Drumul Japoniei către confruntare: de la expansiune economică la război

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Politica externă a Japoniei a cunoscut transformări profunde după Primul Război Mondial. Aflată într-un proces accelerat de dezvoltare economică, Japonia avea nevoie de resurse energetice din ce în ce mai importante. În acest context, interesele sale au început treptat să intre în conflict cu cele ale Marii Britanii și ale Statelor Unite. Criza economică mondială din 1929 a afectat puternic Japonia, accentuând tensiunile dintre marile puteri din regiune și deschizând calea către confruntările majore care aveau să marcheze Al Doilea Război Mondial.

Până la încheierea Primului Război Mondial, Japonia a întreținut o relație privilegiată cu Marea Britanie, fiind aliata acesteia pe durata conflictului. După război însă, interesele japoneze au început să intre în contradicție tot mai evident cu cele ale Marii Britanii și ale Statelor Unite.

În încercarea de a reduce tensiunile militare, Japonia a semnat în 1921, la Washington, alături de SUA și Marea Britanie, Tratatul de limitare a forțelor navale.

Conform prevederilor acestuia, Japonia a acceptat un raport de 3-5-5 în comparație cu flotele americană și britanică. Acest acord, care plasa marina japoneză într-o poziție inferioară, a stârnit nemulțumiri profunde în rândul cercurilor militare de la Tokyo.

Japonia și Marea Criză economică

Criza economică din 1929 a afectat deosebit de grav și Japonia, ceea ce a condus la creșterea nemulțumirii populare.

„Militariştii au exploatat situația, susținând că expansiunea reprezenta singura soluție a problemelor economice ale ţării. În septembrie 1931, `incidentul de la Mukden` le-a oferit liderilor militari japonezi locali pretextul și ocazia de a intra în Manciuria, transformând-o într-un stat marionetă, Manchukuo, aflat la discreția lor.

Trupele japoneze care păzeau calea ferată din sudul Manciuriei au atacat și dezarmat garnizoanele chineze din Mudken şi din oraşele învecinate, sub pretextul de autoapărare împotriva amenințării unui atac. Confuzia creată i-a ajutat pe japonezi să cotropească întreaga Manciurie în următoarele câteva luni”, preciza istoricul militar Liddell Hart.

Ocuparea provinciei nu a fost recunoscută de Liga Națiunilor și nici de Statele Unite. În schimb, protestele și criticile lor vehemente i-au făcut pe japonezi să se retragă din Ligă în 1933. Trei ani mai târziu, s-au alăturat Germaniei naziste și Italiei fasciste (Pactul anti-Comintern).

Confruntarea cu forțele sovietice

În ciuda tuturor protestelor internaționale, Japonia a continuat invazia în China. Pe măsură ce înaintau în China, Japonia s-a confruntat cu opoziția tot mai aprigă a forțelor naționaliste chineze. Mai mult, într-o ciocnire periferică cu forțele sovietice la frontiera de vest a Manciuriei, japonezii au înregistrat o înfrângere destul de neașteptată.

„În iulie 1937 – scrie Liddell Hart –, o pretinsă ciocnire la Podul Marco Polo, un alt `incident` deosebit de dubios, a determinat armata japoneză din Kwantung să invadeze partea de nord a Chinei. Invazia a continuat și s-a extins în cursul următorilor doi ani, dar japonezii au trebuit să facă față rezistenței puternice a forțelor chineze naționaliste conduse de Chian Kai-Şi. Atacul lansat de ei la Shanghai, în vara anului 1937, a fost respins de chinezi.

Până la urmă, înfrângerea a fost în avantajul japonezilor care și-au evaluat și corectat greșelile tactice și tendința de a fi prea încrezători în forța lor, atitudine ce data de pe vremea războiului ruso-japonez, asta nu înainte de a mai primi o lecție din partea armatei sovietice, într-o ciocnire pentru atât de disputata frontieră de vest a Manciuriei.

Aici, în regiunea Nomonhan, o forță japoneză de aproximativ 15.000 de oameni a fost încercuită, iar în august 1939, când rușii au adus în luptă cinci brigăzi mecanizate şi trei divizii de infanterie, japonezii au pierdut 11.000 de soldați”.

Pactul Ribbentrop-Molotov și Japonia

Semnarea Pactul Ribbentrop-Molotov, la 23 august 1939, între Germania Nazistă și Uniunea Sovietică a surprins pentru moment Japonia, dar nu a pus capăt agresiunii împotriva Chinei. Ba din contră.

„Vestea Pactului germano-sovietic – menționează Liddell Hart –, a provocat o schimbare radicală, readucând la putere un guvern japonez moderat. Aceasta a durat până când Hitler a cucerit Europa occidentală în 1940. În iulie 1940, armata a adus la conducere un guvern pro-Axă, în frunte cu prințul Konoye.

Din acel moment, expansiunea japoneză în China s-a accelerat, iar la sfârșitul lui septembrie 1940 Japonia a semnat Pactul tripartit cu Germania şi Italia, prin care cele trei puteri se angajau să se opună oricărei țări care s-ar fi alăturat aliaților.

Pactul era îndreptat în primul rând împotriva unei intervenții americane. În aprilie 1941, japonezii au încheiat un pact de neutralitate cu Rusia sovietică. Acesta prevedea că forțele japoneze au libertatea de a întreprinde operațiuni expansioniste în sud”.

Prin încheierea tratatelor atât cu Germania nazistă, cât și cu Uniunea Sovietică, Japonia își consolida poziția pe scena internațională, însă, în același timp, devenea tot mai evident că politica sa externă o plasa pe un curs inevitabil de coliziune cu Statele Unite, ale căror interese în regiunea Asia–Pacific erau direct amenințate.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Erwin Schrödinger și „pisica” care a schimbat fizica: povestea unui laureat Nobel exilat de naziști

Han van Meegeren și operele lui Vermeer. Maestrul falsificator care i-a păcălit pe naziști

Cum a intoxicat propaganda nazistă România

Cele mai faimoase opere literare arse de naziști. Cărți interzise care au supraviețuit istoriei