevoie ca minţile umane să devină mai flexibile, mai creative, ca răspuns la aceste presiuni exterioare, şi aşa ar fi evoluat spre un nou mod de funcţionare, cel de azi, bazat pe introspecţie conştientă. Dezvoltarea, în această perioadă, a practicilor religioase şi divinatorii ar fi fost, crede psihologul american, expresia încercării de a regăsi această „setare” bicamerală pierdută, de a restabili comunicarea cu „zeii” ale căror voci nu mai putea fi acum auzite în minte. 

În lumina acestor explicaţii, să fie oare „sindromul celui de-al treilea om” un vestigiu al acestui mod străvechi de a funcţiona al minţii noastre, o reminiscenţă a „minţii bicamerale”, care aşteaptă şi primeşte instrucţiuni de la „altcineva” şi care iese la suprafaţă sub presiunea cumplită din momentele de cumpănă?

Alţi psihologi cred că, dimpotrivă, e vorba despre un efort mental de „a face” faţă, un mecanism adaptativ, sau de coping, după expresia în limba engleză care a început să fie utilizată şi de psihologii de la noi. 

În psihologie, coping înseamnă depunerea unui efort conştient pentru rezolvarea problemelor personale şi interpersonale şi încercarea de a stăpâni, reduce ori tolera stresul. 

Psihologii au repertoriat sute de asemenea strategii de coping, clasificarea lor fiind încă subiect de dezbateri. 

Identificarea şi eliminarea surselor de stres, metodele de relaxare, distragerea atenţiei de la problema stresantă, gestionarea sentimentelor negative, negarea, distanţarea de problemă şi multe altele sunt asemenea strategii de coping, încercări de a face faţă suferinţei provocate de situaţii dificile, unele dintre aceste strategii având efect pozitiv (coping adaptiv sau constructiv), altele negativ (coping maladaptiv). Mintea umană este capabilă să „inventeze” o mare varietate de mecanisme de coping, care ne ajută să facem faţă situaţiilor grele din viaţă. 

Este explicaţia pe care pare să o prefere şi John Geiger pentru a explica sindromul celui de-al treilea om: „Pentru oamenii aflaţi într-o mare suferinţă fizică şi psihică, este un mod de a face faţă situaţiei. Nimic nu e de mai mare ajutor oamenilor, în clipe grele, decât să simtă că se mai află acolo cineva, care îi ajută.”

S-ar părea, aşadar, că suntem în stare – cel puţin unii dintre noi sunt -, în clipe de mare restrişte, să „inventăm” o fiinţă nevăzută care să ne vină în ajutor. Nu e neapărat foarte lămuritor; mai curând, este o altă faţetă a nesfârşit de enigmaticei minţi umane, capabilă de cele mai uimitoare înfăptuiri. 

Oricum ar fi, acest fenomen tulburător există şi înţelegerea lui ne-ar fi de mare folos: „Dacă înţelegem că factorul «Al Treilea Om» este o parte din noi, aşa cum e şi adrenalina… atunci am putea începe să ajungem la el cu mai multă uşurinţă”, scrie Geiger. 

„Dacă stai să te gândeşti, e o capacitate extraordinară. Şi, cumva, te face să te gândeşti că noi, fiinţele umane, nu suntem niciodată cu totul singure, că avem puterea de a chema acest ajutor în clipele din viaţă când avem cel mai mult nevoie de el.”