Astăzi, este greu să ne imaginăm o masă fără furculiță. O folosim aproape instinctiv, fără să ne întrebăm când a apărut sau de ce are forma pe care o cunoaștem. Timp de sute de ani însă, europenii au privit-o cu neîncredere. În multe locuri, oamenii continuau să mănânce cu mâna, iar noul tacâm era asociat cu luxul exagerat, cu obiceiurile străine și, uneori, chiar cu vanitatea.
Una dintre cele mai cunoscute povești despre începuturile furculiței în Europa Occidentală are loc la Veneția, în anul 1004.
Maria Argyropoulina, o prințesă din Imperiul Bizantin, s-a căsătorit cu Giovanni Orseolo, fiul dogelui Veneției. Cronicarul Petru Damiani povestește că, la una dintre mesele organizate după căsătorie, tânăra prințesă nu și-a dus mâncarea la gură cu degetele, așa cum făceau toți ceilalți invitați. În schimb, a folosit un mic instrument din aur, cu doi dinți, pentru a înțepa bucățile de hrană.
Gestul a fost privit ca o dovadă de rafinament la curtea bizantină, dar la Veneția a produs uimire. Petru Damiani, unul dintre cei mai influenți oameni ai Bisericii din acea vreme, a criticat deschis obiceiul și l-a considerat o expresie a luxului și a mândriei. După moartea timpurie a prințesei, acesta a interpretat evenimentul ca pe o pedeapsă divină pentru viața ei prea sofisticată. Istoricii atrag însă atenția că aceasta este interpretarea personală a cronicarului, nu o poziție oficială a Bisericii.
În Europa Occidentală a Evului Mediu, mesele se desfășurau după reguli diferite de cele din Bizanț. Oamenii mâncau cu mâna dreaptă, folosind cuțitul pentru a tăia carnea și lingura pentru supe sau terciuri. Tacâmurile personale erau puține, iar împărțirea hranei din vase comune făcea parte din ritualul mesei.
În acest context, furculița părea un obiect inutil și pretențios. Pentru mulți clerici, folosirea ei sugera că mâna omului, creată de Dumnezeu pentru a lua hrana, nu mai era suficientă. Criticile nu vizau atât obiectul în sine, cât ideea de rafinament excesiv și de lux importat din Bizanț, o lume pe care Occidentul o privea adesea cu suspiciune.
Cu mult înainte să fie cunoscută în Italia sau Franța, furculița era folosită la curtea imperială din Constantinopol. Primele modele aveau doi dinți și erau confecționate din aur, argint sau bronz. Nu erau destinate oamenilor obișnuiți, ci aristocrației.
Comercianții venețieni au fost printre primii occidentali care au intrat în contact cu aceste obiceiuri și au început să aducă tacâmul în Italia. Totuși, răspândirea lui a fost lentă. Chiar și în perioada Renașterii, mulți europeni continuau să prefere mesele luate cu mâna.
Un nou impuls a venit în secolul al XVI-lea, atunci când Caterina de Medici a ajuns din Florența la curtea Franței pentru a se căsători cu viitorul rege Henric al II-lea. Odată cu bucătarii, cofetarii și obiceiurile culinare italiene, au apărut și furculițele.
Nobilii francezi le-au privit, la început, cu ironie. Unii le considerau incomode, alții le vedeau ca pe o modă străină. Procesul de adoptare a durat generații întregi, iar în Anglia folosirea furculiței a devenit obișnuită abia în secolul al XVII-lea, după călătoriile diplomatului și colecționarului Thomas Coryate în Italia.
Acceptarea ei nu s-a produs peste noapte și nici în urma unei decizii oficiale. Pur și simplu, oamenii au descoperit că era mai practică. Era mai ușor să mănânci carne, fructe sau paste fără să îți murdărești mâinile, iar mesele deveneau mai elegante pe măsură ce regulile de etichetă se schimbau.
În secolele XVII și XVIII, modelele cu trei și apoi cu patru dinți au devenit tot mai răspândite, iar furculița și-a găsit locul alături de cuțit și lingură pe mesele europene. Obiectul care, cu câteva sute de ani înainte, stârnise suspiciuni ajunsese un tacâm obișnuit.
În prezent, aproape nimeni nu se mai gândește la istoria lui. Totuși, fiecare masă la care folosim o furculiță păstrează, fără să știm, urmele unei schimbări care a durat câteva secole.
Primele furculițe folosite la masă au apărut în Orientul Apropiat și în Imperiul Bizantin cu câteva secole înainte să fie adoptate în Europa Occidentală.
Maria Argyropoulina este una dintre primele persoane asociate cu introducerea furculiței în Italia, iar povestea ei este cunoscută datorită scrierilor lui Petru Damiani.
Primele furculițe aveau doar doi dinți. Modelele cu trei și patru dinți au devenit răspândite în epoca modernă, fiind mai ușor de folosit.
În multe regiuni ale Europei, furculița a devenit un obiect obișnuit abia în secolele XVII-XVIII.
Surse:
https://www.britannica.com/technology/fork-utensil
https://www.nationalgeographic.com/history/article/dinner-fork-history
Orașul medieval în care singura cale de acces este printr-o ușă de lemn