Noua imagine a masculinității pe ecran: De ce nu ne mai plac eroii invincibili și preferăm protagonistul vulnerabil?

De ce nu mai conving eroii invincibili care dominau cinemaul anilor ’80 și ’90? Arnold Schwarzenegger în Terminator, Sylvester Stallone în Rambo, Bruce Willis în Die Hard sau Jean-Claude Van Damme în filmele de acțiune reprezentau un model de masculinitate aproape lipsit de îndoieli. În locul figurii perfecte și sigure pe sine, tot mai multe filme și seriale pun în centru personaje anxioase, vulnerabile și marcate de conflicte interioare. Această schimbare reflectă nu doar evoluția cinemaului, ci și transformarea felului în care societatea înțelege forța, masculinitatea și identitatea.

Astăzi, multe povești au în prim-plan un protagonist care ezită, se teme, își verbalizează anxietatea și nu își ascunde limitele. În serialul The Bear, o dramă despre un restaurant din Chicago, personajul principal, Carmy, este un bucătar talentat, dar marcat de stres cronic, traume familiale și atacuri de panică.

• Drumul de la Stagira la Chalkis. Cum a devenit Aristotel unul dintre cei mai importanţi gânditori…
• De ce copiii imită agresivitatea? Experimentul lui Albert Bandura care a schimbat psihologia

În Normal People, adaptarea romanului lui Sally Rooney, Connell nu este un seducător sigur pe sine, ci un tânăr care se luptă cu depresia și dificultatea de a-și exprima emoțiile. Chiar și în superproducții precum Dune, Paul Atreides nu este un lider invincibil, ci un adolescent prins între profeție și teamă, obligat să-și gestioneze îndoiala. Iar Timothée Chalamet, actor asociat frecvent cu acest tip de protagonist, a devenit emblematic pentru noul model de erou tocmai prin interpretarea unor personaje marcate de tensiuni interioare, fragile și adesea vulnerabile în fața propriilor limite.

Ce explică această mutație?

Un răspuns vine din cercetările privind identificarea narativă. Un articol publicat în Frontiers in Psychology de Green și Brock despre teoria „narrative transportation” arată că spectatorii se implică mai profund într-o poveste atunci când se regăsesc în conflictele interne ale personajelor. Nu perfecțiunea generează atașament, ci imperfecțiunea recognoscibilă.

Un alt concept relevant este atașamentul parasocial, descris de Donald Horton și Richard Wohl în 1956. Cei doi au introdus termenul de parasocial interaction pentru a explica legăturile unilaterale pe care spectatorii le dezvoltă cu figuri media, relații care creează impresia unei apropieri reale. Studiile moderne au arătat că aceste legături devin mai puternice atunci când personajele sunt percepute ca autentice și dispuse să-și arate limitele. Atunci când vulnerabilitatea pare credibilă, distanța simbolică dintre public și protagonist se reduce, iar experiența narativă devine mai personală.

Schimbarea are și o dimensiune socială. Modelele tradiționale de masculinitate, centrate pe stoicism și control emoțional, sunt din ce în ce mai contestate. Un raport Pew Research Center din 2024 privind percepția schimbării rolurilor de gen arată că generațiile tinere consideră exprimarea emoțiilor la bărbați mai acceptabilă decât generațiile anterioare. Iar cultura populară reflectă această mutație: scenariile includ mai des introspecție, fragilitate și conflict interior.

Există și un context mai larg. Organizația Mondială a Sănătății a estimat că, în primul an al pandemiei, cazurile de anxietate și depresie au crescut la nivel global cu aproximativ 25%. Asta înseamnă milioane de oameni care au experimentat teamă, incertitudine sau pierderea controlului. Într-un asemenea climat, personajele perfect sigure pe ele par mai puțin credibile. În schimb, protagonistul care ezită, greșește și încearcă din nou seamănă mai mult cu realitatea trăită de public. Totuși, publicul nu a abandonat spectacolul sau ficțiunea de amploare. Supereroii există în continuare, dar sunt construiți cu mai mult accent pe traume, dileme morale și conflicte psihologice.

Există, însă, și o capcană. Dacă vulnerabilitatea devine o rețetă repetată la nesfârșit, publicul începe să o simtă ca pe un truc. Spectatorii intuiesc repede când fragilitatea este reală și când este doar un artificiu menit să obțină simpatie rapidă. Atunci când emoția nu se potrivește cu acțiunile personajului, încrederea scade, iar atașamentul dispare aproape la fel de repede cum a apărut.

În cele din urmă, schimbarea nu vorbește doar despre cinema, ci despre sensibilitatea epocii. Dacă în trecut idealul era controlul total, astăzi pare mai convingătoare capacitatea de a funcționa în ciuda nesiguranței. Eroul anxios nu promite că va câștiga mereu, ci doar că va merge mai departe, chiar și atunci când nu este sigur pe el. Exact așa cum facem și noi.

Surse:

https://doi.org/10.1037/0022-3514.79.5.701

https://doi.org/10.1080/00332747.1956.11023049

https://www.who.int/news/item/02-03-2022-covid-19-pandemic-triggers-25-increase-in-prevalence-of-anxiety-and-depression-worldwide

Vă mai recomandăm să citiți și:

Robert Duvall, actorul care transforma fiecare rol într-un studiu de umanitate. Amintirea unui gigant al cinematografiei americane

Chloé Zhao, regizoarea care a dus Hamnet spre Golden Globe și a scris o nouă pagină de istorie cinematografică

Cele mai așteptate filme ale anului 2026: blockbustere, nostalgie și cinema de autor

Brigitte Bardot, actrița care a schimbat imaginea feminității pe ecran și a părăsit cinematografia la apogeu