Europa barbara (1)

“Barbarii nu pot gandi si nu se pot purta rational. Ei sunt condusi de spirite rele, sunt posedati de demoni care ii silesc sa comita cele mai teribile acte. Sunt incapabili sa traiasca dupa legi scrise si rareori isi tolereaza regii. Pofta lor pentru aur este imensa iar pasiunea pentru bautura este nemarginita. Barbarii sunt murdari si umbla desculti chiar si pe timpul iernii. Ei isi ung parul blond cu unt fara sa le pese ca acesta miroase ingrozitor a ranced. Energia lor reproductiva este inepuizabila. Daca un popor barbar este distrus, un altul se ridica imediat din mlastinile si padurile nordului.” – Herodot.

Si totusi, adevarul este departe de terifianta prezentare a istoricului grec. Astfel de materiale propagandistice care vizau popoarele antice, altele decat cel grec sau cel roman, erau des intalnite. Un intreg proces de calomnie a avut loc in lumea antica, proces care a fost sustinut de mintile luminate ale lumii civilizate de atunci si ale carui repercusiuni ajung pana in prezent. Barbarii, la peste 2000 de ani de la demonizarea lor, isi cer dreptul la reabilitare.

• Au trecut 90 de ani de la moartea unui mare fiziolog rus. Învăţăm şi astăzi despre…
• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România

Daca pentru prima data, barbari erau denumiti persii condusi de Artaxerxes si Darius, cei care amenintau granitele Eladei, sensul termenului avea sa se extinda treptat definind populatiile nord-europene care intrasera in contact cu civilizatia greaca. In fond, „barbar” nu este decat un joc de cuvinte, „bar bar”care s-ar traduce astazi prin „bla bla”, si care reda peiorativ limba vorbita de straini. Si cum aceiasi straini nu intelegeau limba clasica greaca, vorbitorii nativi ai acesteia ii considerau pe ceilalti niste simpli analfabeti.

Romanii aveau sa preia, la randul lor, cuvantul „barbar” prin care ii defineau pe toti aceia care nu aveau sange latin, arogandu-si dreptul de a-i civiliza prin forta armelor si a culturii lor superioare. Ultimul sens si cel mai apropiat de acceptiunea moderna a cuvantului avea sa apara in momentul raidurilor popoarelor straine asupra Romei, moment in care, prin „barbar” se intelegea acea persoana lipsita de civilizatie, cu o conditie sub-umana, care ar fi fost in stare de cele mai mari atrocitati.

Erau intr-adevar popoarele europene antice demne de acest dispret? Sa fi trait oare stramosii europenilor intr-o stare de semisalbaticie, manati numai de instincte si de porniri sangeroase? Cat de credibile pot fi aceste stereotipuri rasiale propagate de istoricii greci si cei romani?

Istoria ne arata adevarul ca fiind cu totul altul. Departe de trista reputatie pe care le-o creasera altii, barbarii erau creatorii unor civilizatii avansate de la care, atat greci cat si romani, au avut multe de invatat. In fapt, aceiasi „salbatici fiorosi” descrisi de Herodot, Tacitus sau Dio Casius sunt nimeni altii decat parintii Europei moderne.

Razboinicii
In ciuda povestilor denigratoare care circulau pe seama lor si care ii infatisau drept niste monstri razboinici, insetati de sange, barbarii nu erau, in marea lor majoritate, mai mult decat niste simpli fermieri sau vanatori. Societatile in care traiau erau asemanatoare monarhiilor medievale, cu singura deosebire ca dreptul la tron nu era ereditar ci era atribuit in functie de merite. In multe dintre astfel de organizari statale, preotii si razboinicii puteau inlocui liderul in cazul in care acesta se dovedea unul slab.

Cu toate acestea, chiar daca razboaiele lor tineau mai mult de supravietuire decat de motive pecuniare, barbarii erau recunoscuti drept luptatori de temut. Devenise chiar un obicei ca Roma sa recruteze in randurile armatei sale barbati din triburile nordice, celebri pentru statura lor impunatoare si pentru fanatismul cu care se aruncau in lupta. Paradoxal, primul strain care avea sa captureze Roma a fost chiar unul dintre fostii recruti ai armatei imperiale, gotul Alaric.

Obisnuiti cu victoriile si impulsionati de succesul lui Cezar in Galia, romanii aveau sa simta curand forta barbarilor din nord, atunci cand, in anul 9 d.H., trei legiuni aflate sub comanda generalului Varus, ii intalneau pe teutoni in padurea Teutoberg. Lupta care a avut loc a ramas in mare parte acoperita de mister, si asta pentru ca doar putini dintre soldatii romani au reusit sa se mai intoarca. Ramasitele veteranilor celor trei legiuni aveau sa fie descoperite abia cinci ani mai tarziu de catre generalul Germanicus, imprastiate prin padurea intunecoasa a nordului.

Socul unei asemenea infrangeri fara precedent in istoria Romei, a fost atat de puternic incat Cetatea Eterna nu va mai indrazni niciodata sa isi impuna suprematia asupra germanicilor, iar strigatul de durere al imparatului Octavian Augustus (Varus, da-mi legiunile inapoi!), avea sa il urmareasca pe acesta pana in ultimele sale zile.

Urmeaza Europa barbara (2) – "Influente barbare in cultura europeana"