Mecanismul unei catastrofe: Rivalitatea care a zguduit întreaga lume

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La începutul secolului XX, Balcanii deveniseră un adevărat butoi cu pulbere al Europei. În spatele disputelor teritoriale, al rivalităților naționale și al alianțelor dintre Marile Puteri se contura o confruntare ale cărei consecințe aveau să depășească cu mult granițele peninsulei. În centrul acestei tensiuni se afla Serbia, a cărei ascensiune provoca o neliniște tot mai mare la Viena. Modul în care Austro-Ungaria a perceput ambițiile și politica Serbiei reprezintă și astăzi un subiect intens cercetat de istorici, deoarece oferă una dintre cheile pentru înțelegerea mecanismului diplomatic și politic care a împins Europa spre Primul Război Mondial. În acest climat tot mai tensionat, Germania, principalul aliat al Austro-Ungariei, își proiecta cu tot mai multă hotărâre puterea asupra Europei.

Războaiele Balcanice au schimbat rapid echilibrul de putere din regiune, iar ascensiunea Serbiei a stârnit o îngrijorare tot mai profundă la Viena. Pentru Austro-Ungaria, extinderea teritorială și afirmarea naționalismului sârb nu reprezentau doar o problemă regională, ci o amenințare la adresa propriului imperiu, fragilizat de dificultăți economice și de conflictele dintre numeroasele sale naționalități.

„Pe măsură ce situația din Peninsula Balcanică se deteriora, factorii decizionali din Viena au început să graviteze spre soluții mai ferme, caracteristice `şoimilor`. Atmosfera a continuat să capete un caracter oscilant pe măsură ce crizele veneau și dispăreau, însă a rezultat un efect cumulativ: de fiecare dată, factorii-cheie decizionali adoptau atitudini agresive. Iar nervozitatea politicienilor era întărită de factori financiari și morali.

Pe măsură ce fondurile pentru mobilizări pe timp de pace scădeau, iar neliniștile legate de efectul acestora asupra recruților aparținând naționalităților minoritare creșteau, opțiunile Austro-Ungariei deveneau din ce în ce mai limitate, iar perspectiva sa politică din ce în ce mai puțin maleabilă”, scrie istoricul Margaret MacMillan în cartea „Războiul care a pus capăt păcii”.

În ciuda acestei retorici tot mai agresive a Vienei, ultima analiză strategică antebelică a regiunii, întocmită de un funcționar austriac, „Memorandum Matscheko”, pregătit pentru ministrul de Externe austro-ungar, Leopold Berchtold, în iunie 1914, nu menționa nicio acțiune militară ca metodă de a rezolva multele probleme cu care se confrunta Austria în peninsulă. În ciuda acestui memorandum, în iulie 1914, Austro-Ungaria a ales armele pentru a soluționa disputa cu Serbia. Se baza pe alianța cu Germania.

Politica germană

În acest climat tensionat, Germania, principalul aliat al Austro-Ungariei, continua să-și afirme forța pe scena europeană. Moștenind în parte tradiția politicii de putere asociate cu Bismarck, Berlinul încerca să-și țină rivalii sub control și să contracareze influența Franței și a Imperiului Țarist.

„Exista – precizează Margaret MacMillan – și această dependență din ce în ce mai puternică a germanilor de o `politică a puterii`. Obiceiul de a căuta autonomie și siguranță prin întețirea puterii era o caracteristică profund înglobată în politica germană adoptată de Bismarck, Bülow şi Bethmann Hollweg.

Faptul că această goană după putere le-a stârnit pe statele învecinate ale Germaniei și i-a îndepărtat pe potențialii parteneri ai unei alianțe a constituit o problemă pe care factorii decizionali care au urmat nu au reușit să o rezolve. Însă, atâta vreme cât politica reușea să genereze în continuare un efect de intimidare care îndepărta un posibil atac comun din partea taberei opozante, amenințarea unei posibile izolări, deși serioasă, nu era copleșitoare”.

Eșecul politicii de intimidare?

Totuși, în 1912, gradul de pregătire militară la care ajunsese Antanta (Franța, Marea Britanie și Imperiul Țarist) submina politica pe termen lung a acestei abordări de intimidare pe care germanii o practicau.

„Strategii și factorii decizionali germani au fost preocupați de două chestiuni în ultimii ani înainte de izbucnirea războiului. Prima, se referea la cât de mult timp ar fi putut rămâne Germania pe poziție ca să lupte împotriva inamicilor, în eventualitatea izbucnirii unui război.

A doua preocupare era legată de intențiile Rusiei. Se pregătea oare conducerea acesteia pentru un război preventiv împotriva Germaniei? Cele două chestiuni erau legate una de cealaltă, deoarece, dacă se ajungea la concluzia că Rusia dorea într-adevăr un război cu Germania, atunci argumentele pentru evitarea acestuia prin concesiuni extrem de costisitoare din punct de vedere politic păreau mult mai slabe.

Dacă nu exista nicio șansă de a evita războiul, ci doar de a-l amâna, atunci era mult mai logică să fie acceptat în acel moment decât să se aștepte la o reiterare ulterioară a aceleiași constelații în circumstanțe mult mai puțin avantajoase”, menționează MacMillan.

Astfel, ceea ce liderii de la Viena și Berlin vedeau drept o strategie necesară pentru apărarea intereselor lor avea însă să producă efectul opus. Presiunea exercitată asupra adversarilor, sprijinul acordat aliaților și politica de forță au contribuit la transformarea Balcanilor într-un butoi cu pulbere. Iar când scânteia avea să apară, în vara anului 1914, consecințele aveau să fie resimțite la nivel mondial.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum au transformat alianțele un conflict regional într-un război mondial

Expoziția care a prevestit Primul Război Mondial. Cum a devenit un eveniment cultural un câmp de luptă simbolic

Cine poartă responsabilitatea pentru izbucnirea Primului Război Mondial?

Cum negociau politicienii viitorul României după Primul Război Mondial