Prinţul Rupert de Rin – ultimul cavaler din Europa

Un copil poreclit „Rupert Diavolul”

Cel care avea să devină ultimul reprezentat al nobilei stirpe a războinicilor europeni a văzut lumina zilei pe data de 17 decembrie 1619 la Praga, în Boemia de atunci. Avea să colecţioneze mai târziu titlurile de Conte Palatin de Rin, Duce de Bavaria, primul duce de Cumberland, primul conte de Holderness. S-a născut în familia nobiliară a palatinilor de Simmern, o ramură a Casei de Wittelsbach. Tatăl său era Frederick al V-lea, elector palatin, iar mama sa, Elizabeth Stuart, era cea mai tânără fiică a regelui James I al Angliei, ceea ce îl face pe eroul nostru nepot al regelui Charles I al Angliei.
Ambiţia tatălui său de a urca pe tronul Boemiei a fost unul dintre factorii care au declanşat invazia armatelor Casei de Habsburg şi izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani. În noiembrie 1620, familia sa a fost nevoită să plece în exil în Olanda, unde micuţul Rupert avea să-şi petreacă copilăria.

• A învăţat să citească şi să scrie singur, înainte să ajungă la şcoală. Peste ani a…
• Al-Farabi, lumina rațiunii din Orientul Mijlociu

Există o poveste hazlie conform căreia, în febra plecării, pe când duşmanii împresurau deja castelul familiei, părinţii săi l-au uitat pe Rupert într-una din încăperi. Norocul său s-a arătat în persoana unui slujitor care, în haosul creat, l-a confundat pe copilaşul înfăşurat în scutece şi pături cu pachetele în care se afla argintăria familiei şi l-a aruncat grăbit în caleaşca cu tezaurul şi alte obiecte de preţ ale părinţilor.
Ajuns în Olanda, copilul s-a dovedit a fi înzestrat cu calităţi remarcabile. A învăţat uşor cele mai importante limbi europene, plus latina, a dovedit înclinaţii deosebite pentru matematici şi avea talent artistic şi muzical. Cu toate acestea, adevărata sa înclinaţie viza ştiinţele militare şi arta războiului în toată complexitatea ei.

Pe măsură ce creştea, temperamentul său puternic, încăpăţânarea nemaivăzută şi personalitatea impetuoasă l-au făcut să se pricopsească cu porecla de Rupert Diavolul.
Atracţia sa pentru cariera militară a făcut ca, la vârsta de doar 14 ani, să-l acompanieze pe Frederic Henric, prinţ de Orania, la asediul de la Rhynberg din anul 1633. Doi ani mai târziu, salva viaţa prinţului în timpul invaziei din Brabant. În următorul an, porneşte spre Anglia alături de fratele său mai mare, Charles Louis. Rupert a lăsat o bună impresie unchiului său, regele Charles I. În 1637 se întoarce în serviciul militar ale prinţului de Orania şi este prezent la asaltul cetăţii Breda. Mai târziu, îşi face simţită prezenţa printre mercenarii scoţieni al Lordului Eithin în timpul invaziei din Westfalia.

Trupele sale sunt înfrânte totuşi în bătălia de la Vlotho, iar Rupert cade prizonier al generalului austriac Hatzfeldt. Are de îndurat trei ani de prizonierat în Linz. Refuză convertirea la catolicism, care i-ar fi adus libertatea, preferând să rămână credincios cultului protestant. Tânărul cavaler profită din plin de anii prizonieratului, învăţând arta gravurii şi studiind în profunzime tratatele şi manualele de tactică militară. Are timp şi pentru o primă aventură amoroasă, cu nimeni alta decât fiica guvernatorului din Linz.

Mulţumită eforturilor regelui Angliei, Rupert este eliberat, nu înainte de a fi obligat să jure că nu va mai ridica niciodată sabia asupra împăratului german.
Sosit în Anglia, Rupert este numit în fruntea cavaleriei regale în perioada de început a Războiului Civil din Anglia, obţinând o serie de succese de răsunet. A primit aşadar Ordinul Jartierei la vârsta de nici 23 de ani, o premieră pentru istoria acestei decoraţii.

La început, a fost primit ca un soldat experimentat, ale cărui charismă şi faimă erau un model inspiraţional pentru regalişti, dar aroganţa şi obiceiurile sale străine i-au creat duşmani la curtea din Londra, mai ales că Rupert, asemenea cavalerilor din vechime, nu primea ordine directe decât din partea regelui.
Reputaţia sa de luptător de temut se datora îndrăznelii aproape nebuneşti cu care se avânta în luptă. Episoadele în care a şarjat singur în liniile trupelor Parlamentului în timpul bătăliei de la Powick Bridge sunt unele de-a dreptul epice. După lupta de la Edgehill, geniul său militar a propus o şarjă imediată de cavalerie asupra Londrei, înainte ca trupele ducelui de Essex să se reîntoarcă în capitală, dar unele figuri de marcă din tabăra regaliştilor i-au ignorat sfaturile, decizând să amâne asaltul Londrei.

Când regaliştii ducelui de Essex au venit într-un sfârşit, apărătorii Londrei organizaseră deja o apărare impenetrabilă şi beneficiau şi de provizii consistente. Evident, asaltul regelui s-a dovedit a fi un fiasco de proporţii, monarhul pierzând astfel ocazia perfectă de a-şi recuceri capitala într-un singur asalt.
Calităţile militare ale lui Rupert au răspândit o teamă iraţională în rândul inamicilor săi.

Un iubitor de animale, Rupert era întovărăşit chiar şi pe câmpul de luptă de căţelul său pe nume Boye, un pudel de care cavalerul era foarte ataşat. Printre soldaţii din tabăra lui Oliver Cromwel, circula zvonul că Boye nu era un câine obişnuit, ci un spirit supranatural din familia prinţului, care stătea tot timpul lângă el şi-l sfătuia. Pe baza acestui eres al vremurilor, există unele gravuri şi desene din acea perioadă, care îl reprezintă pe Rupert călare, înveştmântat în armură şi acompaniat de misteriosul căţel Boye…

Coincidenţă sau nu, căţelul l-a însoţit până în momentul în care micul patruped avea să-şi dea ultima suflare, fapt întâmplat în timpul bătăliei de la Marston Moor din 2 iulie 1644. Exact din acel moment, soarta războiului începea să se încline de partea forţelor Parlamentului…

Cavaler, general, pirat, explorator şi inventator – toate la superlativ

În anii care au urmat, cavalerul Rupert de Rin va participa la toate bătăliile date, remarcându-se ca cel mai destoinic general din armata regelui. Activează în Midland şi cucereşte oraşul Bristolul în anul 1643. Cu toate acestea, invidioşi pe succesele acestui tânăr talentat, duşmanii săi complotau neostoit împotriva sa. Lordul Digby, de departe cel mai mare rival al său, nu scăpa nicio ocazie să-l critice în faţa regelui.
Detaşat în Bristolul cucerit, Rupert alege să cedeze oraşul şi să-şi salveze soldaţii de un măcel inutil în faţa lui Cromwell, când realizează că acesta avea forţe superioare ca număr şi armament.

Fapta, în loc să fie apreciată, este folosită de Digby drept principal cap de acuzare în faţa regelui. Monarhul, furios, decide să-l de afară pe Rupert şi să-i retragă comanda. Cavalerul, revoltat, cere personal să fie adus în faţa Curţii Marţiale, unde cazul său să fie judecat de oameni cu competenţe militare. Rupert este achitat şi onoarea sa de cavaler reparată. Dar personajul nostru avea să rămână în dizgraţia regelui, nemaiparticipând la nicio campanie militară.

După căderea cetăţii Oxford, din anul 1646, Parlamentul britanic a decis să-l expulzeze pe Rupert din Anglia. Războinic de carieră, cavalerul exilat a ajuns în Europa. Acolo, a preluat comanda unui contingent de soldaţi englezi exilaţi şi a servit în armata franceză, în războiul cu spaniolii. Îl găsim, aşadar, printre cei mai capabili generali ai Regelui Soare, în timpul asaltului oraşului La Bassee.
Reîmpăcat cu regele Charles, Rupert nu se grăbeşte să se întoarcă în Londra , ci rătăceşte prin Paris, unde în anul 1647 îşi întâlneşte accidental pe o stradă vechiul duşman, pe Lordul Digby. Rupert l-a provocat instantaneu la duel pe Digby şi numai intervenţia fermă a reginei Henrietta Maria l-a salvat pe acesta din urmă de sabia lui Rupert.

Nu la fel de norocos s-a dovedit a fi şi Lordul Percy, alt inamic de-al lui Rupert, pe care acesta l-a întâlnit tot la Paris în anul următor. Umilit şi rănit în timpul duelului, Percy este nevoit să îngenuncheze şi să-i cerşească iertarea lui Rupert. Iertare pe care a primit-o, căci Rupert era totuşi ultimul cavaler…

Norocul său avea să fie umbrit de evenimentele care aveau să se succeadă în timpul celui de al doilea Război Civil din Anglia. Regele Charles I îl pune la comanda mai multor nave de război, dar flota sa a fost înfrântă de navele Parlamentului. Aventurile sale pe mare constau în curse spre Irlanda, Lisabona, Toulon, unde înregistrează câteva succese minore. Robert Blake, amiral din partea Commonwealth-ului, îl forţează să-şi caute adăpost în Portugalia, unde Rupert beneficiază de protecţia regelui João IV.

Înfrânt într-o ultimă confruntare de amiralul Blake, Rupert îşi găseşte refugiu în Caraibe unde, forţat de împrejurări, devine, din cavalerul respectabil de odinioară, un temut pirat.
Urmărit mereu de navele lui Blake, cavalerul-pirat jefuieşte – în funcţie de noroc – atât corăbii englezeşti, cât şi spaniole sau franceze. Din Mediterana în Marea Caraibelor, nu ratează nicio corabie comercială, vânzând comorile capturate în Portugalia.
Din nefericire pentru el, o furtună violentă din Insulele Virgine are ca deznodământ scufundarea vaselor sale cu tot cu echipaj.Văzându-se cu promiţătoarea-i carieră de pirat distrusă de stihii, Rupert decide să se întoarcă în Europa. Printr-un miracol este iertat de regele Charles, care începuse să-şi îndrăgească nepotul aventurier şi bătăios, impresionat fiind de experienţa dobândită de Rupert de-a lungul carierei sale tumultuoase.

În 1649, regele Charles I a fost executat de partizanii lui Cromwell, iar Anglia a fost condusă, timp de două decenii, de Parlament şi de Oliver Cromwell, în calitate de lord protector. Abia în 1660, monarhia a fost restaurată, pe tron urcând Charles al II-lea, fiul lui Charles I, regele decapitat.
Întors în Europa, Rupert îţi rezolvă neînţelegerile cu noul rege, rămâne în funcţia de amiral al flotei engleze şi obţine câteva victorii împotriva olandezilor, în cursul războaielor navale anglo-olandeze. Însă, după bătălia de la Texel (1673), câştigată de olandezi, Rupert demisionează.

Ostenit de războaie, cavalerul Rupert îşi descoperă însă, rapid, o nouă pasiune: experimentele ştiinţifice.
Îşi construieşte un laborator propriu şi devine chiar unul dintre membrii fondatori ai Royal Society. Experimentează diverse tipuri de praf de puşcă şi ajunge să inventeze un amestec propriu, rezistent la umezeală, precum şi un aliaj unic de alamă denumit în onoarea sa „Metalul Prinţului” şi cunoscut în prezent sub numele de „Alamă de Bristol”.

Construieşte şi un prim pistol cu ţevi rotative, cu siguranţă un strămoş al revolverului cu încărcător rotativ. Talentului său ingineresc şi ştiinţific s-a manifestat, printre altele, în construirea, la Hackney Marshes, a unei instalaţii – puse în mişcare cu ajutorul apei – de prelucrare a ţevilor de arme, printr-un procedeu revoluţionar. Din nefericire, nu dezvăluie nimănui niciun detaliu tehnic al instalaţiei, iar invenţia moare odată cu el.
Data de 29 noiembrie 1682 rămâne o pagină neagră în cartea marilor figuri ale cavalerismului european. Atunci, răpus de o formă severă de pleurezie, cavalerul Rupert părăsea onorabil acestă lume.
Mormântul său din Catedrala Westminster Abbey a fost mulţi ani loc de pelerinaj pentru admiratorii săi.iar astăzi este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Anglia.