Erwin Schrödinger și „pisica” care a schimbat fizica: povestea unui laureat Nobel exilat de naziști

Erwin Schrödinger (1887–1961), cunoscut mai ales pentru celebrul experiment de gândire al „pisicii lui Schrödinger”, a fost un fizician teoretician austro-irlandez care a adus contribuții fundamentale mecanicii cuantice și a pus sub semnul întrebării limitele acesteia.

Născut la Viena, în 12 august 1887, Erwin Schrödinger a crescut într-un mediu intelectual deschis, în care știința și cultura coexistau firesc. Tatăl său, botanist și proprietar al unei fabrici de pânză, i-a încurajat curiozitatea științifică încă din copilărie, în timp ce originea britanică a mamei l-a apropiat de literatură și filosofie. Această formare cosmopolită avea să modeleze un gânditor preocupat nu doar de rigoarea matematică, ci și de întrebările metafizice ale lumii.

• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”
• Evenimentele care au construit România: cum reținem istoria fără să o transformăm într-o listă de date

După ce a obținut un doctorat în fizică la Universitatea din Viena în 1910, Erwin a servit ca ofițer de artilerie în Primul Război Mondial, o perioadă despre care a vorbit rar, dar care, fără îndoială, i-a modelat înclinațiile pacifiste de mai târziu. Până în anii 1920, Erwin Schrodinger preda fizica teoretică la Zurich, luptând cu domeniul nou apărut al mecanicii cuantice.

În 1926, Schrödinger a făcut descoperirea sa definitorie: ecuația undelor, o formulă matematică care descrie modul în care sistemele cuantice evoluează în timp. Această ecuație, inclusă acum în manualele din întreaga lume, i-a adus Premiul Nobel în 1933 și a reprezentat o contrapondere la mecanica matriceală a lui Werner Heisenberg (fizician teoretician german, pionier al mecanicii cuantice și figură centrală în programul nuclear german din timpul celui de-al Doilea Război Mondial).

Abordarea lui Schrödinger, care vizualiza electronii ca entități ondulatorii, i-a atras pe fizicienii care căutau modele intuitive în mijlocul abstracțiilor tot mai mari ale teoriei cuantice.

Cu toate acestea, relația lui Schrödinger cu mecanica cuantică a fost dificilă. Schrödinger a respins vehement interpretarea de la Copenhaga – o perspectivă promovată de fizicieni ca Niels Bohr și Werner Heisenberg – conform căreia particulele subatomice (ex: electroni) nu au proprietăți definite (poziție, viteză) înainte de a fi măsurate, existând doar ca un nor de probabilități. El considera această idee „bolnavă” din perspectiva filosofică, refuzând să accepte că realitatea fizică depinde de actul observării.

În 1935, pe fondul disputelor legate de interpretarea de la Copenhaga, Erwin Schrödinger a propus celebrul paradox al „pisicii într-o cutie”. Experimentul de gândire imaginează o pisică închisă într-o cutie alături de un atom radioactiv, un contor Geiger și un flacon cu otravă. Dacă atomul se dezintegrează, contorul declanșează eliberarea otrăvii, iar pisica moare; dacă nu, pisica rămâne în viață.

Scopul paradoxului nu a fost să descrie un fenomen real, ci să evidențieze, prin reducere la absurd, limitele ideii de superpoziție atunci când este aplicată dincolo de lumea particulelor subatomice, la obiecte din viața cotidiană.

Pentru susținătorii interpretării de la Copenhaga, precum Niels Bohr și Werner Heisenberg, particulele nu au proprietăți bine definite înainte de a fi măsurate: un electron, de pildă, nu are o poziție precisă până în momentul observației. Schrödinger considera această idee o renunțare la gândirea rațională, argumentând că acceptarea simultană a unor stări incompatibile la scară macroscopică – o pisică vie și moartă în același timp – subminează însăși noțiunea de realitate fizică.

Ironia este că paradoxul, conceput ca o critică, a fost preluat de cultura populară exact ca o ilustrare a misterului mecanicii cuantice. Publicul a transformat „pisica lui Schrödinger” într-un simbol al magiei cuantice, pierzând din vedere intenția inițială a autorului: aceea de a arăta că superpoziția, deși validă pentru electroni, devine absurdă atunci când este extrapolată la lumea obiectelor vizibile.

De-a lungul timpului, paradoxul a devenit o referință culturală omniprezentă, de la seriale precum The Big Bang Theory la dezbateri academice și seminarii de filosofie. Schrödinger însuși a recunoscut caracterul deliberat „ridicol” al exemplului, subliniind că acesta era menit să critice, nu să susțină, ideea că realitatea fizică ar fi determinată exclusiv de actul observării. În timp ce Einstein a apreciat forța analogiei, Niels Bohr a respins-o, considerând că Schrödinger interpreta greșit implicațiile filosofice ale mecanicii cuantice.

Știința în mijlocul tulburărilor

Cariera lui Schrödinger s-a desfășurat pe un fundal de tulburări politice. În 1933, în același an în care a câștigat premiul Nobel, a fugit din Germania nazistă, demisionând din postul său de la Universitatea din Berlin în semn de protest față de regimul lui Hitler. Anii următori au fost marcați de tranzitivitate: o scurtă perioadă la Oxford, o întoarcere în Austria în 1936 (întreruptă de Anschluss) și, în cele din urmă, un exil de 17 ani în Irlanda, unde a devenit director al Institutului de Studii Avansate din Dublin.

Irlanda i-a oferit lui Schrödinger refugiu și libertate intelectuală. Acolo, a aprofundat teoria câmpului unificat, un precursor al teoriei moderne a corzilor, și a scris What Is Life? (1944), o carte fundamentală care a creat o punte între fizică și biologie. Sugerând că informația genetică este stocată într-un „cristal aperiodic” – un concept care a inspirat cercetările lui Francis Crick și James Watson asupra ADN-ului – Schrödinger a contribuit, fără să vrea, la punerea bazelor biologiei moleculare.

Conferențiar carismatic și polimat, Schrödinger vorbea șase limbi, scria poezii și studia filosofia orientală. Cu toate acestea, relațiile sale au fost turbulente. A păstrat o căsnicie deschisă cu soția lui, Annemarie Bertel, în timp ce avea numeroase aventuri – inclusiv una cu soția colegului său Arthur March. Doi dintre copiii lui s-au născut de la partenere diferite, în timpul anilor trăiți în Dublin.

Această dualitate s-a extins la etica lui științifică. Deși a fost un pionier al teoriei cuantice, Schrödinger și-a petrecut ultimii ani criticând fundamentele filosofice ale acesteia. A respins ideea unui univers guvernat de șansă, căutând în schimb un cadru determinist înrădăcinat în fizica clasică – o căutare care s-a dovedit în cele din urmă inutilă.

Schrödinger a murit la 4 ianuarie 1961, la vârsta de 73 de ani, lăsând în urmă ecuația undei, una dintre pietrele de temelie ale mecanicii cuantice, cu aplicații care astăzi se întind de la electronică la calculul cuantic. Dincolo de această moștenire științifică, impactul său cel mai durabil rămâne insistența de a pune întrebări fără răspuns. Într-o epocă a specializării tot mai accentuate, Schrödinger a pledat pentru o viziune holistică asupra științei, deschisă ambiguității și interconectării dintre domenii. „Sarcina nu este să vezi ceea ce nu a mai fost văzut niciodată”, spunea el, „ci să gândești ceea ce nu a mai fost gândit niciodată despre ceea ce vezi în fiecare zi.”

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Erwin-Schrodinger

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1933/schrodinger/biographical/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Han van Meegeren și operele lui Vermeer. Maestrul falsificator care i-a păcălit pe naziști

Cele mai faimoase opere literare arse de naziști. Cărți interzise care au supraviețuit istoriei

Noor Inayat Khan, prințesa spioană. A strigat „Libertate” înainte să fie împușcată în cap de naziști

Cum au eșuat naziștii în Bătălia Angliei