Molecula care leagă de o mie de ori greutatea ei în apă: ce este, de fapt, acidul hyaluronic (P)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În 1934, biochimiștii Karl Meyer și John Palmer au izolat din corpul vitros al unui ochi de bovină o substanță necunoscută. Numele ales pornea de la grecescul hyalos, sticlă, o referire la aspectul transparent al țesutului din care fusese extrasă. Aveau în laborator o moleculă care urma să intre în oftalmologie, ortopedie, medicină estetică și, multe decenii mai târziu, pe eticheta a mii de produse cosmetice.

O structură simplă cu o relație neobișnuită cu apa

Chimic, acidul hialuronic este un polizaharid, un lanț foarte lung construit din unități repetate de acid glucuronic și N-acetilglucozamină. Moleculele pot avea dimensiuni foarte diferite, unele ajungând la mase moleculare de ordinul milioanelor de daltoni.

Proprietatea care a făcut substanța celebră este capacitatea de a reține cantități mari de apă. Estimarea consacrată în literatura de specialitate, reluată în majoritatea sintezelor dedicate moleculei, este că un gram de acid hialuronic poate lega până la aproximativ un litru de apă, adică de ordinul a o mie de ori propria greutate. Un review publicat în Dermato-Endocrinology îl descrie drept o moleculă esențială pentru hidratarea și structura pielii.

Corpul unui adult conține în jur de 15 grame de acid hialuronic, iar aproximativ o treime din această cantitate este degradată și resintetizată zilnic. O parte importantă se află în piele, restul apare în lichidul sinovial al articulațiilor, în corpul vitros al ochiului, în cartilaj și în alte structuri unde apa, lubrifierea și proprietățile mecanice contează.

Primele surse comerciale au inclus țesuturi animale, între care creste de cocoș. Astăzi, o mare parte din acidul hialuronic utilizat industrial se produce prin fermentație microbiană, ceea ce permite un control mai bun asupra purității și asupra caracteristicilor moleculei.

Dimensiunea moleculei schimbă comportamentul

Expresia „acid hialuronic” ascunde, de fapt, molecule foarte diferite ca dimensiune.

Formele cu masă moleculară mare tind să rămână mai aproape de suprafața pielii și contribuie la formarea unui film hidratant. Moleculele mai mici pot pătrunde mai profund decât cele mari și au efecte biologice diferite, dependente de dimensiunea lanțului și de mediul în care se află.

De aceea, simpla prezență a ingredientului într-un produs nu spune întreaga poveste. Contează masa moleculară, concentrația, vehiculul cosmetic și combinația cu celelalte ingrediente ale formulei.

Cantitatea de acid hialuronic din piele și distribuția lui se modifică odată cu vârsta, sub influența proceselor biologice ale îmbătrânirii și a expunerii cumulative la factori externi, în primul rând radiațiile ultraviolete. Literatura dermatologică descrie modificări ale metabolismului și ale distribuției sale în pielea matură, nu un prag universal la care molecula ar începe brusc să dispară.

Aceeași moleculă, aplicații complet diferite

În oftalmologie, acidul hialuronic este folosit pentru proprietățile sale viscoelastice, inclusiv ca protecție a țesuturilor în timpul operațiilor. În ortopedie există preparate injectabile utilizate în anumite situații pentru ameliorarea simptomelor osteoartritei. În medicina estetică, formele reticulate sunt construite astfel încât să se degradeze mai lent și pot fi folosite ca fillere.

În cosmetică, lucrurile sunt mult mai puțin spectaculoase și tocmai de aceea merită explicate corect.

În creme și seruri, acidul hialuronic este folosit în principal ca umectant și ingredient de hidratare. Ajută stratul superficial al pielii să rețină apă și îmbunătățește temporar aspectul de piele suplă. Nu înlocuiește acidul hialuronic aflat în profunzimea dermului și nu produce efectul de volum al unei injecții.

Formulele moderne combină frecvent molecule cu mase moleculare diferite, tocmai pentru a folosi proprietățile distincte ale acestora. Un review dedicat utilizărilor dermatologice ale acidului hialuronic arată cât de mult contează dimensiunea moleculară și forma în care substanța este administrată.

În rutina obișnuită, serurile cu umectanți se aplică adesea pe pielea ușor umedă și se acoperă cu o cremă hidratantă, nu pentru că molecula ar „fura” apa din piele, ci pentru că hidratarea funcționează mai bine într-o formulă și o rutină care limitează pierderea ulterioară de apă.

La aproape un secol după experimentul lui Meyer și Palmer, aceeași familie de molecule poate ajunge într-o seringă folosită de un medic, într-un produs oftalmologic sau într-un serum banal din baie. Numele este același. Ce face substanța depinde enorm de forma în care ajunge acolo.