O piatră adusă dintr-o călătorie, o scoică păstrată din vremea copilărie sau un obiect mărunt primit de la cineva drag pot avea o valoare pe care nimeni altcineva nu o înțelege. Nu le păstrăm pentru valoarea lor materială, ci pentru amintirile de care sunt legate.
O echipă de cercetători propune că legătura dintre obiecte și amintirile personale ar putea avea o istorie de aproximativ 500.000 de ani, cu mult înaintea apariției societăților moderne.
Ipoteza este prezentată într-un studiu publicat în Evolutionary Anthropology de cercetători de la Universitatea din Tel Aviv, în colaborare cu specialiști de la Universitatea Oxford. Lucrarea, apărută online la 19 octombrie 2026 și prezentată public de universitate în noiembrie, reinterpretează descoperiri arheologice care au rămas multă vreme dificil de explicat.
În peștera Qesem, din actualul Israel, unde comunități umane au trăit în urmă cu sute de mii de ani, arheologii au descoperit pietricele rotunjite, de diferite culori, aduse din alte locuri.
Obiectele nu prezintă urme care să indice o întrebuințare practică, iar transportarea lor până în peșteră sugerează că cineva le-a ales și le-a păstrat pentru o caracteristică pe care o considera importantă.
În valea Sakhnin, tot în Israel, cercetătorii au identificat o altă particularitate: topoare de mână realizate din bucăți de silex care conțineau fosile sau formațiuni geologice neobișnuite. În unele cazuri, meșterii preistorici au cioplit piatra astfel încât aceste detalii să rămână vizibile și să poată fi atinse.
Alegerea era cu atât mai interesantă cu cât asemenea bucăți de silex erau mai greu de prelucrat decât cele obișnuite.
Există și o a treia categorie de obiecte. La Revadim, Jaljulia și Qesem au fost găsite unelte de piatră mai vechi, recuperate și refolosite de comunități ulterioare. Unele au fost reascuțite, însă suprafețe întinse din patina lor originală au fost păstrate.
Arheologii Ran Barkai și Ella Assaf, alături de colegii lor din psihologie, biologie evolutivă și neuroștiințe, propun o explicație: unele dintre aceste obiecte ar fi putut funcționa ca suveniruri personale.
O piatră neobișnuită găsită într-un anumit loc putea deveni o amintire a unei călătorii, a unei întâlniri sau a unei experiențe importante. O unealtă veche putea păstra legătura cu un episod din trecutul celui care o recuperase.
Cercetătorii nu susțin că toate obiectele neobișnuite aveau asemenea semnificații, ci că păstrarea lor ar fi putut constitui o practică suficient de răspândită pentru a influența felul în care oamenii își organizau amintirile.
O altă posibilitate este ca anumite pietre să fi fost alese pur și simplu pentru frumusețea lor. Interpretările estetice, practice și sentimentale nu pot fi întotdeauna separate pe baza vestigiilor arheologice.
Pentru a explica ipoteza, autorii folosesc conceptul de memorie autobiografică: acea parte a memoriei care ne permite să ne amintim experiențe personale și să le integrăm într-o poveste coerentă despre propria viață.
Un obiect poate declanșa o amintire fără ca experiența să fie retrăită în întregime. O fotografie din copilărie, de exemplu, ne poate aminti un loc, oamenii prezenți sau împrejurările în care a fost făcută.
Cercetătorii sugerează că obiectele păstrate de comunitățile preistorice ar fi putut îndeplini o funcție asemănătoare. Mai mult, ele ar fi ajutat la diferențierea experiențelor trăite personal de întâmplările auzite de la alții sau doar imaginate.
Această capacitate, numită de psihologi monitorizarea sursei amintirilor, este importantă pentru încrederea dintre oameni. Să îți amintești cine ți-a oferit un obiect, cui îi datorezi ceva sau unde ai întâlnit o anumită persoană poate conta într-o comunitate dependentă de cooperare.
Autorii merg mai departe și propun că folosirea îndelungată a unor asemenea obiecte ar fi putut favoriza, de-a lungul generațiilor, dezvoltarea mecanismelor cerebrale implicate în memoria autobiografică.
Este însă o explicație evolutivă încă netestată direct, nu o demonstrație că suvenirurile au produs această schimbare.
Ran Barkai propune o posibilă legătură cu transformările mediului și cu dispariția unor animale mari, inclusiv a elefanților, din anumite regiuni.
Pe măsură ce strategiile de vânătoare se schimbau, comunitățile trebuiau să cunoască alte teritorii și să își amintească locurile în care găseau hrană. Obiectele aduse de acolo ar fi putut contribui la păstrarea acestor legături.
Nu există însă dovezi că un anumit topor sau o anumită piatră a fost păstrată pentru a aminti un loc de vânătoare.
Aceasta este și limita principală a cercetării: arheologii pot identifica obiectele, urmele de prelucrare și contextul în care au fost descoperite, dar nu pot recupera amintirile celor care le-au folosit.
Studiul deschide astfel o direcție de cercetare despre evoluția memoriei personale. Pentru a o confirma, vor fi necesare comparații arheologice suplimentare și teste care să distingă obiectele păstrate pentru amintirile asociate lor de cele alese din motive estetice sau practice.
Surse:
https://doi.org/10.1002/evan.70051
https://english.tau.ac.il/research/early-humans-collect-keepsakes
https://mer.tau.ac.il/news/ancient-keepsakes-human-memory-2026
Adânc într-o peșteră izolată de munte, oamenii preistorici extrăgeau un mineral verde misterios
O pădure preistorică răstoarnă tot ce au crezut până acum oamenii de știință
Cum se protejau de Soare oamenii preistorici? Făceau aceștia cancer de piele?