Prima pagină Stiinta

Ce ne îngraşă cu adevărat?

Mihaela Stănescu | 03.13.2012 | ● Vizualizări: 4599
Ce ne îngraşă cu adevărat?     obezitate, substabte, obezogen, + zoom
Galerie foto (5)

Marea majoritate a nutriţioniştilor afirmă că principiul fundamental, regula de aur sau cum vrem să-i zicem, a slăbirii este să cheltuim mai multe calorii decât înghiţim, astfel încât bilanţul caloric să fie negativ. Atunci, corpul, aflat în situaţia de a face rost de caloriile necesare de altundeva decât din mâncare, va „ataca” rezervele organismului, ajungând, la un moment dat, să le consume şi pe cele de grăsime. E un principiu verificat şi răs-verificat în practică, corespunde cu logica bunului-simţ şi e simplu de înţeles pentru oricine. Şi totuşi… Cercetări recente aduc elemente care cam strică limpezimea priveliştii: fără să zdruncine principiul simplu şi clar al bilanţului caloric negativ ca o condiţie obligatorie a pierderii în greutate, rezultatele acestor cercetări arată că lucrurile sunt mult mai complexe: că nu toate caloriile sunt la fel, că echilibrul metabolic stă sub semnul unor influenţe subtile şi că, uneori, acestea vin de unde nu te aştepţi. Ceea ce nu înseamnă că nu există speranţă; ştiind că lucrurile sunt mai complicate – şi în cel fel anume – cei interesaţi pot evita ca acele influenţe păcătoase să le saboteze eforturile de a slăbi.

Chimicalele - duşmanii siluetei?

Fără a lua întreaga responsabilitate a modului în care se hrăneşte de pe umerii consumatorului, numeroase studii recente sugerează totuşi că nu e vorba numai despre cât mănâncă oamenii, ci şi despre ceea ce mănâncă şi, adesea, despre substanţe care nici măcar nu sunt "mâncare". E vorba despre diverse substanţe prezente în mediul nostru de viaţă, substanţe la care suntem, aşadar , expuşi (cel mai adesea fără să ştim) şi care au nelinilştitoarea capacitate de a modifica anumite căi metabolice şi de a produce în organismul uman schimbări ce pot avea ca efect creşterea în greutate.
Iată câteva exemple de astfel de substanţe, calificate drept obezogene - capabile, adică, să ducă la obezitate, chiar în condiţiile în care aportul de calorii nu este excesiv - substanţe prezente peste tot în jur: în ambalajele produselor cumpărate de la supermarket, ca şi în apa mării.

Organotinele sunt o clasă de substanţe implicate în numeroase procese tehnologice larg răspândite şi chiar definitorii pentru stilul de viaţă modern: fabricarea policlorurii de vinil (PVC), a pesticidelor, a unor agenţi de tratare a apelor industriale, ca şi în tratarea anvelor pentru a împiedica fixarea pe ele a unor organisme marine care le-ar degrada (aşa-numite tratamente anti-fouling).

Bruce Blumberg, un specialist care predă biologie celulară şi ştiinţe farmaceutice la Universitatea California - Irvine, a studiat efectul a două asemenea substanţe (tributiltina şi trifeniltina) asupra organismului a mamiferelor şi a constatat că ele modifică felul în care organismul răspunde aportului caloric. Animalele de laborator expuse la aceste substanţe mâncau aceeaşi dietă, cu acelaşi număr de calorii, ca şi animalele netratate şi totuşi se îngrăşau considerabil în comparaţie cu animalele din lotul-martor. Analiza ţesuturilor a arătat că animalele cărora li se administraseră organotine aveau un ţesut adipos mai dezvoltat, cu celule mai mari şi mai numeroase.

Bisfenol A (BPA) este, de câţiva ani, pe lista celor mai temuţi "inamici chimici" ai sănătăţii publice, şi asta nu numai din cauza efectelor lui, ci şi din cauza expunerii masive a populaţiei la el. BPA (care este un plastifiant, adăugat în materiale plastice pentru a le face mai maleabile şi mai uşor de modelat) se găseşte într-o varietate imensă de obiecte din plastic (veselă din plastic, de exemplu), dar şi - sub forme adesea insesizabile - în obiecte ce par să nu aibă legătură cu plasticul. Exemple sunt unele doze de băuturi sau cutii de conserve, ambalaje care, deşi făcute din metal, sunt, în multe cazuri, "căptuşite" cu un strat fin de material plastic, menit să împiedice corodarea metalului şi deteriorarea conservelor. Or, acest plastic conţine foarte adesea bisfenol A.

Recent, în ţările Uniunii Europene (în 2011) şi în Canada a fost interzisă folosirea bisfenolului A la fabricarea biberoanelor de plastic, pentru a-i feri măcar pe copiii mici de efectele lui nocive. Câteva dintre statele americane au impus o interdicţie similară şi, ca urmare a recomandărilor Consiliului American pentru Chimie, de a evita folosirea BPA în plasticul din care sunt făcute biberoanele şi căniţele pentru bebeluşi, se aşteaptă ca şi celelalte state să adopte, în curând, rezoluţii similare.

Teama de BPA a început să se manifeste odată cu descoperirea faptului că substanţa respectivă are efecte nocive asupra echilibrului hormonal şi odată cu publicarea unor statistici care arătau că aproape toată populaţia americană prezintă urme de BPA în urină, indicând faptul că este expusă la bisfenol A într-o măsură alarmant de mare.

Iar revenind la subiectul de azi, BPA are, după cât se pare, şi alte păcate: experimente efectuate pe animale de laborator arată că el este şi obezogen. Cercetări finanţate de Institutul Naţional pentru Sănătate Publică din SUA şi realizate la Universitatea Missouri-Columbia, sub conducerea profesorului Frederick S. vom Saal, arată că BPA modifică puternic metabolismul grăsimilor la mamifere: fără a mânca mai mult decât animalele din lotul de control, cele care erau tratate cu BPA se îngrăşau.

Dată fiind larga răspândire a acestui poluant în mediul nostru de viaţă, e normal să ne întrebăm cum îl putem evita. Sub presiunea datelor care incriminează BPA, unii producători (precum compania Campbell's Soup, unul dintere cei mai mari producători de supe conservate din SUA), au decis să elimine BPA din ambalajele conservelor fabricate de ei. Dar cu atât de multe conserve importate din ţări care nu au nicio legislaţie referitoare la interzicerea BPA, amploarea problemei este foarte îngrijorătoare. Nutriţioniştii nu pot face deocamdată altceva decât să-i sfătuiască pe oameni să consume, pe cât posibil, mâncăruri gătite în casă şi alimente proaspete, în locul celor din conservă (ceea ce nu e întotdeauna uşor de făcut, din diferite motive) şi, la nevoie, să prefere conservele "la borcan" (în borcane de sticlă), în locul celor din cutii metalice sau de plastic.

Fructoza a fost, o vreme, promovată drept o alternativă sănătoasă la consumul de zahăr, până când lumea ştiinţifică şi-a dat seama că, departe de a rezolva problemele diabeticilor şi ale obezilor, fructoza le putea agrava, ba mai mult, îi putea împinge spre tulburări metabolice şi pe non-diabetici şi persoane cu greutate normală.

Fructoza se găseşte în stare naturală în fructe, dar nu acea fructoză este problema noastră, ci cea obţinută artificial şi folosită ca îndulcitor, în concentraţii mari, în mii de produse alimentare.

Fructoza nu produce o creşterea glicemiei (a cantităţii de glucoză din sânge), acesta fiind motivul pentru care, timp de decenii, a fost considerată bună pentru diabetici, căci aceştia suferă de o creştere necontrolată a glicemiei. Dar fructoza are un efect pervers - păcăleşte creierul să creadă că persoana respectivă nu a mâncat cine ştie cât (creierul reacţionează la creşterea concentraţiei de glucoză şi trimite, în mod normal, un semnal de saţietate, avertizând organismul că a mâncat destul şi e cazul să se oprească). Fructoza înşeală aceste mecanisme de control ale organismului, făcându-l să mănânce mai mult.

Cât de subtile şi puţin cunoscute încă sunt mecanismele metabolice se vede din faptul că organismul mamiferelor face o deosebire între fructoză şi zahărul obişnuit (zaharoză sau sucroză, în nomenclatura chimică, cu molecula alcătuită dintr-o moleculă de fructoză şi una de glucoză). Cercetătorii încă nu ştiu în ce constă acesată deosebire, cum o percepe organismul şi de ce reacţionează diferit la fructoză faţă de zaharoză, substanţe chimice care nouă ni se par destul de înrudite. Dar diferenţa există, e clar, corpul o simte şi răspunde la ea, după cum au arătat studii realizate pe şobolani hrăniţi cu zahăr şi cu sirop de porumb cu conţinut ridicat de fructoză (HFCS), prezent în nenumărate tipuri de dulciuri, mezeluri, cereale (din acelea pe care le mănâncă copii la micul dejun, cu atâta plăcere că ţi-e şi milă de ei, dacă ştii ce conţin cerealele acelea). Şobolanii care băuseră HFCS au luat în greutate mult mai mult decât cei care băuseră apă îndulcită cu zahăr, deşi conţinutul caloric era exact acelaşi. Studiul a fost realizat la Universitatea Princeton, SUA, şi a dat apă la moară teoriilor care susţin că nu doar numărul caloriilor ingerate contează, ci şi felul lor.

Comentând rezultatele studiului într-un articol apărut în publicaţia americană The Atlantic, dr. Robert H. Lustig, neuroendocrinolog şi pediatru care lucrează la Universitatea California - San Francisco şi studiază de 16 ani dinamica insulinei şi mecanismele insulino-centrice ale obezităţii, explică: fructoza este o substanţă obezogenă, al cărei efect se datorează faptului că ea alterează dinamica insulinei, mecanismele prin care aceasta intervine în metabolism. Consumul ridicat de fructoză măreşte cantitatea de insulină circulantă, care însă converteşte preferenţial glucoza din sânge (în substanţe de rezervă), consumând-o astfel şi făcându-i pe oameni să se simtă flămânzi şi obosiţi. Prin urmare, vor mânca mai mult şi vor fi mai puţin înclinaţi să facă exerciţii fizice, deci se vor îngrăşa... Modelul bilanţul caloric, în opinia dr. Lustig, nu este suficient pentru a explica toate aspectele epidemiei contemporane de obezitate.

Teoria chimicalelor obezogene nu este însă acceptată de toţi cercetătorii, după cum nu este acceptată nici de industria alimentară, din motive mai mult decât evidente. Dacă ea s-ar confirma, atunci enormul agregat al industriei producătoare de alimente procesate nu ar mai putea susţine în veci niciuna dintre afirmaţiile cum cum că vinde hrană sănătoasă, de vreme ce, indiferent cât de sănătoase ar fi alimentele în sine, tot poartă o încărcătură de substanţe nocive. Confirmarea teoriei poluanţilor obezogeni ar obliga industria alimentară să modifice profund metodele de cultivare, procesare şi ambalare a produselor alimentare, cu costuri uriaşe.

Dar nici oamenii de ştiinţă nu sunt în totalitate de acord cu faptul că vina evoluţiei noastre spre o omenire alcătuită din obezi o poartă chimicalele, mai degrabă decât modul defectuos de a mânca. A arunca vina pe poluanţii chimici, spun aceşti cercetători, înseamnă a descărca de răspundere consumatorii, care sunt, totuşi, responsabili pentru sănătatea lor şi pentru de stilul de viaţă pe care îl adoptă.
Aceşti specialişti, nutriţioniştii din şcoala "clasică", susţin în continuare că problema principală este dezechilibrul caloric; oamenii mănâncă mult şi fac puţină mişcare, iar aportul substanţelor chimice, dacă există, nu este un fatori principal, ci unul dintre mulţii factori care pot favoriza îngrăşarea., în prezenţa dezechilibrului energetic. Dar principalul motiv, în opinia lor, rămâne bilanţul caloric pozitiv al multor consumatori, ceea ce îi face pe aceştia pe deplin responsabili de propriile probleme cu greutatea.

Unde e adevărul? Ca de obicei, probabil e undeva la mijloc.

Nu încape îndoială că mulţi dintre oamenii cu un stil de viaţă occidental au un bilanţ energetic pozitiv: ingurgitează mai multe calorii decât cheltuiesc, iar surplusul… se depune. Foarte probabil - studiile sunt destul de edificatoare - transformarea energiei necheltuite în grăsime este stimulată de prezenţa în organism a anumitor substanţe, numite de specialişti obezogene. Pe măsură ce aflăm mai multe despre ele, devenim mai precauţi şi putem evita expunerea excesivă la asemenea substanţe.

Şi dacă ar fi numai chimicalele…

Frederick S. vom Saal, specialistul american deja amintit, care a studiat rolul obezogen al BPA, afirmă că acesta e doar una dintre multele substanţe cu asemenea efecte. Şi alte chimicale, precum policlorobifenilii şi nicotina, susţine el, sunt implicate în apariţia diabetului şi a altor boli metabolice.

Extrapolând, putem spune că substanţele chimice reprezintă doar una dinte categoriile de factori obezogeni - mai sunt şi altele, care nu au legătură cu mâncarea.

Multe aspecte ale modului de viaţă contemporan predispun la creşterea în greutate. An de an, noi studii vin să confirme faptul că ceea ce specialiştii numesc epidemia de obezitate este alimentată de un cumul de factori, de schimbări în modul de trai, care fac ca viaţa noastră să să fie foarte diferită, din multe puncte de vedere, de cea pe care o duceau strămoşii noştri.

Insuficienţa somnului, munca de noapte, poluarea luminoasă, temperatura ridicată din locuinţe, utilizarea unor produse cosmetice au fost "denunţate" ca fiind factori ce controbuie la creşterea în greutate a oamenilor de azi. Modul de viaţă modern, cu toate avantajele lui incontestabile, ne expune unui mediu artificial la care suntem insuficient adaptaţi şi care îşi pune amprenta asupra echilibrului nostru fiziologic.

Şi acelaşi Frederick S. vom Saal, în acelaşi articol publicat în The Atlantic, afirmă: "Dacă oamenii vor într-adevăr să pună capăt epidemiei de obezitate, diabet şi boli cardiovasculare, n-ar fi înţelept să ignore niciunul dintre factorii implicaţi." Ajungem iar la aceeaşi concluzie: singura apărare în faţa laturii întunecate a stilului de viaţă modern este să fii un consumator informat.

Tag-uri: obezitate | substabte | obezogen |