Sticlele vrăjitoarelor, pline cu unghii și dinți, erau considerate pe vremuri alungătoare de blesteme

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Descoperită în 2021 de Ellen Crozier, director adjunct la o școală privată britanică, o sticlă neobișnuită a ieșit în evidență printre cioburile de ceramică dintr-o colecție uitată. Spre deosebire de relicvele fragmentate, acest vas – mai scurt și mai rotund decât o sticlă de vin, cu un gât subțire, mâner și o textură asemănătoare unor solzi – era intact. Fusese descoperit inițial în 2004, într-o latrină din secolul al XVII-lea de sub Colegiul Independent Rochester, reapărând zeci de ani mai târziu.

Și ce a plecat de la o glumă – cum că ar fi „sticlă de vrăjitoare”, s-a dovedit, de fapt, că era cât se poate de adevărat, având în vedere conținutul ei: cuie din cupru, o monedă, un dinte și șuvițe de păr fin, de culoarea blond deschis. Ulterior, experții au datat-o la sfârșitul anilor 1600, aliniind-o cu o epocă turbulentă a superstițiilor. Cu toate acestea, etichetarea unor astfel de artefacte drept „sticle pentru vrăjitoare” poate simplifica prea mult rolul lor, susține Ceri Houlbrook, istoric în cadrul Universității din Hertfordshire. „Sunt mult mai puține decât, să zicem, pantofii ascunși. Au fost găsiți mii de pantofi ascunși și doar o sută și ceva de sticle de vrăjitoare. Aceste sticle erau rare – și aveau un scop mai precis”.

Nigel Jeffries de la Museum of London Archaeology (MOLA) explică faptul că sticlele de vrăjitoare nu erau protecții generale, ci „rețete” pentru afecțiuni specifice. În anii 1600, bolile inexplicabile – convulsii, vărsăturile sau comportamente ciudate – erau adesea puse pe seama vrăjitoriei. Victimele, acelea care nu își cunoșteau „afecțiunea” sau presupusul factor declanșator al bolii, apelau la vindecători pentru remedii. O relatare din 1671, menționată de National Geographic, descrie cum soțul unei femei din Suffolk a îngropat o sticlă plină cu urina, unghiile și ace ale acesteia pentru a desface un blestem. Femeia a început să-și revină, dar mai târziu, o altă săteancă a acuzat că același remediu i-ar fi ucis soțul. Astfel, s-a încetățenit credința în puterea acestor sticle cu leacuri vrăjitorești.

Conținutul sticlelor, de la ace îndoite la fluide corporale, se baza pe „magia” care făcea legătura între victimă și vrăjitoarea sau vrăjitorul acuzați. Încălzirea sticlei – uneori cu rezultate explozive – sau îngroparea ei lângă vatră, pe malurile râurilor sau în curțile bisericilor aveau drept scop transferarea răului către vrăjitoare. Primele recipiente, precum ulcioarele „Bellarmine” din gresie germană, decorate cu chipuri bărboase, au fost înlocuite ulterior cu versiuni din sticlă. Contrar unei credințe populare, niciunul dintre aceste obiecte nu a fost găsit în coșuri de fum (hornuri) – un obicei asociat mai degrabă cu alte talismane, cum ar fi pantofi ascunși sau inimi de animale, folosite pentru a proteja casele de rău.

În timp ce practicile secolului al XVII-lea amestecau medicina și magia, păgânismul modern a reimaginat sticlele de vrăjitoare ca instrumente spirituale. Social media abundă în tutoriale care folosesc cristale sau apă în loc de urină, reflectând o trecere de la disperare la ritual. Houlbrook remarcă această divergență: „Ei (n.r. influencerii) folosesc termenul, dar este ceva foarte diferit”.

Cercetările lui Jeffries și Houlbrook, detaliate în Bottles Concealed and Revealed, subliniază contextul medical al acestor artefacte în detrimentul vânătorii de vrăjitoare. Găsite în case boierești, biserici și situri urbane – nu doar în căsuțe rurale – acestea depășeau stratele sociale. Deși există exemple și în Statele Unite, în estul și sud-estul Angliei se află cele mai vechi, probabil influențate de practicile olandeze de fierbere a unghiilor și a urinei în vase.

Jeffries visează să studieze o astfel de sticlă în condiții ideale: să o analizeze direct în locul unde a fost găsită, testând urina veche din interior și examinând contextul arheologic al depunerii ei. „Sunt convins că zeci de astfel de obiecte încă stau ascunse”, spune el, „sub vetrele caselor vechi din Anglia.” (Vetrele erau considerate puncte cheie în practicile apotropaice (ritualuri de protecție), unde oamenii îngropau obiecte pentru a „bloca” energia negativă.)

Pentru Ellen Crozier, descoperirea sticlei este o mărturie emoționantă a vulnerabilității umane. Ea își imaginează o mamă disperată din secolul al XVII-lea, confruntată cu boala inexplicabilă a copilului său, apelând la ritualuri simbolice ca ultimă metodă de a-și recâștiga un simț al controlului.

Houlbrook rămâne impresionată de rezistența acestor sticle în timp, imaginându-și cum creatorii lor au pus în ele o încredere profundă: că vor supraviețui oricărei răutăți. După secole, misterele lor încă sunt nedezlegate – relicve ale fricii și speranței omenești, dar și ale dorinței neîmpăcate de a domestici ceea ce nu poate fi cuprins.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/history/article/witch-bottles-rituals-superstition-17th-century

Vă mai recomandăm să citiți și:

Baba Yaga, cea mai faimoasă vrăjitoare din basmele rusești

Helen Duncan, ultima vrăjitoare a Marii Britanii. O poveste de spionaj, secretomanie și panică guvernamentală

„Blestemul lui Tutankhamon” ar putea trata cancerul

Albrecht Durer, precursorul gravurii. „De ce mi-a dat Dumnezeu un talent atât de magnific? Este un blestem, dar și o mare binecuvântare”