O fosilă celebră, veche de aproximativ 300 de milioane de ani, considerată mult timp drept cea mai veche caracatiță din lume (inclusă chiar și în Guinness World Records) s-a dovedit a fi, de fapt, cu totul altceva. Într-un caz clasic de identificare greșită, adevărata sa natură a fost ascunsă de procesele de descompunere care au avut loc înainte de fosilizare. Ce este, de fapt, fosila „celei mai bătrâne caracatițe”?
Folosind tehnici moderne de imagistică cu sincrotron, cercetătorii au analizat fosila „celei mai bătrâne caracatițe” și au descoperit dinți minusculi conservați. Aceștia demonstrează că Pohlsepia mazonensis nu era o caracatiță, ci un animal înrudit cu nautilul, o creatură marină cu mai multe tentacule și cochilie externă.
Descoperirea, publicată în Proceedings of the Royal Society B, rezolvă un mister care a încurcat comunitatea științifică timp de decenii și oferă, totodată, cea mai veche dovadă de țesut moale de nautiloid din registrul fosilier.
Potrivit lui Thomas Clements, autorul principal al studiului, „se pare că cea mai faimoasă fosilă de caracatiță din lume nu a fost niciodată o caracatiță. Era o rudă a nautilului, aflată în descompunere timp de săptămâni întregi înainte de a fi îngropată și conservată în rocă, iar acest proces a făcut-o să semene uimitor de bine cu o caracatiță.”
Fosila, descoperită în statul Illinois (SUA), fusese analizată pentru prima dată în anul 2000 și interpretată ca având opt brațe și alte caracteristici specifice caracatițelor, ceea ce împingea apariția acestora cu aproximativ 150 de milioane de ani mai devreme decât se credea.
Deși existau îndoieli de mult timp, abia tehnologiile moderne au permis testarea. Cercetătorii au folosit imagistica cu sincrotron (fascicule de lumină mai intense decât cele solare) pentru a „scana” structuri invizibile la suprafață, într-un fel de analiză criminalistică aplicată unui „suspect” vechi de 300 de milioane de ani.
Rezultatul-cheie a fost descoperirea unei radule (o structură de hrănire în formă de panglică, prevăzută cu rânduri de dinți, specifică moluștelor). Numărul și forma acestor „dinți” au exclus complet ipoteza unei caracatițe: acestea au 7 sau 9 elemente pe rând, în timp ce nautiloidele au aproximativ 13.
Dinții descoperiți corespund perfect cu cei ai unei alte fosile cunoscute, Paleocadmus pohli, găsită în aceeași zonă. Cercetătorii au concluzionat că animalul s-a descompus parțial înainte de fosilizare, ceea ce i-a alterat forma și a dus la interpretarea greșită.
Nautilul este o specie care există și astăzi și este adesea numită „fosilă vie”, datorită originii sale foarte vechi. Fosilele de tip Paleocadmus descoperite în situl Mazon Creek reprezintă acum cea mai veche dovadă de țesut moale de nautiloid cunoscută, depășind recordul anterior cu aproximativ 220 de milioane de ani.
Această descoperire schimbă semnificativ cronologia evoluției caracatițelor. Datele indică acum că acestea au apărut mult mai târziu, în perioada Jurasic. De asemenea, separarea evolutivă dintre caracatițe și rudele lor cu zece brațe, precum calmarii, ar fi avut loc în Mezozoic, nu cu sute de milioane de ani mai devreme, cum se credea.
„Este uimitor să ne gândim că un rând de dinți minusculi, ascunși în rocă timp de 300 de milioane de ani, a schimbat fundamental ceea ce știam despre momentul și modul în care au evoluat caracatițele”, a concluzionat Clements, citat de Phys.org.
Galen din Pergamon: medicul gladiatorilor care a pus bazele neurologiei moderne
ADN-ul antic a rezolvat un mister vechi de 12.000 de ani al unei boli genetice rare
Acum 2.000 de ani, figurina unui bătrân cu riduri inspira teamă în rândul populației