Destinaţii româneşti versus destinaţii europene

Herculane versus Karlovy Vary

• POVESTEA tristă a Transfăgărăşanului, „drumul dintre nori”, unul dintre cele mai frumoase din România
• Noi localităţi din România au devenit staţiuni turistice

Ah, ce vremuri! Pe atunci, pavilioanele cu înflorituri delicate fereau de soarele dulce al muntelui doamnele cu crinoline şi domnii cu jobenuri negre, iar trăsurile dichisite treceau fără grabă podeţele de peste râu, spre a-şi duce clienţii bogaţi la hotelurile cu ştaif ale staţiunii. Pădurea se prelungea bucuroasă în parcurile oraşului, timp în care izvoarele fierbinţi îşi linişteau murmurul în căderea Cernei prin vale. Împăraţi, împărătese, prinţi, prinţese şi muritori de rând se plimbau pe înserate de-a lungul malurilor abrupte ale râului de munte, pe unde, în urmă cu 2000 de ani, călcau apăsat sandalele romanilor veniţi cale lungă din peninsulă, ca să se bucure de apele tămăduitoare ale izvoarelor din Herculane. Băile construite de ei şi pentru ei au dăinuit. Apele ţâşnesc încă la temperaturi ridicate (până la 70ºC) şi mirosurile de sulf se amestecă discret în adierile de vânt, semn că adâncurile clocotesc necontenit între munţii cu frunţile de calcar.

La vârsta sa venerabilă, celei mai vechi staţiuni din România i-a fost dat să cunoască şi gloria, şi decăderea.

Băile Herculane    (Foto: Shutterstock.com)

La sute de kilometri depărtare spre vest, milionarii Europei ocupă până la refuz hotelurile de lux înşirate pe malul râului ce traversează Karlovy Vary. Izvoarele termale, băile şi cristalurile scumpe de Boemia sunt la mare căutare în staţiunea de cinci stele a Cehiei. La 14 secole după ce Herculane devenise cunoscut în întregul Imperiu Roman pentru apele lui binefăcătoare, izvoarele din Karlovy Vary abia erau descoperite. Pe timpul dominaţiei habsburgice, ambele staţiuni înfloresc, una mai frumoasă ca cealalaltă. Regimul comunist din secolul XX le-a furat amândurora ţinuta aristocratică, ce le conferise în trecut prestigiul binemeritat. După anii ‘90, numai Karlovy Vary renaşte spectaculos, arhitectura lui barocă şi art-nouveau strălucind cu distincţie în mijlocul unei peisaj cu forme simple.

Karlovy Vary    (Foto: Shutterstock.com)

În vadul adânc dintre munţi şi sub mângâierile unei clime blânde, Herculane pare adormit pe fundalul său pictural scăldat în lumină mediteraneană. Ar fi avut de toate, însă blazat, nu şi-a mai păstrat aproape nimic. Preferat de romani, apreciat de austrieci şi apoi lăudat de o întreaga Europă, ar fi putut avea mai mult decât Karlovy Vary; o tempora, o mores…

Castelul Peleş versus Castelul Hohenzollern

Vine vorba despre două castele ieşite din aceeaşi matcă istorică: familia de Hohenzollern, ale cărei prime rădăcini s-au prins în ţinuturile sud-vestice ale Germaniei medievale. Din ea, de 1000 de ani, regi şi prinţi şi-au asumat destinul cârmuirilor europene, până în ţările răsăritene. Primul castel Hohenzollern, de la poalele Munţilor Schwäbische Alb, a fost refăcut în secolul XIX şi, cu toate plusurile arhitecturale ale stilului neogotic, el tot a păstrat înfăţişarea unei fortăreţe redutabile, inspirând putere şi dominaţie.

Castelul Peleş    (Foto: Shutterstock.com)

Departe de prima locuinţă a familiei, Carol I al României a ridicat o reşedinţă regală ce avea să concureze în frumuseţe cu cele de pe întregul continent. Elementele de influenţă franceză şi germană s-au contopit aparte în peisajul montan românesc, conferind castelului de la Sinaia o delicateţe arhitectonică de un pitoresc legendar. Ca adevărate tuşe artistice, formele turnurilor, coloanelor, logiilor, statuilor şi ale tuturor ornamentaţiilor fine ale castelului duc gândurile privitorului la imaginile zugrăvite în cărţile cu poveşti nemuritoare. Bijuterie ascunsă în pădurile nesfârşite ale munţilor, Peleşul e casa unde Hohenzollernii au dat jos armurile şi au îmbrăcat íe împărătească.

Castelul Hohenzollern    (Foto: Shutterstock.com)

Sarmizegetusa versus Stonehenge

Poate că, la prima vedere, nu s-ar desluşi vreo asemănare între cele două situri istorice, unul în estul Europei, celălalt în vest; unul în munţii Orăştiei, celălalt pe o câmpie verde a Angliei; unul vechi de acum 2000 de ani, celălalt de 5000 de ani. Şi din Sarmizegetusa Regia, şi din Stonehenge au rămas „câteva pietre”, într-un anume fel dispuse, însă de valoarea lor excepţională nu se îndoieşte nimeni.

Monumentul preistoric de lângă Salisbury – un inel din monoliţi şi dolmene, înconjurat de morminte străvechi – seamănă cu un uriaş observator astronomic, folosit în mod ritualic pentru predicţia eclipselor, echinocţiilor, solstiţiilor şi a altor evenimente astrale. Cercetătorii încă emit ipoteze privind destinaţia acestei construcţii neolitice misterioase, perfect aliniată cu Soarele, timp în care neo-druizii vin aici în pelerinaj ca să venereze Natura şi forţele sale.

Stonehenge    (Foto: Shutterstock.com)

În Munţii Orăştiei, zona sacră a fortăreţei dacice de la Sarmizegetusa cuprinde şapte temple şi un disc solar din andezit. Tamburii din piatră pentru susţinerea coloanelor de lemn ale construcţiilor religioase formează modele circulare şi dreptunghiulare pe pajiştea muntelui. Din cel mai mare sanctuar s-au păstrat frânturi de coloane, dispuse într-o potcoavă interioară, încercuită de trei inele concentrice, fiecare format dintr-un anumit număr de pietre fasonate şi lespezi. Calendarul solar al geto-dacilor nu putea avea o mai bună reprezentare… Sarmizegetusa Regia e mai pregătită ca oricând să-şi întâmpine pelerinii veniţi din toate colţurile ţării.

Sarmizegetusa     (Foto: Shutterstock.com)

Schiturile vâlcene versus schiturile de la Muntele Athos

Ieşind din drumurile principale pe potecile rătăcind prin munţii Vâlcei, paşii neobosiţi ai credincioşilor se îndreaptă spre sălaşurile pustnicilor, aşezate în ocrotirea crestelor pleşuve şi a singurătăţilor divine. Lumea schiturilor româneşti nu este pentru orişicine şi poate că tocmai acest lucru o salvează de frământările timpurilor noastre. La Frăsinei, femeile nu au voie să treacă dincolo de hotarele micii moşii mânăstireşti, iar bucatele din carne nu au loc în bucătăria călugărilor. Slujbele încep aici în miez de noapte şi se sfârşesc în zori. La schitul Pahomie, locul de rugăciune s-a zidit sub fruntea muntelui. Chiliile de la schitul Iezer amintesc de simplitatea traiului în peşteră a sfântului Antonie (de la Iezeru) din secolul XVIII. Cărarea de munte lungă până la schitul Pătrunsa de sub vârful Buila (1848 m) oboseşte picioarele călătorilor şi toceşte potcoavele animalelor de povară. Doar călugării de la schituri mai ştiu peşterile şi luminişurile în care asceţii s-au retras, renunţând definitiv la viaţa lor cândva obişnuită.

Cu harta în desagă, credincioşii urcă spre sihăstrii ca să se roage pios, aşa cum ar face-o în orice colţ de rai din lumea largă.

Schitul Pahomie    (Foto: Ziarul Lumina)

Pe Muntele Athos din Grecia, unde doar bărbaţii pot primi permis de acces, dintre locaşurile de cult ridicate în decursul secolelor, româneşti sunt schiturile Prodromu (Sfântul Ioan Botezătorul) şi Lacu (Sfântul Dumitru). Călugări români mai trăiesc în chilii răspândite la celălalte aşezăminte monahale din peninsula cu înălţimi de 2000 de metri, înconjurate de mare. Tradiţia ortodoxă de la muntele cel sfânt este universală.

Slujba de Înviere de la schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul (în greceşte Prodromu) din Muntele Athos, Grecia, duminică, 5 mai 2013.    (Foto: Alex Hreniuc, Mediafax Foto)

Turnul Chindiei versus Turnul Londrei

La apus (chindie), din turnul Curţii Domneşti de la Târgovişte se anunţa închiderea porţilor oraşului şi retragerea de pe străzi a locuitorilor. Întunericul trebuia să acopere liniştea din capitala ţării, ferind-o de ochii duşmani ce s-ar fi aflat dincolo de ziduri. Într-o vreme de frământări războinice medievale, turnul cel înalt a fost folosit ca loc de strajă permanentă, oştenii iscodind depărtările care puteau deveni oricând primejdioase pentru domnitor şi suita sa. Treizeci şi trei de voievozi ai Ţării Româneşti au locuit în decursul a trei secole la Curtea din Târgovişte. Şi-au adus aici alaiurile domneşti, au ridicat biserici, palate şi fortificaţii şi au pus pază straşnică în Turnul Chindiei. Prin iatacuri s-au trăit poveşti şi intrigi, în timp ce bogăţiile mai-marilor ţării erau ascunse în locuri de taină din spatele zidurilor de apărare.

Turnul Chindiei    (Foto: Shutterstock.com)

Din Curtea Domnească, puţine vor mai dăinui după secolul al XVIII-lea, uitarea crescând ierburi peste ruine. Prinţul Gheorghe Bibescu iniţiază în 1847 restaurarea Turnului Chindiei (27 metri înălţime), ca simbol al unui trecut măreţ al Ţării Româneşti. Treptat, au fost redate luminii urmele din cărămidă ale palatelor şi cotloanelor medievale. Biserica cea mare străluceşte din nou. Din turnul românesc, în sfârşit poţi privi fără grabă cum apusul se revarsă protector peste vestigiile reşedinţei voievodale de pe malul Ialomiţei.

Curtea Domnească    

Pe malul Tamisei, gardienii în costume din epoca elisabetană păzesc intrarea în Turnul Londrei, unde se află, printre altele, şi impresionantul tezaur al Coroanei britanice. De o mie de ani, fortăreaţa rezistă oricăror atacuri: ale duşmanilor de demult, în armuri, căzuţi în faţa zidurilor înainte să poată cuceri oraşul, sau ale turiştilor de azi, cu aparate foto, aşteptând la cozi interminabile. Turnul Alb (White Tower), castelul înalt de 27 de metri, este chiar centrul acestui complex sistem medieval de fortificaţii, cu funcţii multiple de-a lungul veacurilor – garnizoană, reşedinţă regală, închisoare, loc de supliciu, trezorerie şi, în final, muzeu. Fără Turnul său, Londra s-ar simţi fără apărare în miezul istoriei.

Calea ferată Oraviţa-Anina versus Semmeringul austriac

Nu apucase secolul XIX să treacă de jumătate, că austriecii au avut un plan minunat – să lege munţii Alpi din estul ţării lor, cu o cale ferată îndrăzneaţă, puternică, cum nu se mai construise până atunci, pentru a le scurta drumurile obositoare între Gloggnitz şi Mürzzuschlag. Au despicat piatra în tuneluri, au azvârlit viaducte peste prăpăstii şi au dus fierul peste rădăcinile brazilor. Trecătoarea Semmering fusese îmblânzită de prima cale ferată montană cu ecartament standard şi fără cremalieră. A fost o reuşită inginerească: 41 de kilometri lungime cu diferenţă de nivel de 460 metri, cu declivitate mare şi traversând 14 tuneluri, 16 viaducte, 100 de poduri de piatră şi 11 podeţe de fier. Azi, funcţionabilă la acelaşi standard înalt şi îndrăgită de turişti, Calea Ferată Semmering s-a înscris în moştenirea culturală a umanităţii.

Calea Ferată Semmering    (Foto: Shutterstock.com)

La nici 10 ani după linia Semmeringului, încurajaţi de succes şi găsind că Munţii Aninei au zăcăminte de cărbune valoroase, austriecii au proiectat prima cale ferată de munte din România, cu o lungime de 34 de kilometri. Între Oraviţa şi Anina, versanţii împăduriţi au fost luaţi cu asalt, despicaţi cu migală şi osârdie, până când linia şerpuită şi-a primit făgaşul definitiv, prin stâncă, luminişuri ori poieni. S-au ivit, din meşteşugul constructorilor, 14 tuneluri, 10 viaducte şi aproape 100 de poduri şi podeţe. O splendoare de cale ferată peste munţii noştri blajini, presărată cu şuierături de sirenă şi scrâşnituri de frâne. Când linia coteşte strâmt, opintindu-se pe vreo culme pieptoasă, mecanicul îşi pune dibăcia la treabă, respectând vechile instrucţiuni speciale. E adevărat că, electrică, locomotiva de azi nu mai lasă trâmba albicioasă a aburului să se răsfire în pădure, precum o făceau cele de mai demult, dar viteza ei de mers e aceeaşi. „Semmeringul bănăţean” nu se grăbeşte să treacă prin staţii şi, la fel, prin istorie, fiind oricum însemnat, cu litere mici, în moştenirea noastră culturală.

Arcul de triumf din Bucureşti versus Arcul de triumf din Paris

Au trecut pe sub Arcul de Triumf din Piaţa Charles de Gaulle generali cu decoraţii pe piept, militari în pas de defilare, cortegiul funerar ce ducea rămăşiţele lui Napoleon spre Les Invalides (unde a fost înmormântat), preşedinţi şi delegaţi din întreaga lume, eroi şi necunoscuţi; în total, 177 de ani s-au scurs peste sculpturile impresionante ale monumentului înalt de 50 de metri. Fiindcă binecunoscutul bulevard Champs-Élysées se opreşte chiar în faţa lui, venind dispre obeliscul egiptean vechi de 3000 de ani din Place de la Concorde, se înţelege de ce Parisul trăieşte triumfal în jurul Arcului său.

La răscruce de bulevarde bucureştene, Arcul de Triumf era ridicat în 1936 pentru a celebra participarea României alături de Aliaţi la primul război mondial. După modelul celui din Paris, monumentul a fost împodobit cu basoreliefuri şi inscripţii şi, chiar dacă unele din ele au fost înlăturate în perioada comunistă, bolta din granit nu şi-a pierdut din frumuseţe. Vegheat de Crucea Mileniului (Piaţa Charles de Gaulle) şi de silueta omului zburător din Piaţa Aviatorilor, Arcul de Triumf învaţă Bucureştiul să aspire necontenit la izbânde.

Arcul de Triumf, Bucureşti    (Foto: Shutterstock.com)

Pentru cei neobosiţi şi visători, ar mai putea fi: Mamaia versus Ibiza, Transfăgărăşanul versus Pasul Stelvio (Alpii de Est), Castelul Huniazilor versus Castelul Eltz (Germania), Salina Turda versus Salina Wieliczka (Polonia), Palatul Cotroceni versus Palatul Buckingham, Bucovina versus Regiunea Appenzellern (Elveţia), Cetatea Râşnov versus Cetatea Carcassonne (Franţa) etc. Lista e deschisă pentru multe alte completări…