Acționismul vienez. Mișcarea artistică din anii 1960 care a folosit sânge, șoc și performanțe radicale

În 1965, într-un depozit vienez, artistul Günter Brus și-a mânjit corpul gol cu vopsea albă, cerneală neagră și propriile excremente, înainte de a-și tăia coapsele cu o lamă de ras. În timp ce curioșii făceau ochii mari șocați de priveliște, Brus recita imnul național austriac. A fost oprit la scurt timp după aceea de către reprezentanții poliției sosiți la fața locului. L-au arestat pentru „degradarea simbolurilor statului”, dar pentru nonconformistul Brus, show-ul lui nu era o scenă a crimei, ci artă. Acea reprezentație a fost momentul care le-a urat bun venit oamenilor în lumea acționismului vienez, una dintre cele mai radicale, controversate și psihologic încărcate mișcări avangardiste ale secolului XX.

Acționismul vienez (Wiener Aktionismus) a fost mai puțin un grup organizat cât un strigăt colectiv împotriva societății postbelice reprimate din Austria. Țara, care încă se clătina din cauza umbrelor nazismului și se agăța de conservatorismul catolic, a devenit terenul perfect pentru patru artiști – Günter Brus, Otto Muehl, Hermann Nitsch și Rudolf Schwarzkogler – care își foloseau corpul uman ca pânză pentru critica societății.

• Care sunt țările care au interzis muzica?
• P.T. Barnum, cel mai mare om de divertisment al secolului al XIX-lea

Acțiunile lor (spectacole live care îmbinau ritualul, violența și materii prime precum sânge, carcase de animale și fluide corporale) au fost concepute pentru a confrunta tabuurile legate de sexualitate, religie și vinovăție colectivă. Spre deosebire de expresionismul abstract american sau de pop art, care au dominat titlurile globale, acționalismul vienez s-a întors spre interior, excavând traumele neprocesate ale Austriei prin spectacole viscerale, adesea grotești.

Actorii cheie, așadar, erau acești patru artiști radicali, mistici și nebuni.

Hermann Nitsch, Marele preot al sângelui, prin Orgien Mysterien Theater (Teatrul Orgiilor și Misterelor) a îmbinat ritualurile dionisiace cu iconografia catolică. Spectacolul său de șase zile 6-Day Play (1998) a implicat carcase de animale cruciate, țesături îmbibate cu vin și muzică orchestrală, creând o supraîncărcare senzorială menită să inducă catharsis. Criticii au etichetat-o drept satanică, dar Nitsch a insistat că era o celebrare liturgică a existenței.

Günter Brus, la rândul său, s-a remarcat prin spectacolul Self-Painting din 1965, în care a urinat pe scenă înainte de a se mutila. Brus a întruchipat filosofia sa: Corpul este mesajul. După ce a fugit din Austria în 1968 ca să evite închisoarea pentru profanarea simbolurilor austriece, Brus s-a îndreptat către desene întunecate și suprarealiste.

Otto Muehl, al treilea muschetar al mișcării, recurgea la acțiuni artistice care foloseau noroi, mâncare și nuditate pentru a parodia consumerismul. Căderea sa ulterioară în fruntea unei comunități de tip cult (Friedrichshof) i-a umbrit arta, culminând cu condamnarea din 1991 pentru abuz sexual.

În fine, Rudolf Schwarzkogler, cel mai enigmatic acționist, a pus în scenă spectacole intime, cu aspect chirurgical, cu bandaje și instrumente medicale. Moartea sa din 1969 – oficial o sinucidere, deși persistă zvonuri privind o autocastrare ritualică – i-a adus titlul de martir al mișcării.

Acționismul vienez s-a inspirat din psihanaliza freudiană deblocarea traumelor reprimate prin șoc, Teatrul Artaudian al Cruzimii – copleșirea publicului pentru a provoca eliberarea emoțională și moștenirea vieneză a sfârșitului de secol – ecoul erotismului întunecat al unor artiști precum Egon Schiele, pictor expressionist austriac, a cărui operă a ieșit în evidență pentru intensitatea și sexualitatea sa brută, precum și pentru numeroasele autoportrete pe care artistul le-a realizat, inclusiv autoportrete nud.

În ceea ce privește spectacolele, acestea prezentau adesea sacrificarea animalelor, într-o complicitate la violență, dar văzută ca artă de actorii spectacolelor, fluide corporale, de la sânge, urină, la vomă, considerate metafore pentru poluarea societății, și distrugerea materialelor și picturilor artistice tradiționale.

În ciuda dezinvolturii lor și a libertății de exprimare, acționiștii s-au confruntat cu reacții violente. Ziarele, de exemplu, i-au numit perverși, în timp ce autoritățile au invocat legi arhaice pentru a-i cenzura. Brus și Muehl au fost închiși; spectacolul lui Nitsch din 1966 a condus la un proces de șase luni. Totuși, persecuția nu a făcut decât să le amplifice notorietatea.

În mod ironic, utilizarea de către aceștia a legilor cenzurii din era fascistă a reflectat tacticile naziste împotriva artei degenerate.

Deși mișcarea s-a dizolvat până în anii 1970, impactul ei a continuat să reverbereze prin diverși precursori ai acestui curent, inclusiv sârboaica Marina Abramović, și ea o artistă controversată a genului, ale cărei lucrări explorează arta corpului, arta rezistenței, relația dintre interpret și public, limitele corpului și posibilitățile minții.

„Esteții vor minciuni frumoase. Noi am servit adevăruri urâte”. (Günter Brus)

„Chiar dacă lucrările mele sunt supraîncărcate cu simboluri, ele nu au de fapt nimic de-a face cu simbolurile. Chiar și sângele este ceea ce este: este sânge și nu este deloc un simbol, iar în realitatea sa este aproape deasupra simbolului.” (Otto Muehl)

„Am făcut cu siguranță greșeli în comunitate, dar cu siguranță nu în sexualitate”. (Hermann Nitsch)

Surse:

https://www.artsy.net/gene/viennese-actionism

https://www.theartstory.org/movement/viennese-actionism/

https://www.theguardian.com/culture/2017/jun/17/hermann-nitsch-i-show-everything-that-is-i-dont-know-what-is-bad-or-good

Vă mai recomandăm să citiți și:

O cronologie a artei corporale extreme. Atunci când artiștii se împușcă, se ard și se taie

Egon Schiele, artistul pornografic. În interiorul schițelor din închisoare, al iubirii interzise și al moștenirii unui prodigiu condamnat

Arta ca terapie: Cum folosesc artiștii creația pentru a explora trauma și vindecarea. „Arta spală murdăria din sufletul nostru”

Sergei Mikhailovich Eisenstein, pionier în teoria și practica montajului de film. „Cinematograful este moștenitorul tuturor culturilor artistice”