Prima pagină Cultura

INTERVIU – Ada Condeescu: ''Trebuie să-i laşi în pace pe oameni să-şi vadă de drumul lor''

Katy Marinescu 04.22.2016 | ● Vizualizări: 1055

Ada Condeescu, actriţa principală din filmul "Dincolo de calea ferată", povesteşte despre trădări, despărţiri, curaj, într-un interviu acordat MEDIAFAX.

"Mie mi se pare că tăcerile sunt mai importante uneori decât cuvintele" - cuvintele cheie ale filmului care se va lansa pe 22 aprilie.

"Dincolo de calea ferată", o poveste misterioasă şi tensionată de dragoste cu nuanţe şi comice, şi nostalgice, care are loc la margine de Bucureşti, este cel mai recent film al regizorului Cătălin Mitulescu. Avându-i pe Ada Condeescu şi Alexandru Potocean în rolurile principale, lungmetrajul "Dincolo de calea ferată" va avea premiera pe marile ecrane vineri, 22 aprilie.



Ada Condeescu interpretează rolul unei femei, Monica, soţie şi mamă, al cărei soţ (Radu, interpretat de Alexandru Potocean) a fost plecat la muncă, în străinătate, timp de un an, iar când acesta se întoarce acasă, o găseşte pe Monica total schimbată.

În interviul acordat agenţiei MEDIAFAX, Ada Condeescu vorbeşte despre film şi despre personajul interpretat de aceasta, despre modul în care percepe ea însăşi despărţirile de oamenii dragi şi despre importanţa cuvintelor sau, mai degrabă, a lipsei cuvintelor.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de Ada Condeescu:

Reporter: Cum înţelegi tu drama personajului?

Ada Condeescu: Cine a zis că are o dramă? (râde, n.r.) Nu, serios, e mai degrabă vorba despre o maturizare a personajului Monica. E, cumva, o reaşezare a vieţii pe care şi-o doreşte. Chiar n-aş spune că e o dramă. E mai mult un traseu pe care ea începe sa şi-l construiască încet, încet, de-a lungul filmului.

Rep: Cum vezi, atât în film, cât şi în realitate, separarea personajului tău faţă de soţ, din cauza faptului că el a fost mult timp plecat din ţară?

A.D.: E foarte greu, cred; nu mi s-a intamplat în viaţa reală, dar, cumva, aşa mi-am construit personajul - E vorba despre o fată singură, foarte tânără, cu un copil, cu nu foarte mulţi prieteni. Şi atunci, intr-adevăr, i-a fost greu. Totuşi ea are o fire ambiţioasă şi îşi doreşte independenţă şi un drum pe care să şi-l facă ea, dar în acelaşi timp i-a fost şi foarte greu să rămână acolo, cumva departe de tot, dincolo de calea ferată, unde au construit împreună o casă pe care nu au terminat-o. Eu am vazut şi văd în continuare problema asta aşa, a depărtării, o văd ca pe un obstacol, dar şi ca pe o putere pe care ea o are. Mă rog, vom vedea la finalul filmului ce se întâmplă.

Rep: Ai prieteni sau rude care au plecat din ţară să muncească sau ai trăit vreo separare faţă de un prieten, un iubit?

A.D.: Nu. Nu am experimentat personal, lucrul ăsta. Parinţii mei nu au plecat din ţară. Dar, într-adevăr, am nişte cunoştinţe. La un moment dat, când eram mai mică, mergeam foarte des la ţară, la bunicii mei, undeva lângă Turnu Severin. Şi acolo erau, într-adevăr, foarte mulţi oameni tineri. E adevărat, mai mari decât mine, la 20 şi ceva de ani, 18, 19, care, uitaţi fiind acolo, într-un sat din Oltenia, şi-au luat vieţile în mâini şi au pornit la drum în Spania, în Italia (...) Ramaneau acolo, la ţară, rămâneau fraţii mai mici, părinţii. Şi era tot timpul un fel euforie din... cei plecaţi trimiteau bani prin poştă, trimiteau pachete prin tot felul de autocare şi rate, ca să le zic aşa. Toată lumea vorbea despre ideea asta de plecare şi de faptul că oamenii sunt departe. Şi îmi plăcea, dar atunci eram foarte mică, aveam în jur de nouă ani (...) Era evident că pentru ei era cumva o viaţă mai bună. În Italia şi în Franţa lucrurile erau cu totul altfel decât la noi, ca şi acum. Deci n-am perceput-o niciodată ca pe ceva trist. Bine, în film e vorba despre altă situaţie. Personajul meu e în cu totul altă zonă. Adică ea îşi doreşte să plece şi ea sau îşi doreşte ca el să se întoarcă...

Rep: Din film pare că îşi doreşte ca el să rămână acasă, fiindcă există un moment în care îi şi reproşează plecarea.

A.D.: În film e noaptea asta în care ei încearcă să se regăsească. Cumva, ea nu îşi doreşte neapărat ca el să se întoarcă. Ea, de fapt, îşi doreşte să vadă ce mai e de trăit din povestea lor şau dacă mai e ceva. E o căutare în noaptea asta şi, cumva, lucrurile trebuie să se clarifice. A fost foarte ciudat, şi greu, şi frumos, pentru mine, ca actor, să redau misterul şi partea asta de muchie de cuţit. Pentru că ea vrea să fie cu el, dar n-ar mai vrea, îl iubeşte, dar nu-l iubeşte, îl vrea înapoi, dar nu-l vrea înapoi.

Rep: Tu faci o anumită afirmaţie, la un moment dat, în film. Dar nu o duci până la capăt, iar el te întreabă, în mod repetat, care este adevărul, răspunsul tău fiind „Ţi-am zis deja”. Aici era vorba despre o tehnică a personajului tău?

A.D.: Nu e vorba neapărat despre o tehnică.

REPORTER: S-a întâmplat, nu s-a întâmplat...?

A.D.: Păi nu pot să zic. (râde, n.r.) Chestia e că... s-a întâmplat şi nu s-a întâmplat; cam aşa e. Lucrurile rămân cumva suspendate. Şi asta e relaţia dintre ei. Aşa s-a conturat încă de la începutul filmului, până la final. Adică există această tensiune, acest şoc al atracţiei, al respingerii. Ţi-am spus, dar nu ţi-am spus totul. Nu e până la capăt. Cuvântul, în filmul ăsta, e foarte delicat, între noi e foarte rar, între mine şi Alex Potocean. Si aşa a gândit Cătălin Mitulescu cumva povestea. Ştii, uneori cuvintele strică mai mult decât apropie oamenii şi l-am lăsat aşa suspendat, undeva în aer.

Rep: Deci ea vrea să se lămurească, nu e o tehnică de a-l atrage pe el?

A.D.: Este şi o tehnică, asta ziceam, că atâta timp cât există un joc al respingerii şi al atracţiei, evident că este ceva conştient şi vrea să-l şi atragă, vrea să-l ţină departe, dar îl şi respinge

Rep: Ai apelat vreodată în viaţa reală la un astfel de truc?

A.D.: Nu. Bine, e un lucru cunoscut cred - în momentul în care vrei ca ceva sau cineva să te dorească mai mult, fie că e vorba de un proiect sau de o relaţie personală. Din când în când, e bine să îţi mai păstrezi din mister. Eu sunt un om destul de sincer, direct şi clar. Nu prea ştiu cum să mă folosesc de lucrurile astea şi nici nu prea mă interesează. Dar, uneori, sunt momente, mai degrabă profesionale, aş spune, când trebuie să te ţii mai tare, apropo de decizii, sau de negociere. Să nu dai totul aşa, de la început.

Rep: Cum te-ai transpus în personaj? A trebuit să te documentezi în legătura cu astfel de situaţii?

A.D.: Nu, nu prea m-am documentat, pentru că ştiam destul de multe despre oamenii care pleacă în străinătate (...) Nu a existat o parte de documentare aşa cum a existat la „Loverboy”, de exemplu. Cu centrele de tinere. A fost mai mult o căutare în scenariu, în nuanţe, în poveste. Şi au fost nişte discuţii pe care le-am avut în trei, eu cu Alex Potoceanu şi cu Cătălin Mitulescu în care am vorbit despre ce se intâmplă cu personajele din film şi, despre ce îşi doresc ele, de fapt.

Rep: Cum resimţi despărţirile, în general?

A.D.: Mi se pare greu. Mi se pare că e mai bine atunci când lucrurile se încheie într-un fel sau altul. Iar atunci când se încheie, trebuie să ai curajul şi puterea să rămâi cu lucrurile frumoase şi bune. Şi să mergi mai departe (...) Părinţii mei, prietenii de familie, prietenele mele bune...noi toate, şi mă refer la gaşca noastra din şcoala generală, aveam părinţii despărţiţi, dar, în acelaşi timp, oamenii se înţelegeau foarte bine, iar interesul copilului era foarte important. Cred că e bine să pleci dacă simţi că trebuie să pleci. Curaj!

Rep: Tu cum te desparţi, nu neapărat doar de iubiţi, ci şi de prieteni? Şi în ce context?

A.D.: De prieteni mă despart foarte greu. Dar s-a mai întâmplat. Oamenii te şi dezamăgesc, din păcate. Am avut câteva despărţiri de oameni apropiaţi şi, de multe ori, cumva, mai degrabă sunt iertătoare şi îmi place să trec cu vederea. Sau, după o discuţie serioasă, prefer să lămurim lucrurile. Uneori nu mai e cazul, uneori oamenii pleacă fără să te întrebe. Ţine foarte mult de momentele fiecărui om în viaţă, de situaţie.

Rep: Şi ce faci în viaţa reală când o relaţie cu un prieten, un amic, o amică rămâne suspendată? Ce se întâmplă când un prieten de-al tău pleacă, dar tu nu înţelegi ce s-a întâmplat?

A.D.: Pentru mine e destul de frustrant, pentru că rămâi cu întrebări, rămâi cu lucruri nelămurite, şi atunci normal că te preocupă şi te macină faptul că cineva pleacă fără să spună nimic. Dar am învăţat, în timp, că uneori trebuie să-i laşi în pace pe oameni să-şi vadă de drumul lor. Şi dacă ei nu mai simt nevoia să te aibă aproape, trebuie să-i laşi să-şi vadă de viaţă.

Rep: Ai fost vreodată înşelată?

A.D.: Ăăă... Da. Parcă (râde, n.r.).

Rep: Şi cum te-ai raportat la această situaţie? Ce s-a întâmplat?

A.D.: E ceva care s-a întâmplat foarte, foarte demult, eram mult mai mică. A fost şocant, pentru că nu mă aşteptam şi am avut... chiar a fost un şoc.

Rep: Şi ce s-a întâmplat mai departe?

A.D.: Am plecat eu, ca să zic aşa. Dar, de aceea spun: ţine atât de mult de context, de momente şi de vârstă, încât nu poţi să generalizezi nimic.

Rep: Deci nu ai o regula de genul "mă înşeală, plec"?

A.D.: Nu, dar nu cred că aş putea să mai stau.

Rep: Deci ai putea să ierţi?

A.D.: Nu ştiu. Teoretic, nu. Eu o văd ca pe o trădare şi nu cred că aş putea să mai stau. Dar ştii cum e, viaţa asta... nu ştii niciodată ce se întâmplă.

Rep: Revenind la film, nu vrei sa oferi o cheie de interpretare...

A.D.: (...) Mi se pare că filmul, personajul meu şi povestea celor doi oameni din film trebuie văzute şi simţite de fiecare om în parte, într-un mod unic. Nu vreau să dau nişte direcţii clare. E un film, o să vadă oamenii, e un film foarte special. Are multă poezie, are multă, foarte multă emoţie. Te duce printr-un carusel de emoţii. Şi cred că pentru fiecare o să fie un film special. Iar personajul meu va fi...văzut în multe feluri. Am avut câteva proiecţii până acum şi amprimit păreri diferite, dar care în acelaşi timp duceau spre aceeaşi idee... Eu am simţit că mi-am atins scopul cu personajul. Dar oamenii simt foarte diferit.

Rep: Ai o parte preferată din film, o scenă care te atinge în mod special?

A.D.: Da, e o scenă pe care o ador şi de când am văzut-o, rough cut, la montaj... E o scenă spre final, lângă un cimitir. Îmi place mult. Acolo e un joc şi o tensiune. E vorba de lucruri nespuse şi gândite şi negândite şi răzgândite (...) Mie mi se pare că tăcerile sunt mai importante uneori decât cuvintele.

Născută pe 2 iulie 1988, la Bucureşti, Ada Condeescu este absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Rolul principal din filmul "Eu când vreau să fluier, fluier" (regia Florin Şerban) marchează debutul său într-un lungmetraj, laureat al Ursului de argint la Berlinale. Colaborarea cu regizorul Cătălin Mitulescu a început în 2011, odată cu rolul din filmul "Loverboy", care i-a adus premiul The Heart of Sarajevo pentru cea mai bună actriţă la festivalul de film din oraşul bosniac. În 2013, a participat la EFP Shooting Star la Berlin şi apărut în filmul "Lupu", semnat de Bogdan Mustaţă. Anul 2014 i-a adus o colaborare cu regizorul Jasmila Zbanic, pentru filmul croat "Love Island".

Sursa: Mediafax