Karayuki-san: tinerele japoneze vândute ca sclave sexuale în numele modernizării. Cum au fost exploatate mii de femei în numele progresului economic al Japoniei

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Japonia a fost martora unui fenomen social tragic: exploatarea a mii de femei în numele progresului economic. Acestea erau cunoscute sub numele de karayuki-san.

Karayuki-san erau tinere japoneze, adesea provenite din familii rurale sărace de fermieri sau pescari, traficate în străinătate pentru a deveni lucrătoare sexuale în diverse părți ale Asiei și nu numai. Termenul a devenit proeminent de la sfârșitul anilor 1800 până la mijlocul anilor 1900, atunci când multe japoneze au fost atrase în prostituție din cauza dificultăților economice și a promisiunii unor oportunități mai bune în străinătate.

• Ziua în care Alexandru Ioan Cuza a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit. Ce păţeau părinţii care…
• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra

Aceste tinere erau de obicei recrutate de intermediari lipsiți de scrupule, care le păcăleau familiile, promițând locuri de muncă respectabile în hoteluri sau restaurante din țări străine. Unele fete și femei plecau pe cont propriu, fără implicarea familiei, însă de cele mai multe ori erau mințite în privința sorții care le aștepta. Părinții erau plătiți pentru a-și da consimțământul, crezând că își ajută fetele să aibă o viață mai bună. Odată ajunse la destinație, însă, realitatea era brutal diferită: erau duse la bordeluri și forțate să lucreze ca prostituate, fără posibilitatea de a se întoarce acasă. Multe erau minore și complet ignorante în privința a ceea ce le aștepta. O viață tristă și solitară, deseori marcată de abuz fizic și psihic, care ducea la moartea prematură din cauza bolilor cu transmitere sexuală sau a neglijenței generale.

Cele mai frecvente destinații ale acestor lucrătoare sexuale erau China (în special Shanghai), Coreea, Hong Kong, Filipine, Indonezia, Thailanda și chiar America de Nord (în special San Francisco). Ele deserveau în principal personalul militar occidental și bărbații locali.

Remitențele trimise de karayuki-san familiilor lor din Japonia au contribuit semnificativ la economia țării în acea perioadă. Guvernul japonez a recunoscut tacit beneficiile economice ale acestor venituri, considerându-le o sursă valoroasă de capital extern necesar modernizării. Totuși, în ciuda contribuțiilor lor economice, karayuki-san s-au confruntat cu o stigmatizare socială severă atât în străinătate, cât și în țară. Multe se simțeau umilite de rolul și statutul lor, mai ales că în multe cazuri serveau bărbați din țări pe care le considerau inferioare.

Exploatarea karayuki-san și percepția negativă ulterioară asociată cu acest fenomen au influențat politica externă a Japoniei după război. Guvernul japonez s-a confruntat cu presiuni internaționale pentru a aborda problemele legate de drepturile omului și exploatarea femeilor, ceea ce a afectat imaginea Japoniei pe scena mondială.

Dacă la început numărul de karayuki-san din străinătate era relativ scăzut (doar 14 în Singapore în 1877), până în 1910, aproximativ 20.000 de lucrătoare sexuale japoneze erau înregistrate oficial în afara Japoniei. În Peninsula Malaezia, aproximativ 90% dintre bărbații caucazieni aveau o concubină asiatică, și se presupune că multe dintre acestea erau japoneze. În majoritatea cazurilor, karayuki-san erau populare printre bărbații caucazieni, fiind percepute mai ușor de „eliberat” din serviciu atunci când bărbații albi doreau să-și aducă soțiile din țările de origine.

Situația dificilă a karayuki-san a rămas în mare parte nerecunoscută până când lucrări precum cea publicată în 1972, Sandakan Brothel No. 8, de scriitoarea și istoricul Tomoko Yamazaki, au atras atenția asupra poveștilor și experiențelor lor, determinând continuarea cercetărilor asupra acestui aspect al istoriei Japoniei.

Ca răspuns la jena tot mai mare față de exploatarea acestor femei, guvernul japonez a luat măsuri pentru a aboli prostituția autorizată în anumite zone până în 1920, dar lăsând multe karayuki-san fără sprijin sau locuri de muncă alternative.

Unul dintre regizorii japonezi de marcă, Shōhei Imamura, singurul regizor japonez care a câștigat două premii Palme d’Or, al cărui interes major era descrierea straturilor inferioare ale societății japoneze, a făcut două filme bazate pe subiectul fenomenului karayuki-san: Making of a Prostitute (un documentar din 1975) și Zegen (1985). Ambele pătrund în realitățile complexe cu care se confruntau femeile japoneze atrase din Japonia rurală în prostituție în diferite părți ale Asiei. Documentarul Making of a Prostitute, care combină interviuri, context istoric și povestiri personale, este semnificativ pentru portretizarea sinceră a unui subiect sensibil, adesea trecut cu vederea în istoria Japoniei. Imamura a urmărit să umanizeze karayuki-san și să ofere o perspectivă asupra luptelor lor.

Evoluția fenomenului karayuki-san a dus la dezvoltarea sistemului de „comfort women” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când guvernul japonez a instituit un sistem organizat de recrutare forțată a femeilor pentru servicii sexuale destinate soldaților. Această perioadă a marcat o intensificare a exploatării sexuale, iar multe dintre femeile care fuseseră anterior karayuki-san au fost forțate să devină parte din acest sistem militarizat.

„În 1993”, scrie New Histories (University of Sheffield), „Tribunalul Global al ONU privind încălcările drepturilor omului ale femeilor a estimat că, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, 90% dintre femeile de reconfortare au murit.” Cu toate acestea, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, documentele privind sistemul au fost distruse de oficialii japonezi, astfel încât cifrele se bazează pe estimările istoricilor care, la rândul lor, se bazează pe o varietate de documente existente. Pe măsură ce Japonia se reconstruia, povestea înrobirii femeilor a fost minimalizată, fiind considerată o rămășiță neplăcută a unui trecut pe care oamenii ar fi preferat să-l uite.

După război (după 1945), karayuki-san au fost adesea uitate și marginalizate. Multe dintre ele s-au întors în Japonia, dar au înfruntat stigmatizarea socială și diverse dificultăți în reintegrarea în societate. Chiar dacă lupta pentru drepturile femeilor a început să câștige teren în Japonia postbelică, poveștile karayuki-san rămân adesea neauzite în discuțiile despre istoria feminismului japonez.

„În 1993, guvernul japonez a recunoscut în sfârșit atrocitățile. De atunci, însă, problema a continuat să dezbine. În 2015, guvernul japonez a anunțat în cele din urmă că va acorda despăgubiri femeilor de reconfortare coreene care au supraviețuit, dar, după o revizuire, Coreea de Sud a cerut scuze mai ferme. Japonia a condamnat recent această solicitare – un memento al faptului că problema rămâne o chestiune de relații externe prezente în istoria trecutului.”

Surse:

https://www.ranker.com/list/what-are-japanese-karayuki-san/melissa-sartore

https://www.jstor.org/stable/29766813

https://newhistories.sites.sheffield.ac.uk/volumes/2019-20/volume-10/comfort-women

Vă mai recomandăm să citiți și:

Samuel White Baker, exploratorul britanic însurat cu o româncă salvată din sclavie

Epictet: cum un sclav a devenit maestrul stoicismului. Lecții de viață care încă ne schimbă destinul. „Este posibil ca o piatră să fie aruncată în sus și să nu cadă? A te aștepta la altceva este pură nebunie”

Roxelana, sclava prizonieră care a devenit soția lui Suleiman I. Kösem Sultan, femeia cu cel mai înalt rang din istoria otomană

40 de Amante, 1 Geniu: cum un cercetător pasionat a expus viața sexuală explozivă a lui Alexandre Dumas