Prima pagină Cultura

Kurzii: despre destinul unui popor fără ţară

Nicu Pârlog 06.09.2014 | ● Vizualizări: 17158
Kurzi sin oraşul turcesc Diyarbakir care celebrează în stradă Nevroz-ul, una dintre cele mai mari sărbători naţionale.     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (7)

Cei circa 30-38 milioane de oamenicare trăiesc astăzi răspândiţi în toată lumea, kurzii reprezintă cel mai mare grup etnic de de pe mapamond care nu are o ţară a sa proprie şi de trept. Promis, dar niciodată garantat de marile puteri de după ultimul război mondial, Kurdistanul ideal rezidă şi astăzi în sufletul şi imaginaţia acestor oameni aparte. Turcia cheltuie anual circa 6 miliarde de dolari doar în lupta sa cu separatiştii kurzi. Saddam Hussein a încercat de mai multe ori să extermine milioanele de kurzi care trăiau dintotdeauna pe teritoriul de azi al Irakului. Niciodată înţeleşi, niciodată apreciaţi, niciodată ajutaţi, kurzii se străduiesc să supravieţuiască în Turcia, Siria, Irak, Iran, Armenia, Azerbaidjan luptând pentru drepturi şi identitate şi nerenunţând la visul de a avea ţara lor. Aşa cum le stă bine dârjilor urmaşi ai lui Saladin, cel care i-a înfrânt şi alungat definitiv din Orient pe cavalerii cruciaţi.

 
 
Mezii cei eterni şi deopotrivă efemeri


 
 
Kurzii şi istoria lor milenară se pot considera un exemplu al unui popor care a surpavieţuit de când se ştie în mijlocul unor elemente ostile care nu i-au permis niciodată să de unifice. Ei sunt nimeni alţii decât urmaşii direcţi ai mezilor, un mare popor nomad de origine şi cultură indo-europeană, foarte înrudit cu mult mai celebrii perşi. Mezii s-au instalat pe platoul Iranului în secolul am 9-lea înainte de Hristos, înainte ca acest podiş înalt să fie cucerit de către dinastiile persane.
 
Însă originea lor pare a fi cu mult mai veche. Descoperirile arheologice de pe teritoriile locuite neîntrerupt de către kurzi evidenţiază urme vechi de 8.000-12.000 de ani ale creşterii animalelor, precticării agriculturii şi meşteşugurilor avansate (războaie de ţesut, olărit, metalurgie şi chiar urbanizare arhaică). Între toate populaţile străvechi din aceste locuri, s-au evidenţiat hurriţii.
 
Oraşul antic Mardin de lângă Diyarbakir    Sursa foto: Shutterstock
 
Însă acum aproximativ 4.000 de ani primii nomazi indo-europeni s-au stabilit aici, iar treptat aceeşti războinici experimentaţi au format castele conducătoare şi artistocraţiile populaţiilor mittanilor, kassiţilor şi hittiţilor. Acum 3.000 de ani se estimează că s-a format entitatea politică şi socială a Kurdistanului indo-european. Departe a de dispare cu totul sau a fi asimilată complet, moştenirea hurriană a rezistat până în zilelel noastre când este cel mai important element al culturii şi identitîţii kurde.
 
În Antichitatea târzie, triburile kurde erau deja incluse în confederaţia parţilor, dar fără a-şi pierde indentitatea proprie. Eclipsa civilizaţiilor sassanide şi bizantine din zonă din cauza puterii crescânde a clifatelor musulmane, le-a permis triburilor kurde să se organizeze în  mici entităţi statale. Cucerirea completă a imensului teritoriu al fostului Imperiu Persan de către arabi aduce aici islamizarea căreia-i cad victimă şi kurzii, aceştia fiind islamizaţi superficial , cu toate că sunt în majoritate sunniţi.
 
Soldat kurd de gardă în faţa Parlamentului Kurzilor din Arbil    Sursa foto: Shutterstock
 
Odată cu dezintegrarea califatului din Bagdad, apar şi dinastiile ambiţioase ale kurzilor, saddadizii în Armenia Orientală, marwanizii în estul Anatoliei, şi mai ales ayyubizii lui Saladin în Orientul Apropiat arab. Începând cu secolul al IX-lea valurile invaziilor turcice pun capăt dinastiilor  din Kurdistan, înainte ca invazia mongolilor să-i oblige pe kurzi să-şi caute refugiul în munţii lor. Urmează trei secole de lupte neîncetate în care ţinuturile kurde sunt teatrul înfruntărilor între turcii otomani suniţi şi persanii sevefizi şiiţi din Persia.
 
Victoria otomană de la Caldiran (1514) marchează ruperea Kurdistanului istoric. În recolele următoare slăbirea puterii turcilor şi a persanilor deopotrivă, favoriezează încercările de unificare, dar acestea se concretizează de fiecare dată în eşecuri din cauza neînţelegerilor permanente dintre prinţii kurzi.
 
 
Kurzii în epoca naţionalismelor şi a promisiunilor
 
 
Ajunsă în secolul 19, istoria kurzilor este marcată în această perioadă de revolte contra otomanilor. Începând cu anul 1826, Istanbulului i-a trebuit un sfert de secol pentru a se impune administrativ în Kurdistan. Revolta din anul 1843 a emirului kurd Bedir Khan a fost înăbuşită de-abia după patru ani de lupte crâncene.  În timpul Războiului Crimeei, kurzii din Anatolia pornesc o altă revoltă care cuprinde toate ţinuturile dintre Lacul Van spre Bagdad şi durează până în anul 1855.
 
Kurzii din Imperiul Otoman se mai revoltă o dată în anul 1878, pentru ca doi ani mai târziu kurzii din Persia să se revolte şi ei. În urma acestor evenimente violente, otomanii se văd nevoiţi să acorde o autonomie moderată şefilor de clanuri, iar o pătură intelectuală kurdă ia naştere atât în imperiu, cât şi în diaspora. Sultanul otoman Abdul Hamid, mare promotor al panislamismului îi stârneşte pe kurzi contra armenilor, iar apoi îi foloseşte pe aceştia în masacrele din anii 1890 şi 1894-1895 asupra populaţiei armene. În timpul primului Război Mondial, kurzii sunt înrolaţi în rîndul trupleor otomane , fiind folosiţi de aceştia împotriva înaintării ruseşti în Anatolia.
 
Femei kurde care sărbătoresc Newroz în Istanbul.    Sursa foto: Shutterstock
 
Tratatul din anul 1920 de la Sevres garantează independenţa Kurdistanului, promisiune anulată de marile puteri prin Tratatul de la Laussane din anul 1923, în profitul republicii lui Mustafa Kemal „Ataturk”. Kurzii sunt din nou păcăliţi de britanici care după ce şi-au împărţit Orientul Mijlociu cu francezii, au avut grijă să obţină bogatele câmpuri petroliere dintre Mosul şi Kirkuk, situate în partea devenită ulterior irakiană a Kurdistanului istoric. Kurzii nu au noroc nici în continuare. După ce îşi fondează propria Ligă Naţională Kurdă, revoltele lor sunt zdrobite cu violenţă de către turci în estul Anatoliei, iranieni la est, şi în Irak de către britanici care bombardează şi mitraliază din avioane sate întregi.
 
Disperată, Turcia respinge orice este legat de elementul etnic kurd, astfel încât interzice limba kurdă, iar kurzii sunt botezaţi „turci de munte”. În anul 1937, Turcia, Iranul şi Irakul semnează de comun acord o serie de măsuri punitive contra kurzilor. Cu o ambiţie incredibilă, kurzii nu se lasă şi se revoltă continuu începând cu anul 1970, iar după lovitura de stat militară din anul 1980, Turcia ocupă militar teritoriile kurde dinăuntrul graniţelor sale.
 
Kurzii se radicalizează şi mai mult, astfle că ia naştere o mişcare revoluţionară cu accese extremiste, celebrul PKK sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan condus de către la fel de celebrul Abdullah Ocalan până în anul 1999, când acesta a fost capturat de către serviciile secrete turce. Din acel moment PKK-ul este condus de către Murat Karayilan. PKK-ul intensifică din anul 1984 până în prezent numărul atentatelor teroriste din Turcia, cărora autorităţile de la Ankara le răspund de fiecare dată prin represiuni din ce în ce mai violente şi mai lipsite de discriminare.
 
Dreptul de a-şi revorbi limba kurdă a fost recunoscut de Ankara de-abia din anul 1991, în timp ce în ultimii ani, un număr tot mai mare de deputaţi kurzi au pătruns în parlamentul turc. Kurzii din Iran au format între anii 1946-1946 Republica de la Mahabad, suprimată brutal de către armata iraniană, însă din acel moment până în prezent, politicienii din Teheran au ştiut să-şii apropie pe kurzi prin implementarea unui număr tot mai mare de reforme şi prin acordarea unor drepturi. În Irak lucrurile nu au stat la fel de bine.
 
În anul 1932, după sfârşitul mandatului britanic, arabii au refuzat orice revendicări kurde şi zdrobesc revoltele lor cu ajutorul aviaţiei britanice. Patru ani mai târziul, arabii irakieni îl expulzează pe liderul Mustafa Barzani, probabil cea mai emblematică personalitate kurdă din istoria modernă a acestui popor.
 
Soldat kurd care stă de pază în faţa portretului lui Mustafa Barzani, cel mai mare erou kurd.    Sursa foto: Shutterstock
 
După revoluţia irakiană, Barzani se întoarce în anul 1958 şi fondează o temută armată de gherilă denumită sugestiv –Peshmerga ( cei ce merg spre Moarte, în traducere directă). În fruntea trupelor Peshmerga, şi cu ajutor financiar de la şahul Iranului, Barzani se opune cu succes puterii din Bagdad până în anul 1961, când fuge iarăşi din Irak. Peshmerga rămâne şi continuă luptele cu regimul lui Saddam Hussein. După ce Saddam gazează chimic sate întregi de kurzi, iar kurzii din Iran şi Irak se văd nevoiţi să lupte unii cu alţii în războiul dintre cele două state, situaţia rămăsese de-a dreptul dramatică.
 
În timpul celor două Războaie din Golf, dar cu precădere în ultimul care a dus la căderea lui Saddam, kurzii din Peshmerga au fost de un mare ajutor trupelor Coaliţiei conduse de SUA. Din acel moment până în prezent situaţia rămâne neclară în toată zona locuită de kurzi nu doar în Irak, şi situaţia va rămâne la fel până în momentul în care acest popor dârz (în dialectele vechi persane, kurd însemna dur, puternic) nu va obţine recunoaşterea politică internaţională. Chiar dacă acest lucru va risca să arunce în aer stabilitatea şi aşa fragilă a cel puţin patru ţări din regiune.
 
 
Lumea şi viaţa kurzilor
 
 
Antrologic şi cultural, kurzii nu seamănă deloc cu turcii sau arabii. Fiziologia, culoarea pielii şi a ochilor lor (cu o mare proporţie de persoane cu ochi verzi şi albaştri) este de tip mediteranean-ariană. Se pot identifica totuşi două substrate rasiale, cel întunecat de tip paleo-caucazian, alături de un „blondism” de tip alpin în centrul Kurdistanului istoric.
 
Aşa numit-a „arianizare” a kurzilor s-a petrecut acum câteva mii de ani prin pătrunderea elementelor rasiale ale perşilor, sciţilor şi alanilor. Limba kurdă aparţine subdiviziunii nord-vestice a limbilor iraniene care fac la rândul lor pare din marea familie a limbilor indo-europene. Pe plan religios, kurzii sunt majoritar musulmani sunniţi, sau şiiţi, acordând o mare importanţă conferiilor şi ordinelor sufite. Un mare număr de kurzi cred în Yardanism, sau cultul îngerilor, fiind adepţi ai unor secte unice şi condamnate de Islam.
 
Clătite cu gem de gutui şi ceai, o gustare tipică de dimineaţă, din gastronomia kurdă    Sursa foto: Shutterstock
 
Yardanismul se divide în trei mari ramuri, cea mai celebră fiind cea a yezidiţilor (numiţi fără prea mare legătură, adoratori ai diavolului) care trăiesc în partea central-vestică a Kurdistanului istoric şi compun doar 2% din numărul kurzilor, yarsaniţii sunt în sud şi compun cal 13% din totalul kurzilor, iar aleviţii trăiesc în vest, precum şi în provincia Khorasan din Iran, alcătuind 20% din numărul credincioşilor kurzi. Viaţa socială a kurzilor este încă puternic structurată în jurul comunităţii tribale, săteşti sau familial-lărgite.
 
Steagul kurzilor din toată lumea    Sursa foto: Shutterstock
 
Sunt o populaţie rurală în proporţie de 80%, dintre care mai puţin de 10% mai practică nomadismul. Liderii tribali şi religioşi deţin puterea şi împart dreptatea confom cutumelor tradiţionale. În ciuda secolelor de masacre, foamete şi epidemii, kurzii formează astăzi al patrulea mare grup etnic din Orientul Mijlociu şi Apropiat, după arabi, persani şi turci, iar dacă trendul demografic se menţine în acelaşi ritm, peste 20 de ani, numărul kurzilor îl va depăşi pe al turcilor. Kirminshah este oraşul unde trăiesc cei mai mulţi kurzi, urmat de Diyarbakir, Kirkuk, Antep, Arbil, Hamadan, Malatya, Sulaymania, Adiyaman, Dersim, Dohuk şi Elazig.
 
Spiritul multisecular kurd se exprimă printr-o literatură bogată, o tradiţie orală şi mai bogată, un folclor şi o muzică distincte de ale vecinilor. Vitorul volatil din punct de vedere politic şi militar al Orientului Mijlociu, poate influenţa oricând destinul acestui popor.
 

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI