La porţile Orientului: asasini şi haşişini

 

Un fondator legendar

 

Neobişnuita confererie de războinici mistici avea să intre pe porţile Istoriei plutind pe norii extatici şi halucinogeni ai fumului de cânepă indiană. Căci temutul Ordin al Asasinilor şi-ar trage numele de la termenul Hashashin care la rândul său provine chiar de la haşişul consumat în mari cantităţi de adepţii şi membrii ordinului. 

 

Cu toate acestea, unii istorici specializaţi în studiul acestui ordin unic în peisajul musulman, precum Farhad Daftari, susţin că denumirea de haşişini, provenită de altfel din sursele şi cronicile istorice musulmane, ar fi una folosită abuziv şi care nu ar corespunde realităţii.

 

Istoricii în cauză susţin că denumirea de haşişini ar trimite mai degrabă cu gândul la persoane excluse social pe motive religioase (este cunoscută ostilitatea majorităţii sunite faţă de minoritea ismailită, provenită din doctrina şiită), comparativ cu imaginea de asasini drogaţi cu haşiş, provenită din povestirile medievale ale cruciaţilor întorşi în Europa, în condiţile în care aceştia din urmă erau nişte ignoranţi notorii în privinţa lumii musulmane cu care fuseseră în contact ostil.

 

Ordinul Asasinilor a luat naştere cu puţin timp înainte de declanşarea primei cruciade (anul 1080). Din nefericire, există foarte puţine surse istorice credibile din acea perioadă, care să aducă lumină asupra acestui eveniment. Majoritatea scrierilor au fost distruse sau pierdute odată cu căderea fortăreţei Alamut, în anul 1256 sub loviturile mongolilor.

 

Istoria ordinului începe, şi se confundă chiar până la un punct, cu figura lui Hassan Ibn Sabbah, un credincios fervent de rit Nizari ismailitean. Acesta a fondat Ordinul, care a fost deosebit de activ şi influent în Siria şi Persia până la finele secolului 13, după Hristos, când a fost distrus de hoardele mongole ale lui Hulagu în Persia şi de trupele sultanului mameluc Baibars în Siria. Tatăl lui Hassan, era născut în provincia Khorasan şi un credincios şiit recunoscut în comunitatea sa.

 

 

În ciuda acestui fapt, bătrânul fusese silit de circumstanţe să facă apologia ritului sunnit, doctrină aflată de la începuturi într-un conflict ireconciliant cu şiismul. Pentru a trăi în bună înţelegere cu stăpânitorii sunniţi ai Khorasanului din acea perioadă, bătrânul acceptă să-şi trimită fiul zălog pentru ca acesta să studieze sunnismul în cetatea Nishapur.

 

Acolo, Hassan Ibn Sabbah se împrieteneşte cu  Nizam-ul-Mulk, cel care avea să devină vizirul sultanului selgiukid Malik-Shah. În timpul domniei redutabilului Alp-Arslan, Hassan a ales să fie o figură obscură la curtea duşmanilor religioşi ai neamului său. A învăţat obiceiurile acestora, tacticile militare, punctele slabe şi cele tari, dar mai presus de toate Hassan a învăţat să tacă şi să observe…

 

Nu a fost uitat nici de fostul său prieten ajuns vizir, care i-a facilitat şederea la curte până când din motive rămase necunoscute, Hassan a fost silit să plece spre Cairo, unde a fost primit cu mari onoruri în rândul comunităţii musulmanilor ismailiţi. În scurt timp a avansat atât de mult încât a atras simpatia Califului Mostansir, precum şi invidia generalului trupelor din Egipt.

 

În ciuda faptului că fusese desemnat de calif drept succesor la tron, Hassan a trebuit să fugă. Şeful armatei era totuşi un adversar mult prea puternic. Pe baza simpatiei populare de care se bucura în Cairo, Hassan a avut ideea îndrăzneaţă de a fonda un ordin secret care să acţioneze eficient pentru propagarea politică a minoritarilor ismailiţi în toate straturile societăţilor musulmane unde aceştia trăiau.

 

După multe aventuri, a trecut prin Alep şi Damasc pentru a-şi găsi refugiu în Persia natală care în ciuda unei conduceri sunnite, avea un popor care îmbrăţişase toate ramurile şi doctrinele şiite. Fire pragmatică şi vizionară, Hassan a ales drept cartier general, capitală şi loc de instruire al viitorilor săi adepţi, o locaţie inexpugnabilă situată în munţii sălbatici din nord-vestul Persiei.

 

Este vorba de legendara fortăreaţă Alamut de mai târziu. Din acel loc, Hassan a răspândit gradual propria sa versiune modificată a doctrinei ismailite a fondatorului Nizar.

 

 

Bătrânul de pe Munte, antecamerele Paradisului şi asasinii fanatici

 

Nu se cunoaşte cu exactitate nici în prezent, dacă Hassan a construit fortăreaţa din temelii sau a refăcut cetatea pe ruinele unei contrucţii anterioare. În orice caz, anacronicul lider de sectă musulmană a adaptat Alamutul astfel încât să corespundă nevoilor şi viziunilor sale. Nu avea nevoie doar de o fortăreaţă care să aibă strict rol de apărare şi respingere a salturilor duşmane, ci în egală măsură şi de un templu aparte care să reproducă o atmosferă iniţiatică deosebit de eficientă pentru minţile şi sufletele celor care aveau să-i fie adepţi.

 

Pentru început, Sabbah şi-a trimis agenţii de influenţă în ţinuturile din împrejurimi pentru a intimida şi a obţine sprijinul populaţiilor locale.

 

Îşi petrecea existenţa la Alamut unde depunea eforturi considerabile pentru definitivarea propriei căi spirituale. Nu a mai părăsit niciodată fortăreaţa până la sfârşitul zilelor sale. Acolo, între zidurile masive şi perdelele grele de mătăsuri care ascundeau o lume tainică şi inaccesibilă celor mulţti, printre arome suave şi interioare luxoase, aveau să fie instruiţi unii dintre cei mai eficienţi şi originali asasini din istorie. Acolo, Hassan a reuşit să clădească o adevărată societate secretă strict ierarhizată şi compusă din ucigaşi fanatici, condusă de maeştri iscusiţi.

 

 

Hassan Ibn Sabbah s-a autointitulat „Bătrânul de pe Munte” (Sheikh al Jebel) şi era autoritatea supremă a întregii comunităţi din Alamut. Imediat sub el, în ordine ierarhică, era un număr de trei Mari Preoţi, sau Mari Propagandişti (Da’i-al-Kirbal) care conduceau de facto cele trei mari provincii peste care se extindea autoritatea ismailiţilor. Sub autoritatea acestora era un mare grup de prelaţi comuni intitulaţi Rafiq (companioni), urmaţi de membri simpli denumiţi Lasiq (adepţi, aderenţi). Aceşti Lasiq-şi erau cei care se ocupau până în ultimul detaliu de instruirea, antrenarea şi îndoctrinarea Fidai-ilor, temuţii agenţi de sacrificiu, trimişi în misiuni, şi care aveau să fie cunoscuţi ulterior în toată lumea drept faimoşii Asasini.

 

Asasinii erau astfel pregătiţi încât deveniseră în egală măsură nişte ucigaşi extrem de eficienţi şi nişte gărzi de corp foarte căutate. Erau selectaţi încă din fragedă pruncie pe baza unor criterii fiziologice riguroase. De asemenea, conta foarte mult abnegaţia şi dăruirea personală precum şi originea socială a Fidai-lor, fiind preferaţi tinerii băieţi care proveneau din familii ismailite remarcate prin acte de credinţă şi fidelitate faţă de cauză.

 

Scrierile medievale, inclusiv notele călătorului Marco Polo, relatează că la ordinele exprese ale Bătrânului Muntelui, tinerii ucigaşi de mai târziu erau drogaţi în prealabil cu haşiş, după care erau aduşi în camere amenajate special, unde domnea luxul şi opulenţa. Acolo, tinerilor aflaţi deja în stări extatice provocate de amestecul puternic pentru minţile lor fragede dintre vaporii de haşiş şi îndoctrinarea religioasă, le erau prezentate haine scumpe, băuturi şi mâncăruri delicioase, precum şi tinere femei provocatoare şi senzuale.

 

Odată întorşi la realitatea cazărmile lor aspre, tinerilor li se explica că tocmai „meritaseră” o viziune a Paradisului în versiunea proprie a lui Hassan Ibn Sabbah, şi doar cei care aveau să se achite cu succes de misiunile primite, urmau să ajungă acolo. Este uşor de bănuit ce efecte aveau aceste iniţieri pentru nişte tineri băieţi aflaţi în pragul pubertăţii. Aproape toate misiunile de asasinări aveau să fie îndeplinite cu succes…

 

 

Cu ajutorul noilor sale arme vii, Hassan a început să ordone eliminarea tuturor rivalilor săi, de la politicieni la conducători de armate. Ca o regulă de aur, agenţii săi fanatizaţi nu au ucis niciodată oameni de rând…

 

Toţi viitorii asasini erau antrenaţi foarte bine atât în tactici şi metode a ucide cu arme sau cu mâinile goale, cât şi în studierea cu abnegaţie a textelor religioase, astfel încât fiecare trebuia să creadă că trăieşte intens Jihadul.

 

Unii autori îi consideră adevăraţi Cavaleri Templieri ai Islamului, cu toate că această comparaţie este cumva forţată, chiar dacă asasinii de la Alamut trăiau într-o confrerie tip ordin cavaleresc cu trepte de iniţiere.

 

 

Mărire şi decădere

 

Timp de aproape două sute de ani, generaţii de asasini plecau dinAlamut pentru a răspândi teroare în jurul lor. Prin definiţie, actele de asasinat ale adepţilor lui Hassan, trebuiau să aibă loc ziua în amiaza mare, în locuri publice, cu expunere maximă şi martori cât mai mulţi, pentru a sădi astfel cât mai puternic frica în inimile celor vizaţi.

 

Eficiente, uşor de purtat şi de ascuns, cuţitele şi pumnalele erau armele favorite ale agenţilor morţii, via Alamut.

Cu toate acestea inventivitatea lor nu avea margini. Asemenea luptătorilor ninja din Japonia Medievală, asasinii ismailiţi dădeau dovadă de creativitate şi îndrăzneală putând să improvizeze o armă dintr-un băţ, piatră, unealtă sau obiect disponibil. Ba au existat cazuri în care s-au văzut nevoiţi să-şi sufoce victimele cu perne, pe când acestea dormeau.

 

 

Una dintre primele victime ale lor, a fost chiar fostul prieten şi protector al lui Hassan, nimeni altul decât Nizam-ul-Mulk, al cărui fiu a fost ucis de asemenea de pumnalele copiilor de suflet ai Bătrânului de pe Munte. Sultanul Malik-Shah a fost de asemenea asasinat prin otrăvire, fapt care a contribuit la faima asasinilor din Persia.

 

Nici succesorul său, sultanul Sinjar nu a avut viaţă uşoară cu ei. Sinjar a pornit război deschis împotriva Alamutului, dar în urma faptului că nicio măsură de precauţie nu părea să fie eficientă în faţa tinerilor antrenaţi de Hassan, sultanul s-a văzut nevoit să încheie pace cu Ordinul Asasinilor în termeni dictaţi de aceştia din urmă. Un număr mare de persoane importante şi-au mai găsit sfârşitul sub pumnalele lor. Califul Mostarshid a fost înjunghiat în propriul cort, aceeaşi soartă având-o şi succesorul său, califul Rashid.

 

Asasinii s-au implicat şi în luptele cu europenii veniţi în cruciade. L-au ucis aşadar şi pe Sir Conrad de Montferrat, înjunghiat de doi asasini deghizaţi în călugări creştini. Edward Longshank, nimeni altul decât regele Angliei care a ordonat martirizarea lui William Wallace, a fost şi el tăiat serios de cuţitele asasinilor, pe când acesta se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Din nefericire pentru scoţieni, regele a scăpat atunci cu viaţă…

 

 

Confreria de ucigaşi devenise într-atât de temută, încât până şi celebrul Saladin, învingătorul cruciaţilor, s-a văzut nevoit să facă o alianţă cu secta rebelă şi periculoasă, pentru a evita astfel o eventuală tentativă de asasinat la adresa sa.

 

Steaua ucigaşilor din Alamut avea să apună odată cu apariţia la orizon a unor nori grei: mongolii.

 

Hanul Hulagu, nepot direct al lui Ginghis Han se pregătea să treacă prin foc şi sabie Horezmul. Căpetenia mongolă Ktibuqa a primit însărcinarea de a cuceri câteva fortăreţe ale haşişinilor, astfel încât grosul armatei condusă de Hulagu să pătrundă fără riscul unor atacuri. Mongolii au asaltat şi cucerit fortăreaţa Alamut în anul 1256. Ordinul a reuşit să-şi recucerească cetatea, dar au stăpănit-o puţin timp.

 

 

Un nou asalt mongol s-a soldat cu cucerirea Alamutului care a fost incendiat şi distrus aproape în totalitate. Mai mult de 12.000 de membri ai ordinului au fost ucişi de războinicii mongoli, acesta fiind sfârşitul influenţei lor politice în Persia. Conferiile haşişine din Siria au supravieţuit puţin mai mult, seviciile lor fiind apreciate de sultanii mameluci. Cu toate acestea, istoricii estimează că ultimii membri ai ordinului au pierit în secolul 15.

 

În cele din urmă bizarul şi temutul ordin a reuşit să marcheze Istoria. Termenul de „asasin” intrase deja în Europa sub diverse forme, toate facând trimitere directă la ucigaşi de profesie ale căror servicii puteau fi închiriate. Giovanni Villani, un cronicar florentin care a murit în anul 1348, relata în scrierile sale despre stăpânul din Luca care şi-a trimis „i suoi assassini” în Pisa cu ordin de a-l ucide pe unul dintre duşmanii săi.

 

Adevăraţii asasini, cei din Alamut aveau să fie readuşi la viaţă de abia în secolul nostru prin intermediul unui joc de computer care s-a bucurat de un succes deosebit în rândul „gamerilor” din întreaga lume. Cu specificaţia că există multe diferenţe între pesonajele principale din Assassin’s Creed şi tinerii care credeau cu fanatism într-un Paradis plin de haine scumpe, mâncăruri şi băuturi alese, şi mai ales tinere senzuale mereu la dispoziţia lor…