Prima pagină Cultura

Arta si stiinta guvernarii

Claudiu Komartin | 11.17.2008 | ● Vizualizări: 410
Arta si stiinta guvernarii     arta, guvernare, lider, monar, stiinta, machiavelli, principe, suveran + zoom
Galerie foto (4)

De aproape doua decenii, ne-am cam obisnuit ca intre realitatea si teoria politica sa existe o ruptura ireconciliabila. Intre conducatorii statului – cei care fac marile scheme politice si jocurile politicianiste imediate, pline de promisiuni neacoperite, de mezaliante si tradari – si masa votantilor anonimi asistam la rupturi si la „solutii imorale“ care, in lipsa de altceva mai bun, fac istoria unei tari si a unei epoci.

Totusi, politica a fost dintotdeauna o dama pe care putini au reusit sa o domoleasca si ale carei subtilitati si slabiciuni si mai putini au putut sa le-nteleaga si sa le stapaneasca. De cateva mii de ani, poate de la luptele politice duse de Iulius Cezar, daca nu chiar de la incercarile lui Alexandru Macedon de a-si atrage rivalii de partea sa, stapanitorii se confrunta cu cateva dileme ale caror date nu s-au schimbat esential. Vom incerca in cele ce urmeaza sa le urmarim, in cateva dintre punctele cele mai dificile ale relatiei dintre conducatori si oamenii de rand.

Cum este mai bine sa se implementeze reformele, in ritm alert sau treptat?

Niccolo Machiavelli, ganditor renascentist cunoscut cel mai bine pentru lucrarea sa Principele, a fost preocupat de metodele prin care se poate cuceri si mentine puterea, descriind un tip de suveran ce nu se supune normelor etice traditionale. Astfel, cartea mentionata e un compendiu de sfaturi si exemple privind guvernarea – informatii adunate de-a lungul carierei de consilier militar si diplomatic a autorului. Incercand sa intre in gratiile familiei de Medici, proaspat reinstalata in fruntea Florentei, autorul dedica Principele lui Lorenzo de Medici. Acesta este sfatuit sa aplice reformele aspre cat mai rapid, fara a reveni cu modificari, pentru ca populatia sa devina increzatoare in succesul lor. Daca se aplica treptat si se ajusteaza pe parcurs, masurile ferme pot sa irite populatia si sa ii scada increderea in conducator. Pe de alta parte, considera Machiavelli, urmarile pozitive ale reformelor trebuie sa vina treptat, astfel incat publicul sa le savureze mai mult timp.

Cand opozitia blocheaza reformele, puterea trebuie sa fie ofensiva, sa o ignore sau sa se apropie de ea?

Conform lui Sun Tzu, general chinez contemporan lui Confucius, cel mai util este sa te apropii de adversarul tau pentru a ajunge sa-i afli slabiciunile. In Arta razboiului, Tzu trateaza teme precum flexibilitatea, conflictul, stratagemele si eficienta, formuland urmatoarea regula de aur: cunoaste-ti adversarul si cunoaste-te pe tine insuti. Orice victorie poate deveni rapid esec daca aceasta regula nu este urmata. Mai mult, a castiga prin confruntare directa nu este cea mai buna varianta, cum poate parea. E de preferat sa-ti faci din dusmani veritabili aliati, pe care astfel sa ii cunosti si sa ii poti invinge fara o confruntare propriu-zisa.



Pentru a castiga alegerile trebuie sa imi dezvalui adevaratul program sau mai degraba sa cuceresc un electorat cat mai mare cu promisiuni?

In apropierea alegerilor pentru postul de consul, Marcus Cicero este sfatuit de fratele sau, Quintus Cicero, sa se pregateasca pentru a face anumite lucruri straine de natura sa: sa insele, sa promita, sa fie duplicitar. „Minciuna este un aliat indispensabil pentru orice candidat“, releva corespondenta dintre cei doi. In timp ce oamenii de rand trebuie atrasi cu petreceri generoase, nobilii trebuie asigurati ca respectivul candidat este/a fost dintotdeauna de partea lor si impotriva plebei. Mai mult, discursul public, sugereaza Quintus Cicero, trebuie adaptat situatiei si interlocutorului: se poate face uz atat de acuzatii, cat si de laude. Desi evident eficiente – Cicero a castigat alegerile cu o majoritate covarsitoare in fata lui Marc Antoniu –, aceste practici pot fi destul de periculoase, dupa cum arata si sfarsitul tragic al celor doi frati (asasinati de oamenii lui Marc Antoniu).

Cum trebuie solutionate grevele si manifestatiile – prin negociere sau prin forta?

Revolutiile pot fi un rau necesar, sustine filosoful si omul politic britanic John Locke. Mai exact, atunci cand conducatorii incalca legea sau stirbesc drepturile poporului, singurul fel in care cetatenii pot sa se apere este revolutia. Puterea legislativa, considera Locke, trebuie sa reprezinte forta suprema tocmai pentru ca este imputernicita de popor sa destituie o putere considerata nelegitima sau abuziva. In consecinta, atunci cand oprobriul general este evident, monarhul trebuie sa cedeze presiunilor populare, insa nu si atunci cand exista doar cativa contestatari. In Eseul despre toleranta, Locke dovedeste un pragmatism politic desavarsit, afirmand ca suveranul trebuie sa se faca iubit de anumiti oameni si urat de catre altii, in functie de interesele si oportunitatile de moment. In spiritul libertatii, autorul sugereaza faptul ca puterea politica nu trebuie sa inabuse manifestatiile inainte ca doleantele maselor sa poata fi exprimate. Daca oamenii sunt lasati sa isi spuna nemultumirile, o parte dintre tensiuni sunt risipite si se pot preveni miscarile clandestine.

Citeste continuarea in pagina a 2a

Autorii atentatelor trebuie eliminati sau este de preferat o negociere?

Razboiul produce haos. Doar pacea poate mentine ordinea si oferi legilor forta necesara aplicarii lor. Asa putem rezuma opiniile a trei mari filosofi iluministi: Diderot, d’Alembert si Voltaire. In consecinta, conflictul direct nu face decat sa slabeasca puterea legilor in noul context ofensiv si este catalogat ca pura cruzime, avand in vedere ca raul a fost deja produs si ca pierderile nu pot fi recuperate prin cercul vicios al violentei.

Este indicat ca omul politic sa spuna exact ceea ce gandeste?

Avand o vasta experienta de diplomat, cardinalul Giulio Mazarino (1602-1661) vorbeste in Breviarul politicienilor despre profilul paranoic al conducatorilor ideali: aflati mereu in centrul atentiei, acestia trebuie sa fie constienti ca fiecare miscare le este urmarita de cineva. Liderii sunt studiati neincetat de catre supusi, iar cele mai multe impresii sunt cu siguranta negative. {i cum de la simpla impresie la generalizare nu-i decat un pas, sfatul lui Mazarino este ca suveranii sa nu piarda niciodata din vedere urmatoarele reguli: sa nu aiba incredere in nimeni, sa ii vorbeasca de bine pe toti, sa fie prevazatori si sa disimuleze.

Cand unui conducator i se reproseaza stilul luxos de viata, acesta trebuie sa se scuze, sa ramana indiferent sau sa se justifice?

Renumitul scriitor francez renascentist Michel de Montaigne (1533-1592) nu este de acord cu nici una dintre variantele de mai sus. De exemplu, prin a-si cere scuze, suveranul recunoaste ca avutia sa este un viciu si isi pierde orice credit in fata supusilor. Daca ignora comentariile, politicianul pare indiferent si izolat in realitatea sa, iar daca incearca sa se justifice, este si mai detestat de catre mase. Cardinalul ofera o singura solutie: suveranul trebuie sa renunte la marcile ostentative ale bogatiei sale si sa isi arate altfel maretia.

Daca unui om politic i se reproseaza ca se relaxeaza in timpul liber, acesta trebuie sa renunte la acest obicei?

Blaise Pascal, fizician {i filosof francez din secolul al XVII-lea, inventatorul primului calculator si matematician de renume, aduna in lucrarea Cugetari (1670) reflectii asupra divinitatii si a umanitatii. Autorul si-a condus existenta dupa principii paradoxale, fiind mai intai pasionat de jocuri – de unde a dedus o teorie a probabilitatii aplicabila inca in teoriile economice moderne –, iar mai apoi dedicat studiului teologic. In opinia lui Pascal, conducatorii nu numai ca au dreptul la relaxare, ci sunt chiar obligati sa o practice, pentru a-si alina singuratatea inerenta puterii. Cine detine functii inalte nu se poate abtine sa nu se gandeasca in permanenta la propria persoana, motiv pentru care, atunci cand este privat de divertisment, nu-i decat un simplu om nefericit.

In cazul in care grupuri de civili sunt masacrati intr-o tara vecina, suveranul trebuie sa protesteze oficial, sa intervina discret sau sa trimita trupe?

Max Weber, parintele sociologiei moderne si economist politic de renume, este autorul lucrarilor Etica protestanta si spiritul capitalismului si Politica, o vocatie si o profesie. In opinia lui, incercarea de a instaura cu forta justitia sociala intr-un alt stat intra in contradictie cu ideea in sine de dreptate sociala si nu poate decat sa-i nemultumeasca pe cetatenii respectivei tari. Pe de alta parte, nici interventiile discrete nu sunt recomandate, caci, sustine Weber, succesul lor depinde doar de echiparea armatei si deci de o redistribuire neechitabila a bunurilor materiale – o alta incalcare a justitiei sociale. Nici simpla denuntare a actelor violente nu este o solutie: din exterior, discursul suveranului va fi vazut ca plin de tehnicisme, pretentios, superficial si lipsit de autenticitate, deci nu va fi acceptat...

Va consemna istoria meritele suveranilor?
In lucrarea sa, Discurs despre istoria universala, Jacques-Bénigne Bossuet, episcop si teolog francez din secolul al XVII-lea, aduce argumente in favoarea puterii absolutiste, insa inainteaza si o interesanta ipoteza legata de constiinta colectiva: desi cei care detin puterea simt ca deciziile lor se supun unei forte superioare, exista mereu efecte neprevazute ce deviaza respectiva actiune de la intentia ei initiala. Odata cu trecerea timpului, perspectiva asupra acestor decizii devine tot mai alterata. Cauza? Un conducator nu poate cunoaste in detaliu efectele pe termen lung ale actiunilor sale.

Foto: Photoland