Prima pagină Maratoanele Descopera Descoperă Preistoria

Lucifer – vedeta incontestabila a evolutiei

Adrian Nicolae 02.12.2009 | ● Vizualizări: 2566
Lucifer – vedeta incontestabila a evolutiei     australopithecus afarensis, lucy, lucifer, australopitec, australopithecus africanus, genul homo, homo habilis, homo erectus, evolutie, hominid, primata, maimuta antropoida, mers biped + zoom
Galerie foto (3)

Daca ar fi sa alegem dintre miile de fosile hominide descoperite pana in prezent pe cea care a nascut cele mai multe controverse intre oamenii de stiinta si tabara creationistilor, sau pe cea care poate inclina cel mai mult balanta in favoare uneia dintre parti, vedeta incontestabila nu poate fi alta decat Lucifer, australopitecul cunoscut pana anul trecut sub numele (celebru de altfel) de Lucy. O specie misterioasa, un nume pe masura, o controversa care priveste insasi natura noastra umana.

Daca ar fi sa alegem dintre miile de fosile hominide descoperite pana in prezent pe cea care a nascut cele mai multe controverse intre oamenii de stiinta si tabara creationistilor, sau pe cea care poate inclina cel mai mult balanta in favoare uneia dintre parti, vedeta incontestabila nu poate fi alta decat Lucifer, australopitecul cunoscut pana anul trecut sub numele (celebru de altfel) de Lucy. O specie misterioasa, un nume pe masura, o controversa care priveste insasi natura noastra umana.

De ce Lucifer?
Date fiind conotatiile biblice ale numelui, nu vom discuta aici inspiratia, sau lipsa de inspiratie daca vreti, a celor care au decis ca exemplarul de Australopithecus afarensis,descoperit in 1974 de antropologul Donald Johanson, sa fie botezat astfel. In fond, nu etimologia este subiectul pe care vrem sa il tratam in articolul de fata ci importanta exemplarului in ceea ce azi numim evolutia umana.

Lucy nu este nici cel mai vechi hominid (aceasta onoare apartine speciei Sahelantropus tchadensis – fosila umana din Sahel, Ciad – cu o vechime de circa 7 milioane de ani), nici primul australopitec scos la lumina de paleoantropologi. In situl de la Laetoli, Tanzania, primele ramasite de A. afarensis (chiar daca extrem de fragmentate) erau identificate inca din anii 30. Ulterior, in 1978, in acelasi loc, au fost descoperiti nu mai putin de 14 indivizi din aceeasi specie, ceea ce ii determina atunci pe oamenii de stiinta sa numeasca locul cu pricina drept „mormantul Primei Familii”. Atunci de ce este atat de important acest hominid timpuriu si de ce atentia publicului s-a indreptat atat de mult asupra sa?



Pentru a putea raspunde la o atare intrebare, trebuie insa sa reconstituim partial momentul descoperii exemplarului in discutie. Atunci cand i-a fost datata varsta reala, 3,2 milioane de ani, Lucy era, de departe, cea mai veche fosila hominida cunoscuta. Pe de alta parte, individul prezenta un craniu asemanator cu cel al cimpanzeilor, in timp ce conformatia toracelui, a bazinului si a ramasitelor membrelor inferioare semana izbitor cu cea umana. Era, nici mai mult, nici mai putin, decat veriga lipsa despre care se discutase atat de aprins de-a lungul timpului. In plus, Lucy darama o teorie larg raspandita inainte de scoaterea sa la lumina, aceea ca dezvoltarea creierului a precedat mersul biped. In mod clar, australopitecul identificat la Hadar, Etiopia, era un biped, si asta in timp ce craniul sau nu era mai mare decat al unei maimute antropoide. In euforia momentului, Donald „Don” Johanson isi numea descoperirea Lucy, dupa controversatul hit al Beatles-ilor, „Lucy in the Sky with Diamonds”, adaugandu-i apelativul Dinkenesh (Tu esti frumoasa – in dialectul Amhari din Etiopia). Un nume ce avea sa scrie istorie pana anul trecut (2008 n.r), an in care specialistii au concluzionat ca ramasitele nu apartin unei femele ci unui mascul, schimband denumirea acestuia in Lucifer.

Si totusi se misca
Reactiile vis-a-vis de descoperirea lui Don Johanson au aparut imediat ce stirea a fost anuntata in presa vremii. Scepticii, nu putini, au incercat sa demonteze teoriile oamenilor de stiinta si sa demonstreze ca australopitecul etiopian, in cazul in care nu era vorba de un fals, nu ar fi fost altceva decat o primata primitiva, un exemplar care, datorita membrelor inferioare prea scurte si a mainilor adaptate traiului arboricol, nu ar fi putut fi capabil de un mers biped. Si totusi, raspunsul nu a venit de la oamenii de stiinta ci de la situl tanzanian Laetoli, acolo unde, in cenusa vulcanica intarita in urma cu aproape 3,6 milioane de ani, povestea dramatica a unui grup de 3 australopiteci a ramas gravata pentru posteritate. Urmele celor trei indica in mod categoric un mers biped si, mai mult, semnele lasate de talpile acestora in cenusa calda arata faptul ca unul dintre indivizi s-a intors, inainte de a-si continua drumul, pentru a mai privi o data vulcanul care erupea in departare. Evident ca nicio maimuta antropoida nu ar fi putut face acest lucru fara a se ajuta de toate cele patru membre.

Daca mai era nevoie, studiile asupra scheletului de la Hadar au demonstrat, fara doar si poate, ca oasele bazinului si ale membrelor inferioare apartin unui specimen adaptat mersului biped. In cazul maimutelor antropoide, osul soldului este inalt, ingust si indreptat inainte, in timp ce la oameni el este lat si curbat spre partile laterale ale corpului, astfel incat sa poata sustine greutatea unui corp erect. Inca o data, ramasitele lui Lucy (am preferat denumirea deja clasica a specimenului) au demonstrat ca australopithecus afarensis era o specie bipeda. Bazinul sau este aproape identic cu cel al omului modern, desi curbura spre spate a acestuia tinde sa sugereze ca australopitecilor le era greu sa ramana drepti atunci cand nu se miscau. Cel mai probabil, ne aflam in fata unui individ care era adaptat atat traiului in copaci cat si locomotiei bipede, desi mersul sau ar fi fost putin mai evoluat decat un mers tarsait.

Marea familie a australopitecilor
Descoperirile din secolul trecut ale antropologilor nu numai ca au adus in atentia publicului specia pierduta a lui Australopithecus afarensis dar, mai mult, au reusit chiar sa redea o veritabila etapa a evolutiei acestei specii in raport cu era geologica in care s-a dezvoltat. Intr-un articol recent publicat in prestigioasa revista americana de specialitate „Nature”, articol bazat pe cercetarile a nu mai putin de 22 de specialisti si semnat de Tim D. White, antropologul care s-a aflat in echipa lui Don Johanson in momentul descoperirii celebrei Lucy, este ridicata delicata problema a legaturii dintre specia A. afarensis si genul Homo din care face parte si omul modern.

Contrar parerilor lui Don Johanson, Lucy nu mai este considerata astazi veriga lipsa care sa faca o legatura directa intre maimutele antropoide stravechi si genul Homo. Datele indica o evolutie mult mai lenta si mai complexa decat s-a crezut initial, in care o alta specie, mai veche cu circa 1 milion de ani, Australopithecus anamensis este catalogata drept posibil stramos al speciei A. afarensis. In acelasi timp, noile fosile sugereaza faptul ca dintre urmasii lui Lucy (speciile mai noi de Australopithecus africanus, A. bahrelghazali, Paranthropus robustus, P. boisei, sau P. aethiopicus) candidatul cu cele mai mari sanse sa faca tranzitia catre primul reprezentant al genului Homo, Homo habilis, este A.africanus. (Evident ca nici aceasta teorie nu este una 100% sigura, atata vreme cat exista opinii care il indica pe Paranthropus robustus sau chiar pe P. Boisei drept urmasi ai lui A. africanus si stramosii de drept al genului Homo).

In lumina ultimelor descoperiri, relatia dintre australopiteci si speciile hominide ulterioare pare, insa, din ce in ce mai improbabila. Scoaterea la lumina, in anul 2007, a ramasitelor unui Homo Habilis si ale unui Homo Erectus, ramasite care nu numai ca s-au dovedit contemporane dar indica si o convietuire a celor doua specii pentru mai bine de 500.000 de ani, asta in situatia in care ultimii australopiteci dispar acum 1,4 milioane de ani iar ramasitele speciei Homo Erectus merg pana in urma cu 1,9 milioane de ani, ridica totusi si posibilitatea existentei unui stramos inca necunoscut al genului Homo.



Australopithecus africanus, vanatorul vanat!
Atunci cand, in 1924, antropologul Raymond Dart scotea la lumina, la Taung, Africa de Sud, ramasite din craniul fosilizat al unei specii hominide necunoscute, valul de scepticism care a invaluit descoperirea a facut ca, pentru mai multe decenii, omul de stiinta englez sa nu fie considerat decat un impostor. Cu toate acestea, articolele din presa vremii ale lui Dart au facut incojurul lumii si au descris pentru prima data specia pe care acesta o numise simbolic, Australopithecus africanus (maimuta antropoida sudica din Africa). Ulterior, in a doua jumatate a secolului XX, fosilele identificate in siturile sud-africane de la Sterkfontein si Makapansgat aveau sa confirme, in mare parte, teoriile lui Dart.

Specia era intr-adevar una preistorica, cu o vechime de aproximativ 2-3 milioane de ani, si prezenta trasaturi superioare celei de A. Afarensis. Dintii si maxilarele acestor exemplare erau aproape identice cu cele umane, si asta in timp ce oasele membrelor si ale soldului evidentiau un mers preponderent biped. Aspectul asupra caruia se inselase, insa, Raymond Dart il reprezenta modul de viata al acestor hominizi.

Daca englezul vedea in A. Africanus un vanator eficient, capabil sa isi doboare prazile cu unelte de piatra si lemn, dovezile care atesta ca aceasta nu este decat o fantezie sunt coplesitoare. In fond, australopitecii, indiferent de specia din care au facut parte, erau doar putin mai mari decat un cimpanzeu, cu inaltimi medii de 1,1 metri si circa 29 de kilograme greutate. Este greu de crezut ca o atare specie putea dobora un erbivor urias din Megafauna care domina Terra la acea vreme, si cu atat mai putin probabil ca ea sa infrunte megapradatorii preistorici. Toate indiciile arata ca australopitecii nu isi confectionau arme si nici nu stapanisera focul. Oasele lor s-au adunat in pesteri nu fiindca locuiau sau pentru ca acolo si-ar fi ascuns prada ci pentru ca in astfel de locuri erau tarati de carnivorele uriase ale trecutului. Urmele lasate de dintii leoparzilor, ai hienele gigantice sau a altor pradatori vorbesc despre teroarea si competitia acerba in care acesti stramosi ai omului trebuiau sa supravietuiasca. Intr-un asemenea mediu incepea sa se dezvolte singura arma prin care ei puteau spera la conservarea speciei… gandirea.

Revino maine pentru un nou episod!