Prima pagină Cultura

Mister: de ce râd oamenii? Descoperirile fascinante ale cercetătorilor

Mihaela Stănescu 11.26.2012 | ● Vizualizări: 1319
Umorul, râsul, veselia, deşi atât de răspândite, sunt caracteristici umane foarte puţin înţelese: Deşi intens studiate, au încă foarte multe necunoscute.     + zoom
Galerie foto (5)

Umorul... una dintre acele misterioase particularităţi ale omului, până acum neobservată într-o formă la fel de complexă la alte fiinţe; De aceea, suntem tentaţi să o considerăm ca făcând parte dintre acele trăsături unice care ne disting în galeria speciilor de vieţuitoare, chiar şi printre cele mai apropiate de noi. De unde vine acest comportament, ce rol are el în evoluţia noastră? Cu alte cuvinte, la ce ne foloseşte să spunem bancuri şi să râdem auzindu-le? Psihologi, sociologi, lingvişti, specialişti în biologia evoluţiei şi alţii s-au aplecat asupra problemei, în încercarea de a descifra enigma umorului şi a râsului omenesc.

Să râdem de o glumă, să percepem o situaţie ca fiind comică şi să ne amuzăm pe seama ei, să scornim bancuri - toate sunt componente ale umorului. Cel mai interesant este că acest aspect al vieţii există pretutindeni în civilizaţia umană, chiar dacă lucrurile care ne amuză sunt diferite de la o cultură la alta - în timp şi spaţiu - şi de la o vârstă la alta, ca să nu mai vorbim de gusturile individuale.

Copiii se amuză privind desenele animate cu Tom şi Jerry, care multor adulţi li se par foarte violente; unii dintre adulţi râd în hohote la glumele porcoase, în vreme ce alţii preferă un umor mai fin. Oamenii Evului Mediu se distrau adesea cu glume grosolane, care multora dintre oamenii de azi le-ar părea foarte naive şi vulgare, dar care lor li se păreau irezistibil de haioase. Cât despre vremurile contemporane, ele sunt bogate în fel de fel de soiuri de umor, fel de fel de „producţii” umoristice, de la filmele cu Stan şi Bran la caricaturile politice, de la comediile de pe scenele teatrelor la website-urile cu bancuri.

  • Dar fiecare cultură a avut producţiile ei umoristice. Recent, a fost studiată cea mai veche carte de bancuri cunoscută, denumită Philogelos, care datează din secolul al III-lea sau al IV-lea e.n. Este scrisă în limba greacă, dar îşi are originea în Imperiul Roman. Scoasă la lumină de Mary Beard, o renumită cercetătoare în domeniul culturii clasice la Universitatea din Cambridge, cartea cuprinde 265 de bancuri, care ne introduc în universul umorului roman antic. Poate că nu toate glumele de acolo ne-ar mai face azi să râdem, dar se regăsesc şi unele teme comune cu cele întâlnite în umorul contemporan: profesorii ori savanţii cam... duşi cu pluta, oraşe cu locuitori tăntălăi (nişte "târguri ale proştilor", cum se întâlnesc în folclorul multor naţii), care pentru romanii din acea vreme erau Cumae şi Sidon etc.

 

În universul stufos al teoriilor

Dar ce este umorul? La ce foloseşte el? Ce anume este amuzant şi ce nu?
Trebuie să recunoştem că, deşi umorul pare ceva la îndemâna oricui - în fond, mai toţi ne amuzăm de una sau alta şi, în general, ştim să recunoaştem o glumă şi să râdem de ea -, la întrebările de mai sus nu e chiar uşor de răspuns.

Ca pentru orice caracteristică psiho-comportamentală umană, şi pentru umor oamenii de ştiinţă au emis ipoteze explicative şi fel de fel de teorii. Unele ţin de psihologic, altele de spiritual. Unii susţin chiar că umorul nu poate fi explicat (şi nici n-ar trebui), că este un comportament misterios, inerent omului, dar care scapă explicaţiilor raţionale. Asta nu i-a oprit însă pe savanţii moderni să caute explicaţii.

Dintre toate teoriile prezentate, primele trei sunt socotite "clasice"; sunt mai vechi, dar încă actuale şi au servit ca bază pentru elaborarea unor concepte mai moderne. Deşi, la origine, fiecare dintre cei care le-au propus susţinea că teoria lui e completă şi explică în întregime fenomenul umorului, ulterior s-a ajuns la colcluziaa că, de fapt, anumite aspecte ale fenomenului pot fi descrise şi explicate de mai multe teorii - o dovadă a complexităţii acestei uimitoare trăsături a culturii umane.


Teoria descărcării (relief theory)

Conform acestei concepţii, râsul este un mecanism homeostatic (de menţinere a unor parametri ai organismului la valori optime, adică) prin care este micşorată tensiunea psihică. Când oamenii se tem, de exemplu, sau nu se simt în largul lor, recurg la diferite forme de umor pentru a depăşi aceste momente neplăcute, de încordare, iar râsul şi veselia rezultă din eliberarea energiei nervoase, asociată cu un sentiment de uşurare. În această viziune, umorul ar servi la depăşirea unor inhibiţii socio-culturale şi la dezvăluirea unor dorinţe ascunse, reprimate.

Teoria superiorităţii
Ideea centrală a acestei teorii este aceea că o persoană face haz de necazurile alteia deoarece acestea îi întăresc sentimentul de superioritate. Originile acestei teorii sunt vechi; încă Aristotel afirma că suntem înclinaţi să râdem de cei inferiori nouă, de cei urâţi sau cu alte defecte, deoarece ne produce bucurie sentimentul de ne simţi superiori lor.



Teoria nepotrivirii
Umorul, spune această teorie - la care au aderat mulţi filosofi - , este perceput ca atare în momentul în care cineva realizează că există nişte nepotriviri, o relaţie dizarmonică între un concept implicat într-o anume situaţie şi nişte obiecte reale despre care se credea că sunt corelate cu acel concept. Cu alte cuvinte, e vorba despre momentul în care ne dăm seama că ceva este nelalocul său din punctul de vedere al logicii curente, bazate pe experienţa noastră de zi cu zi. Nu nepotrivirea în sine, ci conştientizarea ei, ar fi sursa umorului, în termenii acestei teorii. Ne aşteptăm ca nişte lucruri să se desfăşoare într-un anumit fel, în conformitate cu normalul cunoscut de noi pe baza experienţei proprii, când, deodată, are loc o schimbare: se întâmplă ceva neaşteptat, se schimbă brusc cadrul de referinţă, se trece de la serios la joc, falsele noastre aşteptări sunt contrazise, aruncându-ne (cognitiv) într-o altă lume, cu alte reguli, care se bat cap în cap cu cele ştiute de noi, iar noi conştientizăm subit această schimbare şi gestionăm tensiunea rezultată în acest moment râzând.

(Bineînţeles, nu orice lucru care ne întoarce pe dos perspectiva asupra lumii ne face să râdem; asta se îmtâmplă doar atunci când considerăm că e vorba despre lucruri lipsite de pericol. Vom vedea că una dintre teoriile mai noi - cea a încălcării benigne - face apel exact la această precizare pentru a explica originea umorului.)

Aceste teorii clasice, deşi reprezintă contribuţii importante, nu sunt totuşi capabile să explice toate aspectele umorului, deci căutările continuă, dând naştere unor noi teorii, care încearcă să le completeze pe cele vechi. Sunt multe asemenea teorii, semn că problema pe care încearcă să o explice e una foarte complicată. Iată câteva dintre ele:

Una dintre aceste teorii încearcă să explice simţul umorului şi apariţia râsului printr-un model computerizat (propus de Suslov, în 1992). În schema generală a procesării informaţiei, există posibilitatea unei disfuncţii specifice, asociată cu ştergerea rapidă din conştiinţă a unei versiuni false informaţiei, iar din punct de vedere psihologic, efectul poate fi unul umoristic, exact aşa cum propune, de altfel, teoria nepotrivirii (deodată, ne dăm seama că ceea ce credeam noi că o să se întâmple - în film, în banc, în piesa de teatru - nu s-a întâmplat; în schimb, s-a petrecut altceva, la care nu ne aşteptam.) Dar pe lângă ambiguitatea care apărea ca element şi în vechea teorie, această nouă teorie adaugă un alt element, cu rol esenţial: timpul. În lumina acestei noi concepţii, în sistemele biologice simţul umorului apare, inevitabil, în cursul evoluţiei, deoarece are o funcţie biologică: măreşte viteza transmiterii informaţiei procesate în conştient, resursele creierului fiind astfel utilizate mai eficient. Existenţa unui astfel de algoritm în reţelele neurale ar explica acea "ştergere a versiunii false", menţionată mai sus; această ştergere înseamnă suprimarea (funcţională) a unei părţi din reţeaua neurală, iar energia în exces din neuronii respectivi ar fi trimisă spre cortexul motor, determinând contracţii musculare - râsul. În această viziune, sunt puse pe acelaşi plan efectul umoristic creat prin limbaj (umor verbal) cu cel creat prin mijloace vizuale (un spectacol cu clovni, sau caricatura); chiar şi râsul produs de gâdilat ar intra în această categorie. Avantajul acestei teorii, consideră specialiştii, este că explică în mod natural multe aspecte ale râsului şi umorului, precum sensibilitatea diferită a oamenilor la diverse forme de umor, lipsa efectului în cazul glumelor răsuflate, rolul intonaţiei în rostirea unei glume etc. Conform acestei teorii, râsul ar avea o origine pur biologică, funcţia lui socială apărând abia mai târziu. Ideea este sprijinită de faptul că şi alte animale râd, aşa cum arată cercetări recente de etologie (comportament).

Un punct de vedere interesant, propus de psihologul evoluţionist Geoffrey Miller, se referă la rolul selecţiei sexuale în apariţia umorului (nu, nu vă gândiţi la bancurile cu Ion şi Maria, că n-au legătură cu asta). Geoffrey Miller consideră că, din perspectiva evoluţiei, umorul n-ar fi avut nicio valoare ca mijloc de a-i ajuta pe strămoşii noştri să supravieţuiască în savanele Africii. Aspecte culturale ale vieţii, precum umorul, ar fi putut, în schimb, evolua prin selecţie sexuală: ar fi avut succes reproductiv mai mare acei indivizi umani capabili de umor, căci umorul ar fi putut fi un indicator al existenţei altor trăsături care erau importante pentru supravieţuire, precum inteligenţa.


Căutarea originilor umorului şi încercarea de a descifra aspectele sale misterioase continuă şi în secolul XXI, având în frunte două teorii recente: cea numită a încălcării benigne (benign violation theory - BVT), elaborată de A. Peter McGraw şi Caleb Warren (2010) şi cea a detectării greşelilor de raţionament (detection of mistaken reasoning), prezentată de Hurley, Dennett şi Adams într-o carte (Inside Jokes) apărută în 2011.


Teoria încălcării benigne integrează mai multe teorii anterioare privind apariţia umorului şi afirmă că umorul apare în situaţii în care sunt îndeplinite simultan trei condiţii:

  • Cineva ameninţă concepţia altcuiva despre cum "trebuie să fie" lumea
  • Ameninţarea nu pare realmente periculoasă
  • O persoană percepe comcomitent ambele interpretări.

Dintr-o perspectivă evoluţionistă, „încălcările” au apărut, probabil, iniţial ca nişte aparente ameninţări fizice, cum, se întâmplă în cursul gâdilatului sau al luptelor din joacă. Pe măsură ce oamenii au evoluat, situaţiile susceptibile de a provoca umorul s-au diversificat, ajungând să includă şi altfel de ameninţări, nu numai fizice, precum încălcări ale demnităţii personale, ale normelor de comportament etc. BVT sugerează că orice lucru care "zgâlţâie" convingerile noastre despre cum "trebuie să fie lumea" au un potenţial umoristic, atâta timp cât ameninţarea este totuşi percepută ca benignă (nu realmente periculoasă).

În ceea ce priveşte teoria detectării greşelilor de raţionament (detection of mistaken reasoning),  autorii Matthew Hurley, Daniel Dennett şi Reginald Adams Jr. au realizat, în cartea lor, o revizuire a teoriilor precedente, analizând şi un mare număr de glume. Ei consideră că umorul a evoluat deoarece amplifică abilitatea creierului de a identifica erorile de raţionament. În parte, teoria se potriveşte cu cea a selecţiei sexuale, dacă acceptăm că umorul ar fi un indicator al unei trăsături de mare importanţă pentru supravieţuire: abilitatea de a detecta greşelile de raţionament. Dar, spre deosebire de Geoffrey Miller, cei trei cercetători consideră că umorul are o importanţă fundamentală în lupta pentru supravieţuire, deoarece este chiar mecanismul care conferă creierului uman capacitatea sa excepţională de a rezolva probleme practice; e important pentru supravieţuire, de vreme ce amplifică volumul conexiunilor neurale necesare pentru a supravieţui.

 

Cea mai bună glumă din lume

Un om de ştiinţă despre care am mai scris, unul dintre cei mai populari psihologi contemporani, Richard Wiseman, s-a preocupat, la un moment dat, şi de problema umorului; între altele, a vrut să identifice cel mai haios banc din lume: să afle ce glumă ar avea cel mai mare succes internaţional, adică li s-ar părea cea mai amuzantă cât mai multor oameni, din diferite culturi, de diferite vârste şi din diferite ţări. În acest scop a realizat, în 2002, în colaborare cu British Science Association, un experiment numit LaughLab, creând un website pe care oamenii erau invitaţi să propună bancuri şi să dea note bancurilor citite acolo, în funcţie de cât de amuzante li se păreau. (Desigur, rezultatele au fost oarecum influenţate de faptul că autorii cercetării erau britanici, iar site-ul era în limba engleză, adică era accesibil doar celor care, dacă nu erau familiarizaţi cu cultura britanică, măcar ştiau limba engleză. Totuşi, aceia care au acces la internet cunosc, în general, limba engleză la un nivel suficient pentru a înţelege o glumă scrisă în limbajul obişnuit.) Bancurile apăreau în forma lor scrisă, ceea ce adăuga oarece obiectivitate experimentului, eliminând diferenţele rezultate din talentul sau lipsa talentului de a spune bancuri.

Succesul experimentului, ca popularitate, a fost remarcabil: peste 40.000 de bancuri, cca. 1,5 milioane de notări. Rezultatele acestui experiment, împreună cu rezultatele altor cercetări "trăsnite" (quirky) ale lui Richard Wiseman au fost prezentate într-o carte, Quirkology, apărută în 2011.

Vreţi să ştiţi ce bancuri au fost considerate drept cele mai haioase? Iată trei dintre ele: bancul care a luat locul I, bancul de pe locul II (şi care a fost multă vreme lider, până la apariţia bancului nr. I) şi bancul care a fost considerat cel mai amuzat în Marea Britanie.

Iată-le (în original şi într-o traducere liberă):

 

Locul I:

Two hunters are out in the woods when one of them collapses. He doesn't seem to be breathing and his eyes are glazed. The other guy whips out his phone and calls the emergency services. He gasps, "My friend is dead! What can I do?" The operator says "Calm down. I can help. First, let's make sure he's dead." There is a silence, then a gun shot is heard. Back on the phone, the guy says "OK, now what?"

Doi tipi vânau în pădure; la un moment dat, unul cade şi rămâne lat, fără suflare şi cu ochii sticloşi. Celălalt, panicat, sună la urgenţă: "Prietenul meu e mort. Ce mă fac?" "Stai calm, că o rezolvăm, zice dispecerul. Mai întâi, trebuie să ştim sigur dacă e mort sau nu. "Un moment de linişte, apoi se aude o împuşcătură. Tipul, la telefon: "Bun, şi acum ce facem?"

 

Locul II:

Sherlock Holmes and Dr Watson were going camping. They pitched their tent under the stars and went to sleep. Sometime in the middle of the night Holmes woke Watson up and said: "Watson, look up at the sky, and tell me what you see." Watson replied: "I see millions and millions of stars." Holmes said: "And what do you deduce from that?" Watson replied: "Well, if there are millions of stars, and if even a few of those have planets, it's quite likely there are some planets like Earth out there. And if there are a few planets like Earth out there, there might also be life." And Holmes said: "Watson, you idiot, it means that somebody stole our tent."

Sherlock Holmes şi dr. Watson pleacă în excursie cu cortul. Îşi pun cortul şi se culcă. La un moment dat, în toiul nopţii, Sherlock Holmes îl trezeşte pe Watson şi îi zice: Watson, uită-le în sus la cer şi spune-mi ce vezi. "Văd milioane de stele, zice Watson". "Bun, şi ce deduci din asta?" "Păi", zice Watson, "dacă există milioane de stele, şi dacă măcar câteva au în jur planete, e foarte probabil să existe printre ele şi nişte planete asemănătoare cu Pământul. Iar dacă există câteva planete asemănătoare cu Pământul, acolo ar putea exista şi viaţă." La care, Sherlock Holmes: "Nu, tâmpitule, înseamnă că ne-a furat careva cortul!"

 

Iar acesta e bancul cu cel mai mare suces în Marea Britanie:

A woman gets on a bus with her baby. The bus driver says: "That's the ugliest baby that I've ever seen. Ugh!" The woman goes to the rear of the bus and sits down, fuming. She says to a man next to her: "The driver just insulted me!" The man says: "You go right up there and tell him off - go ahead, I'll hold your monkey for you."

O femeie se suie în autobuz cu un bebeluş în braţe. Văzîndu-l, şoferul zice: „Aoleu, ăsta e cel mai urât copil pe care l-am văzut în viaţa mea”. Femeia porneşte spre coada autobuzului, se aşează pe un scaun, plină de nervi, şi îi spune pasagerului de alături: „Şoferul m-a insultat!” La care pasagerul îi răspunde: "Du-te în faţă şi zi-i vreo două. Hai, du-te, că îţi ţin eu maimuţa!"

 

Cât de amuzante par, ştie fiecare. Unul dintre aspectele fundamentale ale umorului - şi care complică încercările de a-l explica - e tocmai faptul că preferinţele individuale joacă un rol extrem de important.

Aşadar, avem, în problema umorului, o seamă de abordări teoretice, experimente practice, plus un număr incalculabil de "produse" ale umorului - nenumăratele comedii teatrale şi cinematografice, scrieri umoristice, caricaturi şi bancuri - toate alcătuind un univers cultural aparte ce are în centrul său umorul, această enigmatică trăsătură umană. Dar dacă ne înşelăm? Poate că umorul există şi la alte specii! Noi, în antropocentrismul nostru, ne considerăm unici, dar dacă alte animale or avea şi ele umorul lor?

Deocamdată, suntem foarte departe de a înţelege limbajele altor specii, aşa că până să aflăm ce bancuri politice circulă în lumea delfinilor sau ce glume fac câinii despre noi, mai va. De fapt, suntem departe şi de a înţelege umorul omenesc, după cum arată multitudinea de teorii care încearcă să-l explice. Umorul, aşa cum îl înţelegem noi, rămâne o trăsătură specială şi fascinantă a speciei umane, o faţetă încă enigmatică a culturii produse de om în evoluţia sa.

 
Tag-uri: umor | comedie | gluma | banc | ras