Cine se ducea la Operă la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru că „așa cerea moda”?

La sfârșitul secolului al XIX-lea atmosfera culturală din capitala României începea să intre într-o adevărată efervescență. Bucureștenii descopereau, încet, dar sigur, piesele de teatru scrise de autorii români. E drept, piesele lui Caragiale au fost departe de a fi apreciate cum sunt astăzi. Însă, societatea „aleasă” a Bucureștiului frecventa în special reprezentațiile artiștilor străini date la teatru sau Operă.

Scena teatrului bucureștean la sfârșitul secolului al XIX-lea era acaparată de trei mari curente. În primul rând erau reprezentațiile actorilor străini veniți în turneu în oraș, apoi era teatrul românesc, iar un fenomen aparte era reprezentat de teatrul de salon. În ceea ce îi privește pe actori, scena teatrului românesc de atunci a fost marcată de doi monștri sacri: Grigore Manolescu și Iulian Ștefan, dar și de piesele publicate de revista „Nazat”.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

„Scena română – scria Constantin Argetoianu – n-a înregistrat decât patru mari evenimente care au însemnat și care, fiecare în felul lui, au influențat evoluția artei noastre dramatice: au fost piesele lui Caragiale, au fost interpretările tragice ale lui Manolescu, a fost Iulian în `Zigeunerbaron` și a fost revista Nazat! Din toate aceste nume nu a mai rămas în picioare decât al lui Caragiale, celelalte s-au cufundat în cenușa vremurilor, căci oamenii sunt ingrați şi uită repede”.

„Societatea aleasă” a Bucureștiului nu „gusta” din teatrul românesc. La modă, în ceea ce privește teatrul, erau piesele jucate în cadrul teatrului de salon care au dat naştere și unor adevărate scandaluri amoroase.

„Nu era naționalismul (la modă, n.r.), dar era deja snobismul și cabotinismul . `Ah! ma chère-ele` nu se mulțumeau să se ridice pe deasupra mitocancelor prin ciripitul lor parizian, – menționa Constantin Argetoianu – dar mai căutau încă felurite derivative pentru pornirile simțurilor lor, în culise improvizate şi în brațele vlăjganilor cu dicțiune îngrijită şi cu gesturi discrete, dar cuprinzătoare. Niciodată `teatrul de salon` n-a cunoscut o epocă atât de strălucită. De-a valma, spiritualele scenete ale lui Musset şi insipidele subproducții ale `stupidu-lui secol al XIX-lea` erau masacrate cu vervă și cu avânt pe scene improvizate în toate saloanele Belgiei Orientului”.

„Societatea aleasă frecventa Opera şi reprezentațiile artiștilor străini cu asiduitate, căci aşa cerea moda”

În ceea ce privește Opera, lucrurile stăteau diferit față de scena teatrului. Societatea „aleasă” a Bucureștiului frecventa Opera și mai ales reprezentațiile artiștilor străini cu mare vervă, deoarece era „la modă”.

„Societatea aleasă frecventa Opera şi reprezentațiile artiștilor străini cu asiduitate, căci aşa cerea moda, după cum tot moda impunea cel mai desăvârșit dispreț pentru teatrul românesc”. Dar chiar și la operă, câțiva artiști români au avut „curajul”, spre stupefacția publicului, să cânte alături de artiștii străini.

„Reprezentațiile artiștilor străini, – menționa Argetoianu – izolați sau în trupă, se țineau lanț. În fiecare iarnă era o stagiune de operă italiană, la Teatrul Național, căci nici prin gând n-ar fi trecut cuiva să înjghebe o operă românească. Nu ne ridicasem încă până la arta lirică şi îmi aduc aminte de stupefacția tuturor în fața îndrăznelii lui Gabrielescu, un tenor cu o voce splendidă, dar fără școală, care s-a încumetat să cânte în `Traviata` cu Adelina Patti, cea mai celebră cântăreață din lume, venită pentru câteva reprezentații la Bucureşti.

Serghiadi, impresarul Operei italiene, ani de-a rândul era prieten intim cu unchiu-meu Grigore, şi astfel am ajuns şi eu să pun din când în când mâna pe un bilet de favoare. Și aşa am făcut cunoștință cu tot repertoriul italian, de la Rossini până la Verdi. Lipsit de orice pricepere muzicală (e un simț pe care nu mi l-a putut deștepta nici măcar abuzul gramofonului şi radio-difuziunii de mai târziu), mergeam la Operă ca să petrec fără să fiu în stare să rețin vreo arie, şi petreceam de minune”.

De altfel, Gabrielescu şi-a încheiat cariera ca negustor de puști de vânătoare, undeva pe Calea Unirii din Craiova.

„Îmi reamintesc după atâția ani o reprezentație a operei `Hernani` cu Paulina Lucea”

Artista vieneză Paulina Lucea era cea care fermeca publicul bucureștean la Operă. Reprezentațiile ei erau foarte căutate și prețuite, mai ales că era o femeie de o frumusețe aparte.

„Îmi reamintesc după atâția ani o reprezentație a operei `Hernani` cu Paulina Lucea, în care seducătoarea vedetă vieneză cânta pe nemțește, `Hernani` pe italienește şi `Carol Quintul` pe romanește, căci, încurajați de succesul lui Gabrielescu, mai mulți cântăreți români începuseră să ridice capul şi glasul.

A fost o delicioasă cacofonie care m-a încântat, căci m-am amorezat pe loc de frumoasa Paulina şi n-am mai auzit şi n-am mai văzut-o decât pe dânsa. A doua zi dimineață, m-am înfiinţat la hotel Bulevard, să o văd trecând, m-am luat după ea pe stradă – la distanță respectuoasă am însoțit-o, tot la distanță, la gară, când a plecat.

Ce frumoase vremuri! Mulți ani mai târziu, am cunoscut la Viena o babușcă sfrijită şi zbârcită ca o stafidă; nu-mi venea să cred ochilor că aveam în fața mea pe divina `Dona Sol` a pătimirii mele!”, mai preciza Constantin Argetoianu”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Disprețul pentru teatrul românesc al „societății alese” a Bucureștiului, la finalul secolului al XIX-lea

Mary Anning, paleontolog de pionierat la începutul secolului al XIX-lea. A făcut prima descoperire la 12 ani

Teatrul românesc la finalul secolului al XIX-lea: „A fost o adevărată psihoză”

P.T. Barnum, cel mai mare om de divertisment al secolului al XIX-lea