Prima pagină Cultura

Un secol pe Continentul Alb: cucerirea Polului Sud

Nicu Pârlog | 12.15.2011 | ● Vizualizări: 5488
Un secol pe Continentul Alb: cucerirea Polului Sud     no tags + zoom
Galerie foto (10)

La începutul secolului trecut, Antarctica era ultimul continent neexplorat. Ţărmurile sale fuseseră văzute doar de către vânătorii de foci şi balene. Odată cu trecerea timpului, ţări avansate, precum Marea Britanie, Japonia, Germania, Suedia, Norvegia, Franţa şi Belgia, au început să concureze între ele pentru descoperirea şi chiar luarea în posesie a noului tărâm. Provocarea consta în a ajunge în premieră la Polul Sud, cel mai izolat loc de pe Terra. Şi, cum nu poate exista decât un singur câştigător, să rememorăm pe scurt dramatica poveste a cuceririi Polului Sud.


Rivalitate peste gheţuri

Căpitanul Robert Falcon Scott era, la acea vreme, cel mai experimentat explorator al Continentului Alb, în ciuda ghinionistei expediţii Terra Nova, desfăşurată între anii 1910-1913. El comandase şi expediţia anterioară, Discovery, derulată între anii 1901-1904, expediţie finanţată de guvernul britanic de atunci. Expediţia Discovery s-a dovedit a fi una de mare anvergură, echipa compusă din căpitanul Scott, doctorul Edward Wilson şi tânărul - pe atunci - Ernest Shackelton ajungând în premieră la distanţa de "doar" 660 kilometri de Polul Sud, cea mai mică distanţă faţă de Pol la care ajunsese vreo fiinţă umană până la acea dată.

Una dintre primele hărţi ale Antarcticii



Principalul rival al ambiţiosului căpitan britanic era deopotrivă o celebritate a vremii şi un experimentat explorator prin ţinuturile îngheţate. Căpitanul norvegian Roald Amundsen navigase în premieră absolută prin Pasajul de Nord-Vest (o rută dificilă de navigaţie prin arhipelagul arctic canadian, rută care face legătura între nordul oceanelor Atlantic şi Pacific) şi se număra printre primii oameni care iernaseră în Antarctica, la bordul celebrului vas Belgica, în anul 1898.

Roald Amundsen, cuceritorul Polului Sud

Visul său din copilărie, acela de a fi primul om care pune piciorul la Polul Nord, fusese spulberat în anul 1909 de doi exploratori americani, care ajunseseră în premieră în cel mai nordic punct al planetei. Frustrat şi dezamăgit, Amundsen şi-a concentrat atenţia asupra preconizatei expediţii Fram către Polul Sud.

În paralel, Scott continua să angajeze oameni pentru echipaj, să strângă provizii şi echipamente. Însă, după ce vasul Terra Nova a poposit în Australia înainte de a ajunge în Antarctica, Scott primeşte o telegramă demoralizatoare din partea lui Amundsen:

"Te informez că Fram, vasul meu, se îndreaptă spre Polul Sud. Amundsen".

Aceasta era singura informaţie pe care britanicul o primise din partea ambiţiosului norvegian. Secretos, Amundsen şi-a anunţat propriul echipaj care e scopul final al expediţiei de-abia când Fram ajunsese în dreptul insulei Madeira. Acolo, asprul norvegian le-a spus oamenilor săi că, dacă nu vor să-l însoţească, acela era singurul moment potrivit în care puteau să părăsească nava. Cu toate că urmau să cucerească un teritoriu ostil şi necunoscut prin definiţie, urmaşii vikingilor erau convinşi că schiurile, câinii de sanie şi experienţele lor arctice sunt suficiente.

Amundsen avusese dreptate

Expediţia britanică condusă de căpitanul Scott a sosit în Antarctica în luna ianuarie, anul 1911, stabilindu-şi tabăra iniţială pe Insula Ross. Scott intenţiona să urmeze ruta începută de Shackelton, începând cu gheţarul Beardmore spre Platoul Polar. Încă de atunci au apărut primele semne rele: săniile cu motor s-au defectat din cauza gerului cumplit, iar poneii de transport au început să moară pe capete din aceeaşi cauză.

Pe de altă parte, expediţia norvegienilor debarcase deja în Golful Balenelor, pe marginea Banchizei Ross, în decursul aceleiaşi luni, oamenii lui Amundsen instalându-şi tabăra intitulată Framheim (Casa lui Fram), undeva la circa 640 kilometri de tabăra britanicilor.

Cu toate că rezervele şi proviziile expediţiei norvegiene se diminuau mai rapid decât cele ale britanicilor, Amundsen a anticipat posibilitatea găsirii unor rute alternative, posibil mai scurte.

Norvegianul a pornit spre Pol, dar temperaturile constante de - 40 grade Celsius au lovit puternic în moralul oamenilor săi, obligaţi să stea sub adăpostul relativ al corturilor în loc să înainteze. Episodul haotic a dus la o revolta personală a lui Hjalmar Johansen, un experimentat explorator, ale cărui critici la adresa lui Amundsen erau cumva justificate. Impasibil, Amundsen nu a acceptat criticile lui Johansen şi a propus, pentru ultima dată, ca oricine nu este de acord cu planurile sale să facă cale întoarsă. Astfel, echipa sa şi-a restrâns efectivul de la 8 la 5 oameni. Johansen nu şi-a mai revenit niciodată în urma deciziei sale. După ce echipa s-a întors victorioasă în Norvegia, deprimat peste măsură, el a decis să-şi pună capăt zilelor.

Echipa lui Amundsen, compusă din Oskar Waisting, Olav Olavson Bijaald, mare campion de schi, şi doi experţi ai săniilor cu câini, pe numele lor Helmere Hnassen şi Sverre Hassel, şi-a asumat riscurile extreme şi a purces spre Pol pe data de 20 octombrie 1911, însoţită de 50 de câini de sanie.

Pe de altă parte, pe 1 noiembrie, acelaşi an, Scott părăsea tabăra în aceeaşi direcţie, însoţit de sănii cu motor, câini şi ponei. Amundsen plecase mai devreme şi era îngrijorat de posibilul avans al rivalului său, avans dat de săniile motorizate. Cu toate acestea, norvegianul nu avea cum să ştie că Scott şi-a abandonat curând săniile, care nu mai puteau funcţiona din cauza temperaturilor extreme, accentuate de vânturile puternice.
Curând, au clacat şi poneii de transport, animale incapabile să se adapteze climei cumplite.

Animalele au fost împuşcate şi consumate. Fire sensibilă, Scott nu a vrut să-şi rişte câinii, lăsându-i la tabăra de bază. Lipsiţi de poneii, câinii şi săniile care trebuiau să le transporte echipamentul şi proviziile, Scott şi oamenii săi s-au înhămat literalmente la propriile sănii şi, dotaţi doar cu schiuri, au început lungul şi agonizantul drum spre cel mai sudic punct al planetei.

Căpitanul Robert Falcon Scott

Înfruntând imposibilul

Bazându-se în principal pe calităţile şi experienţa celor doi conducători de sanie, echipa lui Amundsen făcea progrese continue, astfel că au ajuns în premieră la gheţarul Axel Heildeberg, gheţarul cel mai apropiat de cel mai sudic punct al Terrei.

La ora 15:00, pe data de 14 decembrie 1911 (data este trecută uneori ca 15 decembrie, din cauza interpretărilor diferite cu privire la ora internaţională din acel punct geografic), echipajul norvegian sărbătorea victoria!

Atinseseră Polul Sud. Jurnalul lui Amundsen cu privire la data la care a reuşit să scrie istorie era extrem de sobru şi succint:

"Deci, am ajuns la Polul Sud geografic şi vom ridica steagul norvegian. Mulţumim lui Dumnezeu!".

Olav Bijaald a făcut câteva fotografii istorice cu camera sa personală, deoarece camera performantă (pentru acele vremuri) a expediţiei a colapsat sub gerul distrugător. Tot ce mai trebuia să facă Amundsen era să-şi ducă oamenii înapoi la civilizaţie în condiţii de siguranţă. Ambiţiosul norvegian nu ştia nimic de ruta lui Scott, nici de tragedia care urma să i se întâmple acestuia; în consecinţă, chiar să fi vrut şi nu ar fi putut să-l ajute. În plus decalajul de timp dintre cei doi era mult prea mare, orice întârziere putând duce la moartea echipajului lui Amundsen.

Se pare că marile descoperiri şi explorări geografice trebuie să-şi aibă proprii martiri...

Fotografierea în premieră a Polului Sud

În paralel, fără să ştie despre realizarea lui Amundsen, Robert Scott şi echipa sa de cinci oameni continuausă înainteze eroic pe ruta ghinionistă.

Pe data de 17 ianuarie 1912, la 33 de zile după sosirea lui Amundsen, echipajul lui Scott ajungea la rândul său la Polul Sud. Locotenentul scoţian Henry "Birdie" Bowers a fost primul care a văzut urmele popasului lui Amundsen: un cort care conţinea un surplus de provizii şi steagul norvegian triumfător. Roald Amundsen, aparentul om de oţel, nu era deloc sigur de întoarcerea sa în siguranţă. Prevăzător, i-a lăsat lui Scott o scrisoare legată de steag, scrisoare în care-l ruga să-i transmită regelui Norvegiei că a atins Polul Sud în premieră, în caz că el şi oamenii săi ar fi fost ucişi de clima atroce.

Moartea sosise, într-adevăr, însă pentru englezi. La momentul în care ei atinseseră Polul, o furtună a izbucnit brusc, iar temperatura a scăzut cu 30 grade faţă de temperatura înregistrată de norvegieni în acelaşi loc cu 33 de zile înainte.

Staţia de cercetări ştiinţifice Amundsen-Scott

Scott nota trist în jurnalul său:
"Polul. Da, l-am cucerit, dar în circumstanţe total diferite de cele la care m-am aşteptat. Doamne Dumnezeule! Ăsta-i un loc oribil, cu atât mai oribil pentur noi, care ne-am luptat atâta să ajungem aici, fără să ne bucurăm de privilegiile primului ajuns".

Toţi membrii expediţiei britanice sufereau deja de degerături, iar starea lor era înrăutăţită de schimbarea bruscă a vremii. Hipotermia, foamea, scorbutul (determinat de lipsa vitaminei C) şi alte avitaminoze de care suferau cu toţii începeau să-şi ceară sumbrul tribut.

Primul care a murit a fost ofiţerul Edgar Evans. Pe 17 februarie, pe drumul de întoarcere, acest brav explorator a intrat în comă. O lună mai târziu, pe 17 martie, coasa de gheaţă a Morţii l-a secerat pe căpitanul Oates, reprezentantul armatei britanice. Oates tocmai împlinise 32 ani; ieşise din cort când temperatura de -65 grade Celsius l-a ucis aproape instantaneu. Înainte de decizia fatidică Oates notase în jurnalul săucă a ales de bunăvoinţă să moară pentru ca tovarăşii săi să beneficieze de raţia lui de mâncare...

Câteva zile mai târziu, cei trei supravieţuitori erau încă blocaţi în cort de viscolul cumplit.

Fotografia efectuată de echipa lui Scott, pe data de 17 Ianuarie 1912, după ce au descoperit Polul Sud şi scrisoarea lui Amundsen

Se presupune că Robert Falcon Scott a murit pe data de 29 martie 1912. Poziţia trupurilor găsite în cort, aproape 8 luni mai târziu, sugerează că Scott a fost ultimul dintre cei trei care rămăsese în viaţă. O echipă de căutări a dat peste cei trei eroi pe data de 12 noiembrie 1912. În ianuarie 1913, cei rămaşi în Insula Ross ridicau o cruce din lemn, inscripţionată cu numele celor 3 răpuşi de Antarctica.

Pe cruce, alături de numele lor, prietenii au gravat un vers din poemul Ulysses de Alfred Tennyson:
"To strive, to seek, to find and not to yield".

Cortul celor trei a fost descoperit la doar 19 kilometri de tabăra-depozit de la One Ton.

Ultimele cuvinte scrise de Scott în jurnal sunt mai edificatoare decât orice comentariu:
"Ar trebui să ne străduim mai mult, dar suntem foarte istoviţi. Sfârşitul nu a fost niciodată mai aproape. Îmi pare rău, dar nu cred că pot să mai scriu".

Polul Sud a fost cucerit, dar şi-a luat propriile jertfe.

Robert Falcon Scott împreună cu tovarăşii săi

Români la Polul Sud

Premierul Norvegiei, Jens Stoltenberg, a dezvelit o statuie de gheaţă cu chipul lui Amundsen, pe data de 14 decembrie 2011, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la cucerirea Polului Sud

Astăzi, când întreaga lume omagiază scurgerea unui veac de la cucerirea Polului Sud şi îi onorează pe cei căzuţi în această aventură a spiritului uman, în cel mai sudic punct al planetei se găsesc şi doi români.

Marţi 13 decembrie, la ora 21, ora României, alpinistul Cornel "Coco" Galescu, împreună cu temerarul Romeo Dunca, au ajuns la Polul Sud, parcurgând 300 kilometri pe schiuri, în cadrul unei expediţii internaţionale din care au mai făcut parte 16 norvegieni, cât şi temerari din Africa de Sud, Anglia şi Elveţia. Călătoria celor doi români a fost organizată cu sprijinul guvernului norvegian, al Primăriei din Caransebeş şi al unor sponsori români. Cei doi temerari români au îndurat temperaturi medii de circa -35 grade Celsius, dar şi-au atins scopul, ajungând la destinaţie chiar pe ruta urmată de cel ce a cucerit Polul Sud, în urmă cu 100 de ani - norvegianul Roald Amundsen.